Tudor Arghezi - Psalm

Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! Copac pribeag uitat în câmpie, Cu fruct amar şi cu frunziş Ţepos şi aspru-n îndârjire vie. Tânjesc ca pasărea ciripitoare Să se oprească-n drum, Să cânte-n mine şi să zboare Prin umbra mea de fum. Aştept crâmpeie mici de gingăşie, Cântece mici de vrăbii şi lăstun Să mi se dea şi mie, Ca pomilor de rod cu gustul bun. Nu am nectare roze de dulceaţă, Nici prin aroma primei agurizi, Şi prins adânc între vecii şi ceaţă, Nu-mi stau pe coajă moile omizi. Nalt candelabru, strajă de hotare, Stelele vin şi se aprind pe rând În ramurile-ntinse pe altare Şi te slujesc; dar, Doamne, până când? De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte Şi de-a rodi metale doar, pătruns De grelele porunci şi-nvăţăminte, Poate că, Doamne, mi-este de-ajuns. În rostul meu tu m-ai lăsat uitării Şi să muncesc din rădăcini şi sânger. Trimite, Doamne, semnul depărtării, Din când în când, câte un pui de înger. Să bată alb din aripă la lună, Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.