Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Nichita Stănescu - Această ţară de vis


Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu şi trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
această ţară de vis.
Când vor cădea frunzele pomului,
când se va veşteji iarba câmpului,
pletele mele şi pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca să nu rămână înfrigurată
această ţară de vis.

Când vor seca izvoarele
şi când ploile vor pleca în sus
eu şi cu tine ne vom ţine de mână
şi vom plânge, vom plânge
ca să nu rămână văduvită de tristeţe
această ţară de vis.

Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncaţi
de gura morţii,
când ciorile negre
şi pescăruşii albi
vor fi mistuiţi în guşa aerului,
eu şi cu tine vom fi
câine şi cal
iepure şi cioară,
dar mai ales vom fi
pescăruşul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
această ţară de vis.

Ion Minulescu - Rânduri pentru cuvintele "nu" şi "da"


În poarta curţii unde m-am oprit
M-a-ntâmpinat un zarzăr înflorit -
Un zarzăr alb, ca părul meu încărunţit!...
Şi-n pragul porţii-n care am bătut
Un buldog negru m-a recunoscut
Şi m-a lătrat ca un salut de "bun venit"...

În poarta casei tale-n care
M-ai găzduit întâmplător,
Când nu eram decât un călător
Bătut de vânt şi mângâiat de soare,
M-am regăsit ca-n prima zi, când tu
Îmi repetai cuvântul: "Nu"... "Nu"... "Nu"!...
Şi-ţi ascundeai în palme ochii plini
De ură
Şi ne-ncredere-n străini...

Dar când am vrut să plec -
Ca un zevzec -
Tu m-ai oprit
Cu graba unui gest nebănuit,
Şi-n gura ta cuvântul "Nu" s-a transformat
În alt cuvânt,
Cuvântul "Da" -
Un "Da" sonor şi-adevărat
Pe care-l auzeam aşa
Întâia oară-n viaţa mea!...

Dar ce păcat că n-am putut
Să-l îngrijim aşa cum am fi vrut!...
Căci într-o zi cu ploaie
Şi cu vânt
Cuvântul "Da" se-mbolnăvi
Şi-apoi, muri,
Cum moare-n gură-orice cuvânt
Când nu-l mai poţi măcar şopti!...

Dar astăzi, după şapte ani,
Când morţii-şi schimbă locuinţa,
Eu, care mi-am păstrat credinţa
În zeii noştri subterani,
Mă-ndrept spre ei - cu voia ta -
Şi-i rog frumos
Să-nvie pe defunctul "Da",
Cum a-nviat pe vremuri şi... Cristos!...
 

