Dimitrie Bolintineanu - Biografie

Dimitrie Bolintineanu (n. 1819 [sau 1825 după alte surse], Bolintin-Vale — d. 20 august 1872, Bucureşti) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluţia de la 1848.

Dimitrie Bolintineanu era macedonean aromân de origine, părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în ţară din Ohrida. În puţini ani ai tatălui său, Ienache, acesta îşi făcu în Valahia o situaţie acceptabilă. Arendaş, mic proprietar, apoi subprefect, cu reşedinţa la Bolintin, sat aproape de Bucureşti, el nu apucă să-i lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji.

Orfan de ambii părinţi încă din 1831, tânărul a fost crescut de rude mai avute. Se susţine de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcţionăreşti. În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843 - secretar la departamentul ”pricinilor suditeşti”. Printr-un misterios concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar. Faptul că publicase în 1842 admirabila poemă ”O fată tânără pe patul morţii”, prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu (şi invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat, probabil, un rol decisiv. Poemul ”O fată tânără pe patul morţii” era o imitaţie după ”La jeune captive” (”Tânăra prizonieră”), de André Chénier, şi a fost publicat în ”Curierul de ambe sexe”.

Stabilindu-se peste câţiva ani în Bucureşti, viitorul poet urmează cursurile Colegiului Sfântul Sava. Debutează în literatură cu poezia O fată tânără pe patul morţii, publicată de I.H. Rădulescu în Curierul de ambe sexe; poezia este scrisă în spiritul epocii, evocând moartea timpurie a iubitei, cu multe accente melodramatice.

Pleacă la studii în străinătate în anul 1845, la Paris, având o bursă oferită de Societatea literară. Apare, la Bucureşti, primul volum de versuri, Colecţie din poeziile domnului D. Bolintineanu, cuprinzând elegii, balade istorice şi balada fantastică Mihnea şi baba.

În anul 1848 editează revista Poporul suveran, ”gazetă politică şi literară”, la care colaborează Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac, articolele publicate aici pregătesc atmosfera revoluţionară a momentului. Întrucât revoluţia burghezo-democratică a fost înfrântă, Bolintineanu este silit să părăsească ţara împreună cu alţi conducători ai mişcării şi se stabileşte la Paris, unde va participa la activităţile politice şi culturale ale exilului.

Trei ani mai târziu poetul părăseşte Parisul îndreptându-se spre casă, dar nu i se permite intrarea în ţară; călătoreşte prin Bulgaria, prin Constantinopol, Palestina, Egipt şi Macedonia, scriind mai târziu un memorial de călătorie de ţinută romantică.

Pentru a se întreţine, începe să publice seria de ”vieţi” romanţate ale unor personalităţi istorice: Viaţa lui Vlad Ţepeş şi Mircea Vodă cel Bătrân, Viaţa lui Ştefan Vodă cel Mare, Viaţa lui Mihai Viteazul.

La fel ca alţi paşoptişti, tânărul nu se trudi prea mult să intre în graţiile principelui. Inima îl trăgea mai curând spre lumea care ”va să vină”. Cooptat în Frăţia şi în Asociaţia literară, a adoptat rapid mentalitatea de carbonar.

În acel timp se formase în Bucureşti Asociaţia literară, sprijinită de fraţii Alexandru şi Ştefan Golescu care îl trimiseră pe la sfârşitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Plecat la Paris în 1845, cu o bursă din partea Asociaţiei literare, audiază şi el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickiewicz. Nu trăieşte decât pentru Revoluţia pe care o presimte. Când aceasta izbucni la Paris, în februarie 1848, tinerii studioşi hotărâră să se întoarcă în ţară. Conjuraţii îi dădură un rol de prim-ordin, acela de a stabili contacte cu revoluţionarii din Bucovina, ceea ce poetul nu putu să facă. Aga poliţiei, Ion Manu, îl ”mirosise” şi, refuzându-i paşaportul pentru Moldova, îl ameninţase cu un arest la ”mănăstire”. Ar fi avut, poate, parte de el, dacă nu izbucnea revoluţia...

Pe la 1855 domnul Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iaşi, dar Poarta nu i-a permis intrarea în ţară, iar atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicaţiuni diverse, care cuprind adesea pagini pline de interes şi scrise cu multă căldură.

Întorcându-se în ţară la 1859, intră în politică şi deveni ministru de externe, culte şi instrucţiune publică. Prin stăruinţele lui, ale lui Costache Negri şi ale lui V. A. Urechia, sunt înfiinţate primele şcoli la românii macedoneni.

În prima jumătate a anului 1870, Dimitrie Bolintineanu călătoreşte la Paris. I se reeditează câteva dintre biografiile istorice. Tipăreşte culegerea de satire Menadele şi volumul de poezii Plângerile României. Colaborează, până în aprile, la Românul, lui C. A. Rosetti. Grav bolnav, e silit să-şi întrerupă munca. În 1871, boala lui Bolintineanu se agravează. Poetul este sărac. Pensia pe care o primea intra în buzunarele creditorilor. Oficialitatea refuză să-i acorde ajutor. În aprilie este organizată, din iniţiativa lui George Sion, o loterie cu obiecte personale ale lui Bolintineanu. La 28 aprilie are loc un spectacol la Teatrul Naţional din Bucureşti, în beneficiul fostului membru al Comisiei teatrale. La 25 iunie, un grup de deputaţi (printre care şi Cezar Bolliac) propune Camerei votarea unei recompense naţionale ”pentru bunul nostru poet Dimitrie Bolintineanu, carele se află lipsit de existenţa de toate zilele”. Trimisă spre studiu la secţiuni, propunerea a rămas îngropată în dosare. Poetul este internat la Spitalul Pantelimon. În condica de înregistrare a bolnavilor a fost notat: ”Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de Culte, intrat fără haine”. 1872 În martie are loc tragerea loteriei iniţiate în 1871 de George Sion. Cărţile lui Bolintineanu au fost câştigate de V. Alecsandri, dulapul bibliotecii – de C. Negri, iar celelalte mobile – de către Catinca Balş. Alecsandri şi Negri au cerut ca obiectele ce le reveneau lor să rămână în continuare ale lui Bolintineanu.

