Tudor Arghezi - Oseminte pierdute

Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creanga te ridici.

Atât amar de ani e de atunci!
Glicină tu, florile-ţi arunci.

A mai venit de-atuncea să vă asculte,
Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?

Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?
Ştiţi voi ce vorbă este vorba "ieri"?

La poartă, umbr-aceluiaşi stejar,
Mă rog, intrând de domnul grădinar.

Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.

Şi toate sunt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintr-un început.

I-am spus că vreau să caut un mormânt,
Pe care l-am săpat, de mult, cântând.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.

Tudor Arghezi - De Paşti

La toate lucarnele şi balcoanele
Au scos din cer îngerii icoanele
Şi-au aprins pe scări
Candele şi lumânări.

Oraşele de sus, în sărbătoare,
Au întins velinţe şi covoare,
Şi ard în potire
Mireasmă subţire.

Şi din toate ferestrele odată,
Mii şi sute de mii,
Heruvimii fac cu mâna bucălată
La somnoroşii copii.

TUDOR ARGHEZI

Tudor Arghezi - INCERTITUDINE

Tudor Arghezi - Jignire

Nepreţuind granitul, o, fecioară!
Din care-aş fi putut să ţi-l cioplesc,
Am căutat în lutul românesc
Trupul tău zvelt şi cu miros de ceară.

Am luat pământ sălbatic din pădure
Şi-am frământat cu mână de olar,
În parte, fiecare mădular,
Al finţei tale mici, de cremene uşure.

Zmălţându-ţi ochii, luai tipar verbina,
Drept pleoape, foi adânci de trandafiri,
Pentru sprâncene firele subţiri
De iarbă crudă ce-nţepau lumina.

Luai pildă pentru trunchi de la urcioare
Şi dacă-n sâni şi şold a-ntârziat
Mâna-mi aprinsă, eu sânt vinovat
Că n-am oprit statuia-n cingătoare

Şi c-am voit să simtă şi să umble
Şi să se-ndoie-n pipăitul meu,
De chinul dulce dat de Dumnezeu,
Care-a trecut prin mine şi te umple.

Femeie scumpă şi ispită moale!
Povară-acum, când, vie, te-am pierdut,
De ce te zămislii atunci din lut
Şi nu-ţi lăsai pământul pentru oale?

Tudor Arghezi - Niciodată toamna...cântă Tudor Gheorghe

Tudor Arghezi - Duhovnicească

Ce noapte groasă, ce noapte grea!
A bătut în fundul lumii cineva.
E cineva sau, poate, mi se pare.
Cine umblă fără lumină,
Fără lună, fără lumânare
Şi s-a lovit de plopii din grădină?
Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas,
Ca un suflet de pripas?
Cine-i acolo? Răspunde!
De unde vii şi ai intrat pe unde?
Tu eşti, mamă? Mi-e frică,
Mamă bună, mamă mică!
Ţi s-a urât în pământ.
Toţi nu mai sânt,
Toţi au plecat de când ai plecat.
Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat,
Toţi au murit detot.
Şi Grivei s-a învârtit în bot
Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii,
S-au uscat busuiocul şi duzii,
Au zburat din streaşina lunii
Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii.
Ştiubeiele-s pustii,
Plopii-s cărămizii,
S-au povârnit păreţii. A putrezit odaia…
Ei! cine străbătu livada
Şi cine s-a oprit?
Ce vrei? Cine eşti
De vii mut şi nevăzut ca-n poveşti?
Aici nu mai stă nimeni
De douăzeci de ani…
Eu sunt risipit prin spini şi bolovani…
Au murit şi numărul din poartă
Şi clopotul şi lacătul şi cheia.

S-ar putea să fie Cine-ştie-Cine…
Care n-a mai fost şi care vine
Şi se uită prin întuneric la mine
Şi-mi vede cugetele toate.

Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate?
Cine scobeşte zidul cu carnea lui,
Cu degetul lui ca un cui,
De răspunde-n rănile mele?
Cine-i pribeag şi ostenit la uşă?
Mi-e limba aspră ca de cenuşă.
Nu mă mai pot duce.
Mi-e sete. Deschide, vecine,
Uite sânge, uite slavă.
Uite mană, uite otravă.
Am fugit de pe Cruce.
Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine.

Tudor Arghezi - Între două nopţi

Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.

Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vînt.

Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.

Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moaştele-i de piatră, fusese însuş Tatăl.

Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.

Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era târziu.

Tudor Arghezi - Cântec mut

La patul vecinului meu
A venit az-noapte Dumnezeu,
Cu toiag, cu îngeri şi sfinţi,
Erau aşa de fierbinţi,
Că se făcuse în spital
Cald ca subt un şal.