Nichifor Crainic - Sufletul românesc

Nu cunoaştem bine sufletul poporului nostru. L-am privit de la distanţă, prin geamul colorat al unor ideologii străine. Şi dacă nu l-am dispreţuit de-a dreptul, l-am sub-preţuit totdeauna. Românul n-are orgoliul românismului şi înclină să se înjosească în faţa străinului pe sine şi pe consân­geni, în credinţa că-i aduce un omagiu celuilalt.
Generaţia care ne-a precedat dispunea de personalităţi cu vază, care mărturiseau public că au două patrii, Franţa şi România. "Decât să piară Franţa mai bine sacrificăm România!" Nu era vorba de modestie în asemenea mărturisiri de un pate­tism uluitor, ci de o ieftină bagatelizare a propriei noastre ţări. Modestia e o virtute bizuită pe cunoaşterea dreaptă a limitelor puterii noastre. Dar aici nu intră în joc cunoaşterea dreaptă, ci recea ignorare a ceea ce este românesc.
Când am pornit, prin revista "Gândirea", lupta de adânci­re a izvoarelor de inspiraţie pentru a descoperi sub pojghiţa zeflemelei marea omenie românească, am afirmat că până în aceste străfunduri nu se poate ajunge decât cu luminile ortodoxiei, care lipsea aproape cu totul din preocupările scri­itorilor noştri, dar care constituie însăşi substanţa sufletului românesc.
Poporul român e altfel de cum l-a socotit genera­ţia trecută, crescută în mediul laicismului francez. Şi dacă înşişi scriitorii care l-au iubit n-au ştiut să vadă din­colo de elementul pitoresc adâncurile lui spirituale, el singur ni le descoperă când glasul istoriei îi deschide inima.
D. Al.Lascarov-Moldovanu, romancier şi publicist, lucrând la cenzura corespondenţei particulare a celor de pe front cu cei de-acasă, a dat la iveală în cartea "Scrisori de razboiu" 1.290 de epistole prin care sufletul românesc se arată aşa cum e într-adevăr. Scrisorile sunt alcătuite în ceasuri de mare cumpănă, sub imperiul sacrificiului şi al morţii. Dacă românul e de obicei discret şi sobru în gest şi în vorbă, fără patetismul teatral al rusului, aici sufletul lui nu mai şopteşte şi nu mai murmură, ci clocoteşte torenţial într-o splendidă cascada de revelaţii.
Un gând care circulă mereu în aceste scrisori e că părin­ţii au făurit o ţară mare, iar tinerii au părut la un moment dat nevrednici de ea. Războiul actual aşează generaţia nouă pe făgaşul strămoşesc al sacrificiului şi al bărbăţiei. "Tată dra­ga, cred că tot îţi mai este în memorie bubuitul tunului şi şuieratul gloanţelor din 1916, când aţi făcut România Mare. Duşmanul ne-a ciuntit-o. Astăzi e datoria noastră să spălăm ruşinea." Iar un soldat ţăran către soţie: "Tu, dragă, să ştii că sunt pe drumul pe unde au fost tatu-to şi tata."
O doamnă care îngrijea de răniţi mărturiseşte: "Îmi sunt dragi pentru că în ei simt sufletul adevărat, sufletul curat al poporului nostru; îmi sunt dragi pentru că îi văd suferind fără egoism şi-i simt aşa de aproape de Dumnezeu."
Mai mult chiar decât Mântuitorul, Maica Domnului e implorată necontenit să-l ia sub acoperământul ceresc pe fie­care şi pe toţi laolaltă. De altfel scrisorile acestea fără excepţie trebuiesc socotite ca rugăciuni, adică aşa cum au fost simţite şi concepute de inima şi de spiritul românesc. După lectura lor, rămâi cu impresia unei ţări întregi care se roagă luptând pentru biruinţa Crucii.
Un maior scrie soţiei sale la Bucuresti: "Sunt sănătos şi am ajuns victorios la Nistru. De câte ori am intrat în luptă, m-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute şi am sărutat icoana, - şi Dumnezeu mi-a ajutat."
Un alt căpitan scrie părinţilor săi la Iasi aceste rânduri de primăvară creştină: "Te impresi­onează întotdeauna faptul că primii dintre ucrainieni, cari imediat dau zvonul de slujbă la biserică sunt bătrânii şi feme­ile în vârsta, cari şi-au păstrat credinţa. Şi după ei se adună toţi şi învaţă să facă Sfânta Cruce. Urmează apoi zile întregi botezurile pentru toate vârstele."
Nu mă pot opri să repro­duc, ca încheiere, şi aceste rânduri ale unui sublocotenent apostol: "Îi învăţ pe cei tineri "Tatăl nostru". Mă privesc cu ochii înecaţi în lacrimi. Ei, sufletul rus, sufletul rus! Eu cred în reîntoarcerea lui". E rareori în istorie ca o armată biruitoare să-şi asume cu asemenea conştiinţă o misiune apostolică.
Acesta este sufletul românesc cel adevărat.
Şi pe temelia lui trebuie reclădit Statul şi cultura naţională.


Nichifor Crainic


Vasile Cârlova - Ruinurile Târgoviştii



O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ş-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
A omenirei fapte din faţa lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârşit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.
Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti
Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
..........................
..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
..........................
..........................
Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!

Vasile Cârlova - Rugăciune



Fiinţă naltă, lungă vedere,
Izvor puternic de mângâiere,
Pavăză sfântă astui pământ!
Dă ascultare, nu-ţi fie silă,
Unui glas jalnic, ce cere milă,
Ce a se plânge are cuvânt.

Nu se cuvine a se răpune
În vânt ca fumul o rugăciune
Cu plâns făcută lângă altar,
Unde nădejde are oricine
Să dobândească cerând vrun bine
Sau lui să-ncete vrun ce amar,

Unde tot omul, când îţi vorbeşte
Vorbe în taină, smerit priveşte
A ta fiinţă de faţă stând;
Unde tu însuţi simţi datorie,
S-arăţi oricărui spre bucurie,
Că vrei fierbinte s-ajuţi oricând!

A ta putere nemărginită
În veci urmează a fi pornită
Spre uşurinţă şi spre folos;
Nici să nu lase p-a ta zidire
Tristă să zacă în asuprire,
Să nu te simţă de reazăm jos!

Nu cer prisoase sau nălucire;
Voiesc dreptate, cer mântuire
Patriii mele, jalnic pământ
Vai! ale cării necazuri multe
Ce suflet poate să le asculte
Şi să nu plângă dând crezământ!

La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,
Cum a se plânge însuţi se teme,
Privind că este tuturor joc,
Unde dreptatea cătare n-are
Nici asupritul face strigare,
Căci el în vină cade pe loc.