În dimineaţa zilei de 20 august, acesta încetează din viaţă în spital. Este înmormântat la Bolintinul din Vale.


Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie (surse):

1. G. Popescu, Dimitrie Bolintineanu, viata si operile sale, 1876;
2. I. Roman, Dimitrie Bolintineanu, 1962;
3. www.autorii.com.

Dimitrie Bolintineanu - Conrad

CÂNTUL AL III-LEA - EGIPTUL

Cunoaşteţi voi pământul ce Nilul a născut?
Ce crivăţul cu coama de gheaţă n-a bătut;
În care sub cununa-i se-nalţă palmierul
Şi pare că sprijină cu mândra-i frunte cerul
Aşa ca o columnă de marmur minunat
Ce sprijină un templu cu aur înstelat?
În care dulcea Ibis de zefiri legănată,
În silvele de cactus suspină amorată,
În care zea Isis c-un graţios surâs
În tristele deşerte crea un oasis;
Cunoaşteţi voi Egiptul ce n-are semănare
Cu nici o altă ţară? Loc curios în care
Întunecoasa fiie a vechii Ethiopii
Contrastă cu evrea cu ochii azurii,
Şi palida arabă, cu fruntea visătoare,
Cu copta cu păr negru şi braţe de ninsoare?
Pământ ce fecondează în fiecare lună,
Şi nici un timp n-abate splendida sa cunună!
În care frunza cade sub soarele de foc,
Şi alta vine-ndată de ţine al său loc.
Aice rar se-ntâmplă să fulgere, să plouă;
Un cer senin şi splendid adapă cu-a sa rouă
Pământul ce rodeşte şi apele din Nil
Îneacă în tot anul acest fecund argil.
Acolo noi vom merge... dar vasul fugător
Pe brazdele perfide alunecă uşor.
Conrad! veghezi tu oare, priveşti aceste maluri
Din care filistenii domneau aceste valuri?
Regina africană cu faţa de eben,
Spre răsărit se duce purtând un diadem
De stele fără număr, când geme-n depărtate
O surdă vijelie... fluierături bizare,
Mugiri adânci, sălbateci, concert spăimântător!
Ai crede că toţi monştrii marini s-adun în hor
Şi ţipă-n limbi diverse, pe tonul întristării,
Voind să ducă vasul în smârcurile mării.
Pilotu-abia mai şade la cârmă: e legat;
Pe pod s-aruncă valul, ce pare că-a turbat
Sub biciul unui demon ce de aproape-l strânge;
Lovirea cea de vânturi, catartul plecă, frânge.
Şi vasul se rădică, se lasă în abim,
Şi iară se înalţă! Un strigăt, un suspin
S-aude-n întunerec! Ai crede că mormântul
Se crapă, te înghite. Se îndoieşte vântul,
Şi valul îi răspunde prin mugetu-i duios...
E cântecul funebru... Un strigăt fioros
Al celui ce comandă s-aude-n vijelie,
Spăimântător; e geniul uman ce tot învie,
Ce dă direcţiune, ce apără, prevede.
Speranţa e busola, e harta; el o vede,
O cercetează, ştie de este de temut.
Foc! foc în cală! strigă şi totul s-a pierdut!
Atuncea comandantul răcneşte cu tărie,
Şi vocea-i se aude tunând în vijelie.
Toţi câţi mai au putere comanda lui urmez.
Conrad se află-n fruntea acelor ce lucrez.
Parvine să pătrunză el cel dintâi în cală
Prin flacări şi prin fumul ce flacăra exală.
Vâslaşii îl urmează; el tot a-mbărbătat,
Iar pompele jucară şi vasul a scăpat.
Dar zorile se varsă. Conrad pe pod priveşte
Acest spectacol magic, strein, ce îl răpeşte;
Aceste mii de valuri, ca cete de geanţi,
Ce joc cu vasul, şi-unii îl trec la ceilalţi,
Râzând de slăbiciunea acestui om pigmeu
Ce vrea pe eleminte să puie jugul său.
Pământ! pământ! strigară mai multe voci d-odată.
Şi se zări o coastă: sprânceană depărtată.
................................
Vedeţi acea câmpie ce moartea a coprins?
Aici a fost cetatea heroului ne-nvins,
Cu patru mii palate, o mie de grădine,
Trei sute teatre, circuri, de viaţă, oameni pline.
Şi astăzi nici o urmă! Nimic nu mai e viu:
Abia în suvenire, de ele se mai ştiu.
Acolo fu necropol, morminte strălucite,
Palate elegante de preoţi locuite,
Cu verzi grădini de arbori şi cu parteri de flori,
Mărite monumente, de marmur cu colori.
Azi locul e ruină şi malul cu-ntristare
Se-nclină şi şopteşte durerea sa la mare.
Lumina dimineţii se varsă în eter.
Convoiu-aleargă încă pe calea sa de fier,
Traversă sânu-acestor sălbatice deşerte
Şi fluieru-i exală fantastice concerte.
Ai fi crezut un şarpe, bălaur iritat,
Ce trece prin deşerte şi şuieră turbat.
La Nil el se opreşte şi râu-aici apare
În toată maiestatea... Salut, o, fluviu mare!
Zeu adorat în templul de la Nilopolis.
Sub formă a două sexe, fiu zeului Cnufis,
Tu singur, Nil, dai viaţă deşertelor profunde:
În fiecare vară verşi palidele-ţi unde,
Pe-această vale lată dând apă şi pământ,
Făcând un loc de viaţă dintr-un întins mormânt.
Cât de frumoasă-ai face, o, Nil, această vale,
Când civilizaţiunea aici şi-ar face cale,
Când oamenii-ar fi liberi, când jugu-apăsător
Nu ar sorbi şi viaţa, şi fructu muncii lor!
Aceste unde-eterne cât sânge nu sorbiră,
O, martor al durerii acelor ce pieriră,
Ca să păstreze lanţul ce de atâţia ani
Le dete moştenire un crud zeu la tirani?
Dar unde sunt tiranii şi sclavii? Au murit!
Da; au murit aceia, dar alţii au răsărit,
Ce vor pieri ca dânşii, lăsând pe alţii-n urmă
Să facă, unii domnii, şi alţii marea turmă
Precum ursita-i naşte, făcând misterios,
Spre a plana în aer, sau a rampa pe jos.
................................
Pe muntele Libii răsare plina lună
Şi varsă-un râu de raze pe valea lată, brună.
Un ocean de glorii pluteşte pe ruini.
Prin umbre şi prin raze, răpeşte pe streini.
Oh! câte suvenire nu se deştept aice!
Acolo e statua lui Sesostris ferice.
Mai dincolo e templul superbii zei Hathor.
Mai colo sunt coloşii, cu marea formă-a lor.
Colo se văd pilonii, columne, obelisci
Parcă se mişcă, umblă, sau se adun aici.
Şoptesc, suspin; în sânul palatelor umbroase,
Parcă s-aud acorduri de harpe-armonioase.
Măreţile tablouri parcă se animez,
Se mişcă; regi, regine pe vale însmăltez.