Ei au cântat din buciume şi strune,
Câte o rugăciune,
Şi au binecuvântat
Lângă doftori şi lângă pat.

Doi îngeri au adus o carte
Cu copcile sparte,
Doi o icoană,
Doi o cârjă, doi o coroană.
Diaconii-n stihare
Veneau de sus, din depărtare,
Cădind pe călcâie
Cu fum de smirnă şi tămâie.

Lumânări de ceară
Se încrucişară.
Scara din cereasca-mpărăţie
Scobora în infirmerie,
Pe trepte de cleştar,
Peste patul lui de tâlhar.
Cei de faţă vorbeau pe deşte
Cu el, şi bisericeşte.
În tindă,
Creşteau plopi de oglindă
Şi o lună cât o cobză de argint.
L-am auzit şoptind.
Şi toată noaptea a vorbit cu ei
Şi cu icoana Dumneaei
A de-a pururea Fecioare,
De Dumnezeu Născătoare.

- “Lăsaţi-l: nu poate să v-asculte.
Nu vedeţi? Azi are vizite multe,
Domnule grefier”.
Zăbrelele s-au îndopat cu faguri de cer
Şi atârnau candele de stele
Printre ele.
Ferestrele închise
S-au acoperit cu ripide şi antimise,
Şi odaia cu mucegai
A mirosit toată noaptea a rai.

L-am găsit
Zgârcit.
El stă acum în pat.
Unde-i sufletul lui? Nu ştiu. A plecat.

Tudor Arghezi - Versuri descălţate

Ce stai, omule, în ruinele acestea şi plângi?
Plâng berzele zilelor ce trec cu-o aripă neagră, cu-o aripă albă.
Plâng zilele care trec moarte.
Plâng copiii fără părinţi,
Plâng fiinţele flămânde în pădurile nopţii, fiarele, şerpii, vietăţile crude şi blânde.
Plâng femeile înşelate, plâng bărbaţii minţiţi.
Plâng oamenii supuşi,
Plâng oamenii fără speranţă.
Plâng păsările şi vitele ucise ca să fie mâncate,
Şi-mi plâng toate multele subtimpuri pierdute.
Îmi plâng păcatele. Plâng că timpurile nu se mai întorc.
Plâng că omul se duce şi se întoarce uitându-se numai în pământ,
Ca şi cum îşi caută mormântul.
Mă plâng pe mine, cel cântat de tine.

Tudor Arghezi - Incertitudine

Îmi atârnă la fereastră
Iarba cerului, albastră,
Din care, pe mii de fire,
Curg luceferii-n neştire.

Sufletul, ca un burete,
Prinde lacrimile-ncete
Ale stelelor, pe rând,
Sticlind alb şi tremurând.

Scama tristeţelor mele
Se-ncurcă noaptea cu ele,
Genele lui Dumnezeu
Cad în călimarul meu.

Deschid cartea: cartea geme.
Caut vremea: nu e vreme.
Aş cânta: nu cânt şi sunt
Parc-aş fi şi nu mai sunt.

Gândul meu al cui gând este?
În ce gând, în ce poveste,
Îmi aduc aminte, poate,
Că făcui parte din toate?

Scriu aci, uituc, plecat,
Ascultând glasul ciudat
Al mlaştinii şi livezii.
Şi semnez: Tudor Arghezi.

Tudor ARGHEZI - MORGENSTIMMUNG

Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine
Într-o dup-amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să ştiu că te aud cântând.

C ântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Şi mânăstirea mi-a rămas descuiată.

Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, şi degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape
Şi-întreaga ta făptură, aproape.

Cu tunetul se prabişiră şi norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele...Mi-s
Şubrede bârnele, ca foile florii.

De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos
Nedespărţiţi în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.

Tudor Arghezi - Marile tăceri

La geamul sufletului tău
Se-ngrămădesc părerile de rău.
Le uiţi un timp, dar ele se adună
Şi se şoptesc alături împreună.

Voiai să uiţi de tot, să uiţi de toate,
Şi, încercând, văzuşi că nu se poate.
Să fie leac? Să ţi-l aducă cine?
Că morţile, şi ele, se-ngrămădesc în tine.

Şi lacrima-i amară,
O lacrimă de rouă şi-o lacrimă de ceară.
Că am aprins în geam o lumânare
Şi-o candelă, la ce-a mai fost şi doare.

Au tremurat ca două stele,
Într-o-ngânare mută între ele,
Mâhnirilor şi vieţilor trecute,
Răbdate pe tăcute.

De câte ori, trăite, ai murit?
Mâhnirile ascunse le-ncepi şi n-au sfârşit.