Destule veacuri, de când o soartă
Nemilostivă, mereu ne poartă
Spre osândire, cum e mai rău!
Destule veacuri, de când suspină,
Mâhnirii jertfă, fără lumină,
Încât nu vede nici cerul tău!

Vântul îi suflă tot neplăcere,
Norii îi plouă nemângâiere,
De flori nu gustă plăcut miros,
A primăverii dulce ivire
Pentru ea n-are înveselire,
Ei nu răvarsă nimic frumos.

Din ale tale bunătăţi, fapte
Spre fericire tuturor date,
Ea numai parte n-are de loc,
Ea numai râvna unui părinte
Puternic foarte de loc nu simte,
Ca să-i aducă dulce noroc.

Nu cumva, Soare, că merit n-are
Să ne numească naţie mare,
Să guste dreptul cuviincios,
Când în tot chipul spre fală poate,
Nepreţuite daruri s-arate
Cu care lumii să dea folos?

Cu dreptul este, naltă fiinţă
A fi în astă grea neputinţă,
Acum s-ajungă aşa de prost
Fiica acelor ce, cât se poate
Cu strălucire urmând în toate,
Stăpânitorii lumii au fost?

Cu ce dreptate pradă să fie,
Să tot încerce sfântă urgie,
Când împotrivă-ţi ea n-a urmat?
Cu ce dreptate streinii calcă
Dreptul asupră-i, când rău să facă
Ea lor vrodată n-a cugetat?

De e greşit ţie, Părinte,
Milostivire în sfârşit simte,
Te rog, înceată-i biciul de foc;
Iar dacă soarta de răutate
O asupreşte, pe nedreptate,
Fără de vină a fi de loc.

Cum poţi să suferi cu mulţumire,
Nevinovate în asuprire
Să aridice glas în zadar,
Când împotriva voinţii tale
Nimic nu poate ca să te-nşale,
Nici să urmeze un pas măcar?

A ta vedere zăreşte toate,
Mâna ta iarăşi îndată poate
Să zăticnească răul din drum
Şi cu adâncă înţelepciune
Să-mprăştieze lumii tot bune,
Spre mângâiere a fi oricum.

Deci cu dreptate, naltă Putere,
Dă ascultare unui ce cere
Patriei sale bine, folos.
Cunoaşte-i dreptul uitat de tine
Şi de aceea călcat d-oricine,
Ce i se cade, dă-i cu prisos.

Apleacă mâna de o ardică
Şi-ndată fă-o mare din mică,
Să lase nume nemuritor.
Şi-n norii cinstii mult să se-nalţe,
Pe calea vieţii în veci să calce,
De strălucire având izvor.

Trimite-i încă plăcută rază
Negură tristă să nu mai vază,
Arată-i cerul tot cu senin!
Şi patriotul să aibă fală
A-şi pune viţa naţională
La întrebarea unui strein.

Câte acuma sufere rele,
Ca vântul praful, în laturi dă-le,
Să nu mai vază nici urma lor
Şi neştiută să nu mai zacă,
Ci împotrivă zgomot să facă
În toată lumea răsunător.

Dar ea cu lacrimi l-a ta fiinţă
În veci închine recunoştinţă,
Să glăsuiască numele tău,
Urmând întocmai voinţii tale,
Cerând şi râvna inimii sale
A-i fi spre pază la orice rău.

Dar ce să fie acea lumină,
Ce sus se vede de focuri plină,
Şi dimpreună un zgomot lin?
Nu crez să fie semn de furtună,
Când de loc vântul nori nu adună,
Când peste toate privesc senin.

Nu cumva, Soare, veste să fie
Patriei mele spre bucurie,
Că rugăciunea ce a făcut,
De către sfântul se-mbrăţişază,
Şi că prin focuri încredinţează
A ei lucrare nu dupe mult?

Adevăr este acea lumină,
Vesteşte soartă de raze plină,
Ce se găteşte ăstui pământ;
Ce din poruncă supusă vine,
Patriei mele în veci să-nchine
A ei credinţă cu jurământ.


Vasile Cârlova - Înserarea


Pe cînd abia se vede a soarelui lumină
În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,
Şi zefirul mai rece începe de suspină
Pîn frunze, pe cîmpie cevaşi mai tărişor ;

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale,
De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,
Pe muchea cea mai naltă de mă aşăz cu jale,
Singurătăţii încă petrecere de ţiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte,
În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăşi jos,
Ş-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte
Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos.

Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată,
Pe care osteneşte vederea alergînd,
Ş-a căria văzută de flori împestriţată
Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd,

Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreaţă
Încorunează cîmpul, s-arate mai frumos
Şi nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceaţă
Pă-ntinderea cîmpiii un vînt mai răcoros.