Maiestuoase umbre! Voi vieţuiţi în lume,
Vă răsfrângeţi pe secoli cu ale voastre nume,
Cu ale voastre fapte; dar în închipuiri,
În umbra ce-nveleşte atâtea suveniri.
Mişcarea se produce de umbrele respinse
De raze; şoapta naşte din vânturile stinse
Ce-adorm în aste locuri, din gemetul duios
Ce Nilul varsă-n noapte sub malul furtunos.
Suspinul unei paseri ce-adoarme în ruine.
Ce-o supără, în noapte, voioasele lumine.
Ce s-a făcut poporul ce-aicea a trăit?
Cu vechea-i strălucire el însuşi a pierit.
Dispare-o naţiune ca orice vieţuieşte.
Tot are-un timp, tot naşte, produce,-mbătrâneşte,
Şi apoi vine moarte, şi totul e pierdut!
Tot? Nu! Nimic nu moare, odată am născut,
Deci mai putem a naşte: am fost, putem fi încă.
Om laş, îmi spune mie, p-a vieţii crudă stâncă,
Ce farmec, ce plăcere, ce bine tu găseşti,
Încât să n-ai putere, curagi să părăseşti
O vale de durere, de lacrimi, de-ntristare
Pe care rătăcirea-ţi le face mai amare,
Pe care dulci iluzii cu raze le-nvelesc
Cum p-un deşert de moarte miragele plutesc
Şi fac mai crudă setea ce sânul tău încinge
Când mincinoasa rază din ochii tăi se stinge.
Regreţi aici în viaţă plăpândele cununi
De glorii, câştigate prin prostituţiuni,
Prin sânge, prin trădare? Regreţi tu calomnia
Ce lângă poarta vieţii, a-ţi vesteji junia,
Credinţa şi onoarea, te-aşteaptă să soseşti?
Regreţi să laşi o lume în care pătimeşti?
Ce te despreţuieşte, ce-ţi farămă junia,
Şi inima, onoarea, amorul, poezia?
Ce-ţi schimbă ziua-n noapte şi dulcele-n venin?
Ce-ţi fură partea vieţii la soarele divin?
Merită plâns această amară comedie
Ce se numeşte viaţă? Vis, fantasmagorie,
În care se succedă atâtea ficţiuni,
Fantasme, spectruri, umbre, numite naţiuni,
În care ele luptă s-apuce-un loc la soare,
S-apuce-un loc la viaţă, şi-abia venite, moare!
În care adevărul, dreptatea, nu au loc
Decât pe cei făţarnici să serve ca mijloc,
În care interesul împarte pe dreptate
Şi meritul se-nclină la mediocritate.
Născut aici în lume, o, zeu dezmoştenit,
Ursita-ţi e-mplinită de cum ai suferit.
Ce îţi rămâne încă să faci aici în lume?
Să laşi măreţe urme? Să laşi un mândru nume?
Să fie! Dar atuncea de ce tu întârzii
Să faci o faptă mare, printr-însa să re-nvii?
Şi apoi, în grămada de naţii ce compune
Al lor mormânt de doliu şi de destrucţiune,
Ruină infinită, spăimântător mormânt,
Să mergi s-arunci îndată al tău mizer pământ!
O, suflet mare, mobil, o, spirit, cugetare,
Nu eşti sătul tu încă d-a ta prostituare
În lutul ce te leagă şi-opreşte al tău zbor?
Ast lut supus la patimi, pământ degrădător,
Ce poftele usucă, ce uzul ofileşte,
Ce dorul îl consumă, tiranul îl robeşte?
Văzut-aţi voi deşertul părând, când luna plină
Revarsă valuri d-aur în umbra serii lină?
Colo se-ntinde valea lui Biban el Maluk.
Flori, arbori nu răsare şi toate se usuc.
Ea este încadrată de stânci cu creşti bizare
Şi munţi cu scorbori triste în plină dărâmare.
Pe vale şi pe măguri pluteşte-un văl de dor.
Nu mişcă, nu şopteşte nimica trăitor.
Când blonda dimineaţă revarsă dulci lumini
Din genele-i de aur pe vechile ruini,
Conrad lasă mormântul în care el dormise
Şi la Karnak se duce, făcând frumoase vise.
Dar colo este sala cea mare din palat.
Amantul lunii pare pe caru-i aurat
Şi varsă oceane de raze pe ruină.
O sută de columne gigantici o sprijină.
Să stăm puţin aicea! O, mare Sesostris,
Aici din belle-arte făcuşi un paradis,
Aici ţi-a fost palatul. Dar cine poate spune
Tot ce aici încântă, răpeşte şi supune?
Ce a putut să fie acest locaş divin,
În timpul tinereţii când orice-aici privim,
Acuma, în ruine, acum în întristare,
Atâta farmec încă şi frumuseţe are?
El ne vorbeşte încă de strălucirea ta;
Dar popolul acela ce fruntea prosterna
La templul tău cel splendid, de mult timp a pierit,
Să plângă pe mormântu-i destinul ne-mblânzit!
Alţi popoli, vai! urmară acelor mari popoare
De uriaşi! Şiroaie de barbari trecătoare,
Ce pier pe toată ziua şi nu produc nimic.
Ei nu v-admiră, ziduri; pe sufletul lor mic
Aceste monuminte prea mari descuragează,
Prin comparaţiune, pe ei îi micşorează.
Vedeţi această sală ce timpul a lovit?
Aicea fuse centru de tot ce-a strălucit.
Locaşu-ambiţiunii, palatul cugetării,
Al patimii, puterii şi-adesea al trădării;
Aici se prosternară atâtea frunţi regeşti,
Aici se umiliră puterile lumeşti,
În cruda aşteptare ca să se umilească,
La rândul ei, în urmă, mândria ta regească!
De te plângi tu, oare, sărmane muritor,
Când jugu umileşte în lume p-un popor?
Ursita ta în lume, formând a ta fiinţă,
Lăsat-a pentru tine decât, vai umilinţă!