Niciodată toamna - de Tudor Arghezi

Tudor Arghezi - Boierii

 

În tara, doua soiuri de boieri
Împart puterea între ele,
Boieri de-o zi, boieri de ieri,
Stapânitorii vietii mele,
Si unii, si-altii de pripas,
Si nu le poti mai da de nas.

Unii purced de la Fanar,
Si altii de la coada vacii,
Dar întariti cu-acelasi har,
Sa suga tara si saracii,
Si toti de-o teapa si un soi,
Si unii si-altii sânt ciocoi.

Dintre clantai si-nvatatori
Se pregateste-a treia teapa,
Omizi, gândaci si lipitori,
Si-alt supt, mai crâncen,  

va sa-nceapa,
Caci corciturile dadura
Pe cea de-a treia corcitura.

Si fiecare cârd se cheama
Cumva, cu numele baltat,
Si se prefac, ca-n panorama,
Ca se înfrunta si se bat,
Dar ca si corbii, pe un les,
Sunt întru totul întelesi.

Când crede împlinit sorocul,
Suflerul face semn sa vie
Alti mascarici sa tie locul
Si tara luata cu chirie -
Si unii vin , si altii pleaca,
Lasând-o-n jale mai saraca.

 

Tudor Arghezi - Dragoste târzie

Da, te-aş iubi cum mă iubeşti şi tu.
Inim-ar spune da, cugetul nu.
Te-ai aşteptat vâltoarea să ma ia
Şi să mă ardă în dogoarea ta.
De unde te-ai ivit să mă-mpresori
Cu-atâtea stele şi cu-atâţi fiori?
Nu ţi-ai dat seama, şi de-abia
Vedeam şi eu că ai putea
Să fii copila mea.
Simţirea dragostei, ades nebună,
Răzleţe streine le-mpreună,
Şi vârstele le face deopotrivă.
Femeie pătimaşă, aprinsă, uscaţivă,
Eşti tânără, trufaşă şi frumoasă.
Mă vrei al tau şi-atât, şi nu-ţi mai pasă
De toţi ai tăi, de toţi ai mei,
Jertfiţi unei femei.
Ai vrut să te desfaci dintre dantele
Să mi te dai ca versurilor mele.
Beţia te prinsese de o dată,
Şi vreai să fii a mea de tot şi toata,
Călcând o pravilă uitând
Că ai ieşit din rând.
Şi te-am făcut să suferi, ştiu,
În ce aveai în tine mai zvâcnit şi viu.
M-am prefăcut că nu-nşeleg,
Ca să rămai ce eşti, şi eu întreg,
Şi te-am jignit cu voie, să mă ierţi,
Poţi să blestemi şi să mă cerţi,
Din depărtarea care îţi ascunde,
Cu plânşii ochi, şi coapsele rotunde.

Tudor Arghezi - Psalm

Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! Copac pribeag uitat în câmpie, Cu fruct amar şi cu frunziş Ţepos şi aspru-n îndârjire vie. Tânjesc ca pasărea ciripitoare Să se oprească-n drum, Să cânte-n mine şi să zboare Prin umbra mea de fum. Aştept crâmpeie mici de gingăşie, Cântece mici de vrăbii şi lăstun Să mi se dea şi mie, Ca pomilor de rod cu gustul bun. Nu am nectare roze de dulceaţă, Nici prin aroma primei agurizi, Şi prins adânc între vecii şi ceaţă, Nu-mi stau pe coajă moile omizi. Nalt candelabru, strajă de hotare, Stelele vin şi se aprind pe rând În ramurile-ntinse pe altare Şi te slujesc; dar, Doamne, până când? De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte Şi de-a rodi metale doar, pătruns De grelele porunci şi-nvăţăminte, Poate că, Doamne, mi-este de-ajuns. În rostul meu tu m-ai lăsat uitării Şi să muncesc din rădăcini şi sânger. Trimite, Doamne, semnul depărtării, Din când în când, câte un pui de înger. Să bată alb din aripă la lună, Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.

Tudor Arghezi - Niciodată toamna

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul cu matasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca nişte urcioare
Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
Stau în ţărmu-albastru-al rîului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.

Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnav-a carpenului sur
Ce se desfrunzeşte, scuturînd în sus
Foile, -n azur.

Cine vrea să plîngă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul nenţeles,
Şi cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.

Tudor ARGHEZI, [I-a venit Radiofoniei o idee ciudată...] (fragment)

Tudor Arghezi - Baroane

Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.
Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.
Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.
Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!
I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.
Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!... Scrie Ştefan? ? Nu scrie!... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?
Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.
Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane... 


Publicat în Informaţia zilei, 30 septembrie 1943,