Pe de o parte iarăşi o gîrlă şărpuieşte,
Întocmai ca o pînză se vede albă-n jos
Şi ni se pare încă în vînt că fîlfîieşte,
Mişcîndu-se de pietre talazu albicios.

Cu ce plăcere încă s-aude de departe
Un glas de păstoriţe, un fluier de păstor,
Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parte
Şi lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor.

Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură ;
De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ?
Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndură
D-un pas să-şi depărteze auzul un minut.

Cît colo filomila, de multă-ntristăciune
Ascunsă în stuf, cîntă cu glas pătrunzător,
Ce prin Eho se duce şi altora le spune
Că pieptul d-unde iese hrăneşte mare dor.

De lături şi zefirul ascultă cu plăcere
Şi pîntre frunzi se plimbă ca umbra de uşor ;
El numai cîtodată rugîndu-se îi cere
Ca cîntecul să ţie ceva mai multişor.

P-acea singurătate ce ochiul sus priveşte,
Cînd razile de soare natura stăpînesc,
Îndată ce şi umbra de noapte se iveşte
Grămăzile de stele încep de strălucesc.

Încet-încet şi luna, vremelnică stăpînă,
Se urcă pe orizon cîmpiile albind,
Şi plină de plăcere, c-o frunte mai blajină
Îşi caută de cale adesea mulţumind.

Acum şi somnul vine uşor, de odihneşte
În braţurile sale p-oricare muritor ;
Fiinţa milostivă de sus îi porunceşte
Pămîntului să fie în veci mîngîitor.

De multă nemişcare, ce face piste toate,
Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,
Pămîntul în somn dulce un geamăt parcă scoate
Şi cerul nu s-arată acum mai cu răcori.

Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mîngîiere,
Odihnă, mulţumire nu-i poci găsi de loc ;
Oriunde veselia din inimă îmi piere,
Şi de aceea umblă fugar din loc în loc.

Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte
Fiinţa care poate să-l facă fericit,
Şi neputînd găsi-o, în vreme ce-o doreşte,
În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit ;

Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,
Nu poate de furtune a mai găsi pămînt ;
Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare,
Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt.

George Coşbuc - Moartea Lui Fulger

 
În goana roibului un sol,
Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,
Răsare, creşte-n zări venind,
Şi zările de-abia-l cuprind,
Şi-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.


El duce regelui răspuns
Din tabără. Şi ţine-ascuns
Sub straiul picurând de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi -
Atâta semn de la război,
Şi-a fost de-ajuns!


Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braţ hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar ros de sânge-i albul tort,
Şi pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.


Sărmanul crai! Când l-a văzut
Şi, când de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături şi-a rămas
Cu pumnii strânsi, fără de glas,
Că un pierdut.


Să-i moară Fulger? Poţi sfărma
Şi pe-un voinic ce cuteza
Să-nalţe dreapta lui de fier
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mişeii dacă pier
Cei buni aşa?


Dar mâne va mai fi pamânt?
Mai fi-vor toate câte sunt!
Când n-ai de-acum să mai priveşti
Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
De dragul cui să mai trăieşti,
Tu soare sfânt?


Dar doamnă! Suflet pustiit!
Cu părul alb şi despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Şi tot palatul plin era
De plâns cumplit.


La stat şi umblet slabă ce-i!
Topiţi sunt ochii viorei
De-atâta vaiet nentrerupt,
Şi graiul stins şi-obrazul supt
Şi tot vestmântul doamnei rupt
De mâna ei!


- "De dorul cui şi de-al cui drag,
Să-mi plângă sufletul pribeag,
Întreagă noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind!


Nu-l dau din braţe nimănui!
Închideti-mă-n groapa lui -
Mă laşi tu, Fulgere, să mor?
Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!


Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!
N-ai glas de vifor, să jeleşti;
N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,
Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,
Să-l încălzeşti!


Şi tu, cel spre bătăi aprins,
Acum eşti potolit şi stins!
N-auzi nici trâmbiţile-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi -
Râdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins.


Pe piept, colac de grâu de-un an,
Şi-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ţi-au făcut
În dreapta cea fără temut,
Şi-n mâna care poartă scut
Ţi-au pus un ban.


Cu făclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vamă peste râu.
Merinde ai colac de grâu
Pe-un drum de veci.


Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii întreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ţi greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Când vei fi dus.


Miraţi şi de răsuflet goi,
Văzându-ţi chipul de război,
Să steie îngerii-nlemnit;
Şi, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit!...


Iar când a fost la-nmormântat,
Toţi morţii parcă s-au sculat
Să-şi plângă pe ortacul lor,
Aşa era de mult popor
Venit să plângă pe-un fecior
De împărat!