Mai însemnaţi buchetul măreţ, desfătător
De templuri şi palate rămase la Luksor!
O, mare Amenofis! Aici trăieşti tu încă.
Dar să pătrundem umbra, tăcerea cea adâncă!
Acolo un pilone gigantic întâlneşti
Pe două mari masife, prin care-apoi zăreşti
O poartă c-o cornişă, ce artele amintă;
Tablouri hieroglifici pe Ramses îl prezintă.
Mulţime de tablouri faţada-mpodobesc.
Înuntru pe o sută columne strălucesc
Mulţime de legende cu simţuri graţioase.
Conrad admiră aceste lucrări maiestuoase.
El intră într-o sală, p-o stană de granit
Văzu un cuplu splendid, imagin înflorit:
Julia şi Claricia în admiraţiune,
Tablou divin ce limba refuză de a spune.
Ai fi crezut atuncea că-n lume sunt doi sori
Că frumuseţea dulce e două dulci surori!
Că dulcea fericire, c-un spirit şi c-un nume,
Îşi are-n cer o formă şi ceilaltă-n lume.
Pe domele măreţe aţintă ochii lor
În admiraţiune, extaz desfătător,
Şi razele de soare, răsfrânte de ruine,
Formează p-a lor frunte un cadru de lumine.
................................
Te-a inspirat Egiptul? Julia întreba,
În vasul ce acuma cu râul cobora,
Pe Conrad ce se luptă cu cruda nostalgie.
El prezintă Julii atunci o poezie,
În care al său suflet trecuse cu-al său dor,
O plângere amară, un cânt sfâşiitor,
Unit cu-o melodie suavă, prefumată,
D-amor şi de speranţă, de graţie curată.
El exprima aspectul acestui vast mormânt
Cum, soare, ceruri, aer, acest steril pământ,
Se răsfrângeau în sânu-i făcând ca să tresară
A suferinţii coardă, vibrare crudă, -amară,
Şi toate-aceste umbre, ce inima-i zdrobeau,
La razele Julii ferice dispăreau.
A ei figură dulce plutea ca o minune
Pe toate-aceste locuri de dezolaţiune;
Ea le făcea frumoase, eden încântător,
Le-mprumut juneţe, surâderi, vise, amor,
Prefume, frăgezime, magie şi răcoare,
Şi le făcea dorite, frumoase, răpitoare.
Julia se ghiceşte în aste dulci cântări,
Aici ea se prevede ca cerul peste mări.
Ea vede aicea toate aceste flori divine,
Născute, înflorite sub razele-i senine
Din graţiile sale, cereşti şi dulci plăceri,
Surâde ca o roză în vânt de primăveri.
................................
Zefiru-ntinde aripa ce umectă de rouă.
El împleteşte perla înbălsămării nopţi
Cu florile dorminde sub turburile şopţi.
În vale cură Nilul: gemândele lui valuri
Primesc o umbră dulce de arbori dupe maluri,
Ce-ngână raza lunii în cursul ei plăcut,
Lumină ce denunţă misterul neştiut
Al apelor în noapte. Acele două june
Femei se plimb răpite şi par prin umbre brune:
Ca nişte raze d-aur, suave-iluziuni,
Ce tot răpesc, încântă ca nişte dulci minciuni.
Dar zorile desfăşur ghirlanda de purpură,
A undii suprafaţă ferice ele-aură;
Şi raze rătăcite pe Nilul lat plutesc
Prin umbrele tăcute ce ici, colo pălesc.
Pământul se-ncunună d-o faţă mai senină,
Precum o diademă de diamant lumină
Pe fruntea frumuseţii, pe câmpul înflorit,
O pulbere de rouă pe flori a strălucit.
Şi purpura corolii din roza prefumată
Prin plânsul dimineţii apare mai curată,
Şi cerul se-nlumină şi stelele albesc;
Julia şi Claricia cu flori se-mpodobesc,
La raze şi la zefiri lăsând să le răsfeţe
Plutindele cosiţe ce-neacă ale lor feţe.
Conrad le urmăreşte în fantazia lor.
Admiră acele jocuri; se-mbată de amor.
Iar ele fac ghirlande de flori şi încunună
Ca nimfele antice cosiţa lor cea jună
Cum perla îşi răsfrânge pe cadru-i aurit
Frumoasele ei ape, al ei chip fericit,
Răsfrânge-a sa albeţe ce-ngână-un trandafir,
D-o frumuseţe rară, spre coama sa de fir.
Această frumuseţe, icoană credincioasă
A inimii, denunţă o inimă frumoasă
Ce se varsă ca roua arzândii primăveri.
Credeai că-aspiri un aer de fragede plăceri,
Acel prefum de câmpuri; că simţi o răsfăţare
De raze de la soare ce-aduce desfătare,
Că vezi o ploaie dulce de flori cu rar miros,
Pe faţa întristată a vieţii-aicea jos;
Că-auzi concerte mistici, cereşti, îmbătătoare,
De paseri amoroase, sub flori desfătătoare.
Şi sufletul atuncea părând întinerit,
Sub farmecul de viaţă ce tot a înverzit,
Se-mbată şi deliră d-amoare fără nume,
Delicioasă, pură, necunoscută-n lume.
Dar cine să descrie trăsurile ce are
O inimă? Ea este întocmai ca o mare
Schimbându-şi a sa faţă: seninul liniştit,
Şi soarele, şi luna, şi vântu-mbălsămit,
Şi cerul, norul, fundul şi aspra vijelie
O schimbă-n tot minutul! Aşa o bucurie
Precum şi o durere pe inimi oglindind,
Le dau a lor coloare de fier sau de argint.
Cât a cătat să fie mari oamenii odată
A căror fapte-n lume atât de mari s-arată!
Ei, ce trăiau în lume chiar dupe ce mureau,
Ei, ce o nouă viaţă, murind, îşi mai creau?
Aceste mari palate abia mai las trăsură.
Momiile regale cu timpul dispărură.
În pulbere se schimbă tot ce a fost aici;
Tot ce-a produs ştiinţa şi artele antici;
Dar cel puţin trăiră acele mândre nume
De fondatori şi astăzi răsună încă-n lume.
Şi vor trăi mult încă pe cât tot ce-au făcut
Va rechema mărirea anticului trecut.
Tu vei muri, o, popol, ce-orbia te supune.
Tu, ce n-ai conştiinţă de civilizaţiune.
Tu, care n-ai în viaţă nimica de dorit,
Tu, ce-n nefericire te afli fericit!
 Să zicem un adio oraşului mai nou
Ce a lăsat în urmă-i cel mai splendid herou!
O tânără femeie, cea mai frumoasă-n lume,
Pe timpul său te pierde, şi peste al tău nume
Aruncă umilinţa sub care te înclini.
Acolo fu mormântul acestii dulci regini,
Acestii mari cochete! Nimic nu mai rămâne
Din urmele acestii zburdalnice ţărâne.
Era scris, Cleopatra, să piară, tu pierind,
Şi statul şi mormântul ce înălţai trăind?
Uiţi că erai femeie şi te-ntroduci în noapte
La Cezar ce-n palatu-i se leagănă de şoapte,
De valuri, şi medită Egiptu-a subjuga.
Un om al tău atuncea la Cezar s-arată.
Depune la picioare-i pachet de stofe d-aur,
Zicând că el ascunde un preţios tezaur.
Pachetul se desface, Cezar la el cătând,
Văzu pe Cleopatra din stofe apărând.
Ce frumuseţi, ce graţii, ce voluptăţi streine
Tu prezintaşi lui Cezar, ce se-nchină la tine,
Primind el, vingătorul superbului Pompeu,
El, vingătorul lumii, să fie-nvinsul tău!
................................