Şi popi, şirag, cădelniţând
Ceteau ectenii de comând -
Şi clopote, şi plâns, şi vai,
S-oştenii-n şir, şi pas de cai,
Şi sfetnici, şi feciori de crai,
Şi nat de rând.


Şi mă-sa, biata! Cum gemea
Şi blestema, şi se izbea
Să sară-n groapă: - "L-au închis
Pe veci! Mi-a fost şi mie scris
Să mă deştept plângând din vis,
Din lumea mea!


Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
Ce urmă, peştii-n apa lor?
Să fii cât munţii de voinic,
Ori cât un pumn să fii de mic,
Cărărea mea şi-a tuturor
E tot nimic!


Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
Părere-i tot dacă socoţi -
De mori târziu ori mori curând,
De mori sătul, ori mori flamând,
Totuna e! Şi rând pe rând
Ne ducem toţi!


Eu vreau cu Fulger să ramân!
Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,
M-a duşmănit trăind mereu
Şi-a pizmuit norocul meu!
E un pagân şi Dumnezeu,
E un pagân.


De ce să cred în el de-acum?
În faţa lui au toţi un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormânt!
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!
Credinţă-i val, iubirea vânt
Şi viaţa fum!


Şi-a fost minune ce spunea!
Grăbit poporul cruci făcea
De milă ei, şi stă-ngrozit. -
Şi-atunci un sfetnic a venit
Şi-n faţa doamnei s-a oprit,
Privind la ea.


Un sfânt de-al cărui chip te temi
Abia te-aude când îl chemi:
Batrân ca vremea, stâlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas,
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.


Şi sprijin pe toiag cătând
Şi-ncet cu mâna ridicând
Sprâncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
- "Nepoată dragă! De-n zadar
Te văd plângând."


De cum te zbuciumi, tu te stingi
Şi inima din noi o frângi -
Ne doare c-a fost scris aşa,
Ne dori mai rău cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plângi.


Pe cer când soarele-i apus,
De ce să plângi privind în sus?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pamântul pe-unde treci!
El nu e mort! Trăieşte-n veci,
E numai dus.


N-am cap şi chip pe toţi să-i spui
Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?
Că de copil eu m-am luptat
În rând cu Volbură-mparat
Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat
Că ţară lui.


Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.
Ei şi-au plinit chemarea lor
Şi i-am văzut murind uşor;
N-a fost nici unul plângator,
Că viaţa-i fum.


Zici fum? O, nu-i adevărat.
Război e, de viteji purtat!
Viaţa-i datorie grea
Şi laşii se-ngrozesc de ea -
Să aibă tot cei laşi ar vrea
Pe neluptat.


De ce să-ntrebi viaţa ce-i?
Aşa se-ntreabă cei mişei.
Cei buni n-au vreme de gândit
La moarte şi la tânguit,
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Şi de femei!


Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!
Şi-a morţii lege n-o căta!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar dacă mor, ce grijă porţi?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morţi?


Dar ştiu un lucru mai pe sus
De toate câte ţi le-am spus:
Credinţă-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Şi mâine nu-s!


Şi-oricât de amarâţi să fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce vieţile le-a dat! -
O fi viaţa chin răbdat,
Dar una ştiu: ea ni s-a dat
Că s-o trăim!


Ea n-a mai plâns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Şi n-a mai înţeles ce-a zis
Şi nu vedea cum au închis
Sicriul alb - era un vis
Şi ea-l trăia.


Senini de plânset ochii ei,
Vedea bărbaţi, vedea femei,
Cu spaimă mută-n jur privea.
Din mult nimic nu-nţelegea;
Şi se muncea să ştie ce-i.
Şi nu putea.


I-a fulgerat deodată-n gând
Să râdă, căci vedea plângând
O lume-ntreagă-n rugăciuni. -
"În faţa unei gropi s-aduni
Atâta lume de nebuni!
Să mori râzând...


Şi clopotele-n limba lor
Plângeau cu glas tânguitor;
Şi-adânc, din bubuitul frânt
Al bulgărilor de pamânt,
Vorbea un glas, un cântec sfânt
Şi nălţător:


"Nu cerceta aceste legi,
Că eşti nebun când le-nţelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!


Octavian Paler - Scrisoare domnului Hölderlin


Aţi scris undeva într-un vers: "La ce bun poetul, în vreme de secetă?" Şi tocmai asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet şi să spun că adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj e să vadă cerul pârjolit şi să spere. Şi înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranţă şi cântec.
 

Poetul

 

anunţă cetăţii, pământului că ploaia există,
anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet
în faţa unui cer ars, în faţa unui câmp pârjolit
şi care nu e în stare să cânte şi să creadă în ploi,
să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori
pământul bolnav,

 

aşadar un poet care nu e profet al speranţei,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte
ploile lumii

 

n-a înţeles că poezia e în primul rând o formă a speranţei.
La ce bun poetul, în vreme de secetă?
Să cânte ploile tocmai atunci,
Când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc şi
ne dor,

 

când soarele arde şi mâinile miros a îndoială,
când arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere,
când amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvânt
dificil

 

şi cel care cântă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit
chiar cu pietre, urmărit şi de zei şi de oameni
pentru nebunia şi curajul său care cântă
ploile, care cântă torentele când oamenii ridică braţele
rămân răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei.
Cine să anunţe ploile

 

dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol
nori de ploaie,

 

cine să-şi ia riscul de a profeţi dacă nu poezia,
cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei
şi cea care a coborât cu Dante în Infern?




George Coşbuc - Moartea Lui Fulger - recită Ludovic Antal

George Coşbuc - Numai una

 
Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu şorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi când o văd, îngălbenesc;
Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Şi câte vorbe-mi aud eu!
Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Şi eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La fraţi eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor
De grija sorţii mele!

Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
Legat de dânsa, eu să ştiu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Aşa om nici vlădica nu-i
Şi nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!
 

Geo Dumitrescu - Poem de viligiatură


Astăzi am să scriu pe coala nopţii
un poem gândit într-o altă viaţă.
Ca niciodată şi ca întotdeauna
va fi vorba despre dragoste şi despre dimineaţă.

Era o dimineaţă de august aceea,
şi mă durea capul, simţeam undeva o rană
şi aveam o insistentă senzaţie de minus.
Ce frumos începuseşi dragoste sărmană!

Îmi aduc aminte de dinţii ei.
Erau galbeni şi aveau ceva din perfecţiunea unui ştiulete de porumb.

Şoldurile erau vagi
şi sânul abia cât un bumb.

Era tot o dimineaţă de august aceea
Când sărutările noastre au devenit comune ca nişte bani
Ei, dar cât te poţi iubi cu o fată
Care e ţărancă şi n-are decât paisprezece ani!


Ion Caraion - Biografie


Ion Caraion s-a nascut la 24 mai 1923, in comuna Rusavat (azi Viperesti), satul Palici, judetul Buzau. Numele sau real este Stelian Diaconescu.

Intre 1935-1942 urmeaza cursurile Liceului "B.P.Hasdeu" din Buzau, unde, din 1941, impreuna cu Al. Lungu, redacteaza revista de poezie "Zarathustra".

Debuteaza, in 1943, cu volumul de versuri "Panopticum" (Editura "Prometreu"); urmeaza cursurile Facultatii de Litere si Filozofie si lucreaza la ziarul "Timpul" .

Din 1945 este secretar general de redactie la revista "Lumea" (director G. Calinescu), iar in 1947 este numit sef de presa la Editura Fundatiilor Regale (directorul editurii: Al. Rosetti).

Editeaza impreuna cu Virgil Ierunca revista de poezie in cinci limbi "Agora", in care publica prestigiosi poeti si eseisti din tara si strainatate (revista a fost interzisa). Publica doua virulente articole: "Criza culturii" si "Criza omului" in ziarul "Jurnalul de dimineata".

Intre 1950 si 1955 face inchisoare, este dus la Canal si in minele de plumb de la Cavnic si Baia Sprie (in urma unei condamnari politice).

Pana in martie 1958 este redactor al publicatiilor "Limba si literatura", apoi este condamnat din nou, pana in 1964.
"Redebuteaza" in 1966 cu volumul de versuri "Eseu".

Scrie si publica intr-un tempo uluitor pentru a "recupera" anii ce i s-au furat de inchisoare. In 1981 familia Caraion primeste azil politic in Elvetia si se stabileste la Lausanne, unde scriitorul editeaza revistele internationale "Don Quijote" si "Correspondence" . Se stinge din viata, la Lausanne, in 21 iulie 1986. 


Geo Bogza - Tăcerea dezlănţuită


Motto: Adesea îmi încerc vocea şi ştiu o zi în care gâtlejul lui îmi va răspunde cu sunete de lut.
Saşa Pană