Dimitrie Bolintineanu - La România

Astfel cum se-nclină crinul
Fără viaţă şi color,
Când un vierme-i roade sânul
Fraged şi desfătător;
Astfel, dulce Românie,
Tu începi a te fana,
Şi nimic n-aduce ţie
Viaţa şi mărirea ta!
Dragă, moartea locuieşte
Chiar în sânul tău frumos.
Unde mergi ea te-nsoteşte;
Orice faci e de prisos.
Când în dorul ce te-abate
Tu încaleci să combaţi,
Un fiastru urcă-n spate
Şi iţi zice să abaţi!
Când pe râul organizării
Vasul tău vrei a-l purta,
Un fiastru, al pierzării,
Pune mâna-n cârma sa.
Unde mâna ta plăcută
Scrie fericire,-amor!
Altă mână nevăzută
Scrie-ndată: ură, dor!
Când tu faci o faptă bună
Fiii tăi o veştezesc,
Rozele p-a ta cunună
Cum le pui se ofilesc!
Şi speranţa ta se curmă!
Cu nimica nu te-mpaci!
Toţi s-arată pentru cârmă;
Dar eu nu mai văz cârmaci!

Dimitrie Bolintineanu - Visul lui Ştefan cel Mare

Seara răspândeşte umbrele-i uşoare.
Şi melancolia trece gânditoare.

Dar Ştefan cel Mare, rătăcit prin văi,
Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.

Inima-i zdrobită ca a lui oştire;
Ţara-i întristată ca a lui gândire!

Pe un colţ de piatră şade el în dor;
Vântul suflă păru-i lung, fluturător.

Pentru-ntâia oară inima lui plânge!
Ochii lui revarsă picături de sânge.

Acolo dă capul somnului mijind
Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.

Iată că-i apare o fecioară jună,
Ale cărei plete strălucesc la lună,

Negre şi bogate sub cununi de flori;
Ochii ei asupră-i cad pătrunzători;

Cad ca două raze, dulci şi călduroase,
Mâna ei atinge coamele-i undoase.

- "Ce? Eroul mare, umbra a grăit,
Însuşi el suspină şi s-a îndoit?

Înţeleg fricosul ce ascuns loveşte,
Robul ce sărută jugul ce-l striveşte;

Dar un suflet mare, suflet de bărbat,
Nu-nţeleg, o, Ştefan, cum s-a întristat!

Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!
Urmă datoria care ţi-e lăsată!

Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;
Cu-orice-mpiedicare ţar-a ta va fi!"