Acum, îşi împlinea poetul gândul lui de tăcere universală
strânsese-n dinţi virtutea ruginei din gâtlejuri
ca pe o glandă o grefase în trupul zgomotoşilor
şi a doua zi oraşul se zvârcolea în panică
tăcerea îngrozitoare cu care îşi chinuise prietenii şi câinii
se întindea ca o pecingine în glasul vorbăreţilor
o femeie a vrut să râdă şi râsul i-a fost de vată
o placă de gramofon se învârtea mută sub acele neputincioase
buzele se deschideau în gol şi nici o vorbă n-a mai putut fi rostită
tăcerea creştea în case şi în gâtlejuri
lipsite de zgomot urechile se desprindeau veştede de pe cap
pe străzi câinii le înşfăcau lacomi de prin şanţuri
înspăimântaţi oamenii izbeau în garduri şi în tinichele
cineva încerca spărgând geamul cu pumnii
dar nici un sunet n-a putut fi stors din materie
din cer hoiturile păsărilor curgeau sufocate de neputinţa cântării
în gări trenurile se ciocneau ca nişte gângănii
dar oamenii înnebuniţi au vrut să audă cu orice preţ
o casă a fost azvârlită în aer jocul părea de păpădie
au prăvălit atunci turnul cel mare din mijlocul oraşului
şi turnul s-a năruit fărâmând piaţa şi casele
fără ca vreun scrâşnet să se işte între cărămizi
cu fiecare clipă setea de zgomot creştea mai chinuitoare
atunci, aproape de timpan oamenii şi-au slobozit revorvere
şi au căzut palizi prin şanţuri fără să poată auzi detunătura
înfuriate, cetăţile s-au dărâmat între ele cu obuze
un hohot de râs monstruos a izbucnit de la un capăt la celălalt al pământului
dar tăcerea era halucinantă, imensă, sfâşietoare, aşa cum o dorise poetul.


* Poezia a fost semnată cu pseudonimul Andre Far.
** UNU, an. IV, nr. 34, martie 1931
*** Avangarda Literară Românească; Editura Minerva; Bucureşti; 1983
Antologie, studiu introductiv şi note biobibliografice de MARIN MINCU


Tudor Arghezi - Niciodată toamna


Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul cu matasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca nişte urcioare
Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
Stau în ţărmu-albastru-al rîului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.

Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnav-a carpenului sur
Ce se desfrunzeşte, scuturînd în sus
Foile, -n azur.

Cine vrea să plîngă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul nenţeles,
Şi cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.


Tudor ARGHEZI, [I-a venit Radiofoniei o idee ciudată...] (fragment)


Ion MINULESCU, Romanța Rozinei în rostirea autorului. Înregistrare 1928


Ion Păun-Pincio - Iubita mea

 
Ce dulce e scânteia ce mi-ai aprins în piept!
Cum inima-mi tresare spre tine când mă-drept!
Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări,
Tu mă abaţi din calea pustiilor cărări...
De-o rază de la tine mă simt iar mângâiat
Şi umbrele durerei slăbesc, se stîng treptat.

A jale-mi cată ochii pe tristele câmpii,
Aştept mereu, iubito, din neguri ca să-mi vii,
Să rătăcim alături... Din lumea lor să ies
Înduioşat în suflet, că tu m-ai înţeles...
Iar farmecul iubirei la plânsetul de vânt
Părea-va o poveste ce frunzele o cânt...

Iubita mea, stea blândă, pierdută-n depărtări,
Tu mă abaţi din calea pustiilor cărări...
Duios gândind la tine, rămân pierdut în loc,
Înmărmurind la gândul nespusului noroc...
Şi geana-mi rourează o lacrimă de dor:
Un sol, o întrupare a sfântului amor!
 
 

Ion Păun-Pincio - Toamnă

 
Se lasă toamna tristă de parcă-i ce din urmă...
Şi-n galbenă lumină, ca-n jurul unui mort,
Pustiu-i înfloreşte... O, toamnă, tu mă mângâi:
Singurătăţi deşerte şi eu în suflet port.

Din streşinile ude se scurg greoaie picuri:
Să-ntârzie sfârşitu-i, îi plâng la căpătâi...
Iar din frunziş porneşte lin freamăt de aramă,
Ca glasul stâns de clopot şi irosit pe văi.
 
 

Ion Păun-Pincio - În urma despărţirei

 
Mâhnit stă vestejitul crâng
Şi chinuit de vânt suspină;
Sub streşini presure se satrâng
Şi ciripesc încet – se-nchină...

Doi corbi din aripe grăbesc
Şi vin să mâie-n sat pe noapte,
Iar cântecele lor trezesc
Singurătăţile-ngheţate.

Un brad se scutură, şi curg
Iernatecele-i flori, puzderii –
Coboară gându-mi în amurg,
S-afundă-n lumile durerii...

*

Aşa era când ea s-a dus!
Acelaşi vânt şi frig afară –
Şi soarele-i tot la apus,
Numai durerea-i mai amară...

Şi, dus pe urma unui gând,
Un glas iubit parcă mă cheamă –
Şi parcă văd cum fluturând
Se pierde-n zare o năframă...

Şi nu ştiu cum – parcă mă sting,
Înmărmuresc în loc, departe...
Iar în târziu simţesc că plâng:
Au unde eşti? În care parte?
 