Pe un nor de aur zboară ea cu fală;
Un parfum de roze pasul ei exală.

Ştefan se deşteaptă, şterge faţa sa,
Unde-o lăcrimioară dulce se scura.

Luna argintoasă râde printre nori,
Dulcea filomelă cântă între flori;

Iar la focul lunii, când mi se deşteaptă,
Vede-a lui oştire care îl aşteaptă.

Vede căpitanii ce îl înconjor
În tăcerea nopţii le vorbeşte lor:

- "Fraţilor de arme, fala romănească!
Dacă o să piară ţara părintească,

Dacă-n cartea soartei este însemnat
A pieri poporul cel mai lăudat,

Cel puţin atuncea piară vitejeşte
Remuşcând toiagul care îl loveşte,

Ca un ager şarpe ce lovit şi-nvins,
Caută să muşte cel ce l-a atins!

Astfel e românul, şi-n a lui cădere
Cine îl răneşte, după dânsul piere!

Astfel e românul, astfel să pierim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

Mii de glasuri strigă... Luna bucuroasă
Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă;

Stelele de aur mai cu foc lucesc
Şi-n adâncul nopţii văile mugesc:

- "Astfel e românul, astfel să pierim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

Dimitrie Bolintineanu - Năvala lui Ţepeş

Noaptea-i furtunoasă, şi superbul domn
În deşert mai cheamă fugătorul somn:
O gândire mare sufletu-i îmbată;
Printr-o faptă rară să triumfe cată.

Printre noapte, ploaie, tunete de foc,
Cu cinci mii de roşii el îşi face loc:
Cum furtuna cade p-ape dormitoare
Si d-odată-nalţă valuri mugitoare,
În ordia turca roşii năvălesc...
Turcii se deşteaptă, strigă, s-ameţesc.

Sunetele d-arme, strigăte turbate,
Printre vijelie zbor amestecate;
Caii calcă rânduri de fărămături;
Sângele ca ploaia cură din săcuri.

Mohamed sub cortu-i dulcea pace cată;
Vise graţioase sufletu-i îmbată.
Uşile, la cortu-i, iată, se smicesc
Şi pe cal apare domnul românesc.
Mohamed p-o poartă repede dispare...
Printre umbra deasă caută scăpare.

Când pe fruntea nopţii ziorile se joc,
Domnul cu românii las al luptei loc;
Dar sultanul cearcă spăimă-atât de rară,
Cât, la miezul zilei, fuge spre hotară.

Dimitrie Bolintineanu - Un ostaş român închis peste Dunăre

Porumbiţă întristată!
Eu ca tine sunt străin,
Şi-ntr-o ţară depărtată
Tu cânţi tristă, eu suspin!

Însă tu ai aripioare,
Poţi te-ntoarce când vei vrea;
Iar eu plâng în închisoare
După dulcea ţara mea!

Tu ai poate-o sorioară
Ce te cheamă ne-ncetat;
Iar eu am o drăguşoară
Ce în lacrimi am lăsat.

Însă tu ai aripioare,
Poţi te-ntoarce când vei vrea,
Iar eu gem în închisoare
După mândruliţa mea!

Zboară, pasăre curată!
Şi te-ntoarnă-n ţara ta:
Iar eu, floare aruncată
Pe alt ţărm, mă voi usca!

Dimitrie Bolintineanu - Mărioara

- "Dragul dulce-al vieţei mele
La oaste s-a dus,
Şi de-atuncea soare, stele,
Toate au apus!

Mâna mea l-a lui plecare
Calu-i a-nfrânat.
Şi-ntr-o dulce sărutare
Inima mi-a dat."

Astfel cântă Mărioara
Dup-al ei iubit,
Şi pe faţă-i lăcrimioara
Dulce a-nflorit.

Însă iată că soseşte
Mândrul ei amor
Şi în noaptea ce domneşte
Spune al său dor.

- "În câmpia sângeroasă
Fraţii mi-am lăsat
Şi la tine-a mea frumoasă,
Iată c-am zburat.

Căci, vezi tu, o, dulce nume,
Înger ce iubesc!
Fără tine-n astă lume
Nu pot să trăiesc."

- "Ce zici tu, o, neferice,
Mândrul meu iubit!
Aşadar eu nu-ţi voi zice:
Bine ai venit!

Dar de nu poţi fără mine
În lume-a trăi,
La bătaie eu cu tine,
Haide, voi veni!"

Amândoi pe cai s-aruncă
Şi prin noapte zbor,
Şi trecând prin verdea luncă
Cântă cu amor:

- "Dacă nu poţi fără mine
În lume-a trăi,
Pentru ţară, eu cu tine
Dulce voi muri."

Dimitrie Bolintineanu - Ziua bună la ţară

Ţară dulce şi frumoasă,
Tu, ce-ai fost gloria mea,
Eu mă duc, fii sănătoasă!
Nu ştiu de te-oi revedea.

Dar ce-mi pasă oare mie
Dacă pe pământ străin,
Dacă în călătorie
Moartea îmi va zice: vin’!

Vai! în sânu-ţi dulce, oare
Sunt eu mai puţin străin
Când pe toată ziua moare
Visul sufletului lin?

Iară se ridică norul.
Vasul tău nu este-n port,
Vânturi rele ca şi dorul
Către negre stânci te port.

Mâine va veni străinul
Să te prade, ţara mea!
Mâine îţi vor smulge sânul,
Mâine te-or îngenuchea.

Şi tu n-ai nici mângâierea
Apărându-te, să mori.
Ei ţi-au degradat durerea!
Şi mormântu-ţi n-are flori!

Ţi-au făcut cununi de spine
Ca iudeii lui Isus,
Şi râzând amar de tine,
"Ai unirea!" ei ţi-au spus!

Dar ei ţi-au luat din mână
Armele ce ai avut.
Dragă patrie română,
Ce rău oare le-ai făcut?

La străini te-or da-n prădare,
Vai! şi pe cămaşa ta
Fiii vitregi cu turbare
Sorţii lor vor arunca.

Te-au lăsat în slăbiciune,
Fără legi, să putrezeşti
Şi prin dulce moliciune
Te-au lăsat să te slăbeşti!

Când chiar fiii-ţi te ucide,
Ce blestemi pe cel străin?
Ţara mea se sinucide!
Moartea este-n al ei sân!

Fiii tăi nu vor dreptatea,
S-a văzut atâţia ani!
Ei invoacă libertatea
Ca să fie ei tirani!

Către-acestea, dragă ţară,
Tu poţi încă a trăi,
Numai cei ce te-ncărcară,
Numai ei vor veştezi.

Astfel toamna când soseşte
Frunzele în pomi pălesc,
Vântul aspru le răpeşte,
Putrede se risipesc.

Dar când primăvara vine
Pomul a reînverzit,
Paseri cu cântări sublime
Nouă viaţă i-a vestit.

Dimitrie Bolintineanu - Ştefan la moarte

Ştefan, domnul ţării, pe cei mai mari uneşte
La Suceava veche şi-astfel le vorbeşte:
- "Fiul meu cel june! Voi, români doriţi!
Moartea mă culege dintr-ai mei iubiţi.
Dorul pentru viaţă nu mă-ntristă foarte;
Omul chiar când naşte face-un pas spre moarte.
Viaţa-i ca fantasma cu chipul plăpând
Ce prin nopţi s-arată şi se stinge blând.
Omu-i ca un vierme ce-n ţărână pare
Un minut vederii şi, lucind, dispare.
Dar mă-ntristă foarte norul furtunos
Ce pe cerul ţării trece neguros;
Soliman ce mâine poate se prepară
A lovi cu moarte draga noastră ţară.
Ungurul cel falnic se supune lui.
În poloni credinţă nu mai poţi să pui.
Un pilot cu minte prin furtuna tare
Nu desface toate pânzele ce are.
Astfel pân’ ce fieru-i nou să-l încercăm,
Cu temeiuri bune ţara să-nchinăm.
Iar de-ar vrea să surpe legi şi dalbe date,
Să muriţi cu toţii pentru libertate!
Nimeni nu e în lume mai dispreţuit
Ca cel rob ce poartă jugul mulţumit,
Nimic nu ne-nsuflă hulă ca poporul
Ce doreşte viaţa cu robia, dorul!
E mai demn, mai nobil, oameni şi pământ
Faţa lor să-şi schimbe sub un dalb mormânt,
Decât în robie neamul să trăiască
Şi de-a lui ruşine lumea să roşească!"

Dimitrie Bolintineanu - Moartea lui Mihai Viteazul

 Pe câmpia Turzii, pe un verde plai,
Tabără oştirea marelui Mihai.
Acolo, în cortu-i, domnul se gândeşte:
Fericirea ţării inima-i răpeşte.
Are-o presimţire ce l-a turburat
Şi pe mâna-i mândră capul a plecat.
În deşert speranţa inima-i răsfaţă;
Lacrimile udă gânditoarea-i faţă.
Înaintea celor ce îl ocolea,
Cu o mantă d-aur el se ascundea.
Către căpitanii ce îl înconjoară:
- "Dragii mei! Iertaţi-mi astă lăcrimioară!
E o slăbiciune de care roşesc
Toţi câţi au un suflet tare, bărbătesc.
Însă sunt minute când natura cere
De la cel mai tare partea-i de durere...
Astăzi pot să număr mai la nouă ani
De când noi ne batem cu atâţi duşmani.
Este-adevărat, am făcut, în lume,
Neamului acesta cel mai mare nume.
Însă, ce-i mărirea, fără de folos?
Ceea ce-i în noapte focul mincinos!
Singură mărirea nu-i destulătoare,
Nu voi foc de stele, ci voi foc de soare.
Câte mii de inimi moartea n-a-ngheţat?
Şi în câte case dorul n-a intrat?
Ţara este-n lacrimi şi se pustieşte.
Floarea tinerimii câmpul înveleşte.
Şi în raza slavei unde strălucim,
Văz, pe nesimţite noi ne mistuim!
Astăzi lupta noastră orice luptă curmă;
Ea va fi lovirea cea mai de pe urmă.
Astăzi este timpul ca să isprăvim.
Sau români ne pierdem, sau români trăim!"

Asfel le vorbeşte... Dar doi soli sosiră,
Doi trimişi ai Bastei. Capii toţi ieşiră.

- "Basta vă trimite? Spuneţi ce doreşte!
Basta, iară Basta!... nu mai isprăveşte!"
- "Ce doreşte? zice unul din călăi,
Basta porunceşte la vasalii săi!"
- "Să porneşti îndată banda ta în ţară!"
Îi răspunse celalt cu o vorb-amară.
- "Mergeţi, zise domnul, l-al vostru stăpân!
Spuneţi-i că nu e încă un român
Care să dea arma pân-a nu se bate!
De-i bărbăt, aice vie a combate!"
- "Este timp!..." şopteşte un ucigător.
Celalt trage iute paloşul uşor
Şi c-o lovitură repede şi tare
Îl împlântă-n sânul eroului mare.
Căpitanii iute sar, mi-l înconjor,
Dar Mihai le zice: "Fraţilor, eu mor...
Spuneţi doamnei mele să nu se mâhnească
Şi-n iubirea ţării fiii mei să-i crească.
Când vor fi în vârstă, să le spuie ea
Că nu voi răzbună pentru moartea mea;
Numai pentru ţară şi neatârnare
Sânul lor să simtă sfânta răzbunare!
Iară voi, tovarăşi, mie îmi juraţi
Niciodată mâna cu străin să daţi!"

La aceste vorbe cade-ntr-al său sânge.
Toat-a lui oştire cu durere-l plânge.
Apele pe cale stau şi se opresc;
Păsările-n aer triste ciripesc.
Moartea cu-a ei mână faţa lui atinge;
Inima-i îngheaţă, vorba i se stinge.
Iar viaţa-i mândră zboară către nori,
Ca mirosul dulce unei stinse flori.

Dimitrie Bolintineanu - Monastirea Putna

Sub un chip de înger, într-un vis ferice,
Domnului Vasile gândul rău îi zice:
- "Monastirea Putna, ăst locaş plăcut,
S-a zidit pe aur de un domn avut.
Mergi şi o dărâmă pâna-n temelie
Şi-ei găsi tu aur să faci alte-o mie".

Iar Vasile-domnul d-aur pătimaş,
Pune să dărâme ăst frumos locaş.
Când ostaşii sapă până-n temelie,
Un bătrân călugăr zice cu mânie:

- "Domnii mari nălţară sfinte monastiri
Să aminte ţării zile de măriri.
Tu le surpi, o, doamne! Tu nu le-nţelegi,
Căci tu nu ai fapte de urmaşi să legi.
Când un domn la aur inima-şi robeşte,
Tronul se degradă, ţara veştejeşte.
Însuşi ca magnetul tragi şi însuşeşti
Aurul oriunde poţi să îl găseşti.
Dar te teme, doamne, să nu tragi la tine
Cuiele de aur ce de tronu-ţi ţine."
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Domnul nu ascultă în a lui orbie,
Sapele răstoarnă vechea temelie.
Domnul şi boierii între ei se cert...
Însă ce găsiră? - Un mormânt deşert.
Pe mormânt sunt scrise litere străbune.
Un tălmaci citeşte şi la toţi le spune:
- "Din comori ce strângem pe acest pământ,
Iată ce-i al nostru: un tăcut mormânt!"
De atuncea domnul pierde-a lui domnie
Şi curând în urmă moare-n sărăcie.

Dimitrie Bolintineanu - Apa Bârsei

Ca un fluviu d-aur, splendidă lumină,
Peste patru taberi, varsă luna plină.
Turcii şi tătarii somnului se dau;
Ungurii, la mese, grijile-nşelau.
Astfel prin furtună, printre nopţi, pe mare
Lopătarii varsă tânăra cântare.

Dar Şerban nu doarme, căci dulcele somn
Rar răsfaţă geana unui mare domn.
Grijile, în horă, turbure se duce
Încotro lumina mai splendidă luce.

Către astea, cântul păsării prin flori
Spune că se varsă fragedele zori.
Domnul către ceruri-nalţă rugăciune,
Apoi dă semnalul, trompeta răsună.

Lupta se începe, cetele tătare
Pasă înainte, strigă cu turbare.
Turcii le sprijină; turcii şi tătari
Se îndes, s-amestec... Sprinteni armăsari
Nechează, spumează... Armele răsună;
Tremură pământul... Muntele detună,
Soarele păleşte... Apele roşesc...
Păsările-n aer zborul lor opresc.
Omul se îmbată d-omenescul sânge...
Muma către sânu-i copilaşul strânge.
Ungurii rezistă furiei cei vii,
Dar cum în suflarea negrei vijelii
Arborii rezistă, câteva minute,
Apoi îşi sfărâmă crăcile bătute,
Astfel stau maghiarii cu-nfocatul dor,
Cu puterea dalbă sufletelor lor.
Dar-necaţi d-a noastră crâncenă putere,
Iată că se pleacă, bărbăţia piere.
Dar atunci începe cruda măcelare.
Furia scăpată, urlă cu turbare.
Caii calcă în sânge până la copiţi,
Calcă şi sfărâmă morţii şi răniţi.
Strigăte, trufaşe, celui ce învinge,
Se confund cu plânsul celui ce se stinge,
Astfel cum bacanta, l-al plăcerii loc,
Vine despletită şi cu ochii-n foc,
Şi cu voluptate, şi nesăturată,
De plăceri sălbateci şi de vin se-mbată.
Secheli s-abate. Zilele-i se curmă,
Patru mii de nobili în mormânt îl urmă.

Dimitrie Bolintineanu - Fata de la Cozia

Trâmbiţa răsună sus pe coasta verde;
Armia lui Ţepeş printre brazi se pierde.
- "Iată! strig vitejii, mândrul căpitan
Ce-a ucis cu mâna-i paşa musulman!"

Domnul îl sărută şi cu bucurie:
- "Spune-mi, vrei tu aur, ranguri sau soţie?
Dacă vrei avere, da-ţi-voi cât vei vrea;
Dacă vrei soţie, da-ţi-voi fata mea!"

- "Doamne! nu voi aur, nici onori deşarte:
N-am venit în lupte sa-mi trag aşa parte;
Plângerile ţării braţul mi-a-narmat;
Pentru-a ei scăpare astăzi m-am luptat.
Iar de este vorba să-mi dai soţioară,
Află că eu însumi sunt o fetişoară!"

La aceste vorbe junele frumos
Coiful îşi aruncă, păru-i cade-undos.
Toată adunarea vede cu răpire
O fetiţă dulce ca o fericire.
Domnul se răpeste de mândreţea ei.
- "Care din boierii-mi vrei bărbat să iei?"

- " Doamne, zise fata, vrei să fiu soţie
Unui din ostaşii care-mi place mie?
Toţi sunt bravi la luptă, nu ma îndoiesc;
Însă pe-al meu mire voi să îl iubesc."

Domnul fiu s-aruncă l-ale ei picioare
Şi cu o vorbire dulce rugătoare:
- "Fii a mea domniţă şi îţi jur pe cer
Pentru tine-n lume să trăiesc, să pier!"

La aceste vorbe tânăra fecioară
Rumenind la faţă ca o rozişoară:
- "Dacă vei iubirea-mi să o dobândeşti,
Pentru ţară, doamne, să mori, să trăieşti!"

Dimitrie Bolintineanu - Muma lui Ştefan cel Mare

I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

III
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.