 

Ion Păun-Pincio - Biografie


Ion Păun-Pincio (17 august 1868, Mihăileni, judeţul Botoşani - 30 decembrie 1894, Bucureşti) este un poet. Tatăl său, Alexandru Păun, îndeplinise funcţia de subprefect în judeţul Dorohoi. Mama publicase înainte de căsătorie, sub semnătura Maria Cozmiţă, câteva texte prin revistele din Bucovina. Terminând şcoala primară la Mihăileni în 1881, Păun-Pincio începe liceul la Pomârla şi îl va continua la Botoşani. Este perioada în care îşi publică cele dintâi versuri în „Familia" (1888), apoi în „Drepturile omului", „Contemporanul" şi „Ilustraţiunea română". O vreme urmează cursuri liceale şi la Iaşi, unde, cuprins de o afecţiune subită pentru arta scenei, se înscrie şi în clasa de declamaţie a Conservatorului. Dar, covârşit de neajunsuri materiale, nu-şi poate termina studiile.

Într-o călătorie prin Italia, din 1892, îşi alege pseudonimul Pincio după numele unei celebre grădini din Roma. La începutul aceluiaşi an, s-a angajat telegrafist în Bucureşti. De aici e mutat la Brăila şi, după un timp, în comuna Piua Petrii, judeţul Ialomiţa. Intrat în conflict cu mai marii lui, îşi va da demisia, dedicându-se ziaristicii. Acum colaborează mai regulat la „Adevărul", „Adevărul ilustrat", „Arhiva", „Evenimentul literar", „Literatură şi ştiinţă", „Munca", „Munca ştiinţifică şi literară", la publicaţiile muncitoreşti îndeosebi, Păun-Pincio fiind atras în această vreme către mişcarea socialistă.

Dar tribulaţiile vieţii de slujbaş îi zdruncinaseră sănătatea. Nu rezistă decât câteva săptămâni în postul de casier la o berărie ţinută de I.L. Caragiale. Bolnav, se retrage la Brăila, să se îngrijească. Găseşte încă resurse de a răspunde cu entuziasm chemării revistei „Lumea nouă", care îi oferă o funcţie de redactor. Se prăpădeşte în urma unei banale infecţii. În 1948 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Lirica, de o anume melodicitate, a lui Păun-Pincio, adunată postum, în 1896, este aceea a unui melancolic timid şi însingurat, pierdut în reverii sau urzind sfioase gânduri de dragoste. Poetul e un afectuos, de o duioşie aproape feminină. Peisajul cernit al amurgului, toamna, cu cerul plumburiu străbătut de umbrele sinistre ale corbilor, îi declanşează acestui senzitiv o stare apăsătoare de urât, de spleen (ca în poezia simbolistă) şi o melancolie tulburată, vag, de presentimentul morţii.

Prin atmosfera deprimantă provocată de spectacolul naturii în destrămare, Amurg, Dies irae (după Leconte de Lisle) sau Sfârşit de toamnă îl prevestesc pe G. Bacovia. Păun-Pincio este însă, în primul rând, un eminescianizant. Lirismul lui, în care răzbate sunetul pur al ingenuităţii, cuprinde totuşi atâta autentică simţire, câtă să nu facă din el un searbăd epigon. Versurile erotice, în care se percep inflexiuni folclorice, capătă uneori tonalitatea idilelor lui G. Coşbuc. E poezia de factură intimistă a unui confesiv, nu lipsit cu totul de umor şi nici de autoironie. Alteori, aplecându-se spre necazurile altora, întristatul nu se mai abandonează doar propriilor pătimiri. Deşi abulic, el întrevede în aceste clipe, ca singură cale de urmat, lupta.
Lirica lui socială este notabilă prin accentele de satiră. În afara unor articole şi a unor note critice, poetul a scris şi câteva schiţe, în care evocă anii copilăriei petrecute la ţară. Prozele sunt pătrunse de simpatie şi compasiune pentru cei sărmani, amărâţi şi năpăstuiţi. Câteodată mila se preschimbă în indignare sau într-o ironie acidă.


Opera

• Versuri şi proză, Bucureşti, 1896;
• Versuri, proză, scrisori, prefaţă de G. Diamandi, Bucureşti, 1911;
• Versuri, ediţie îngrijită de şi postfaţă N. Ionescu-Lazu, Bucureşti, 1946;
• Versuri, proză, scrisori, ediţie îngrijită de Andrei Rusu, prefaţă de I. Vitner, Bucureşti, 1955.
 
 

Ion Pribeagu - Biografie


Ion Pribeagu (n. 27 octombrie 1887 Sulița, județul Botoșani - d. 1971, Tel Aviv, Israel) a fost pseudonimul literar al lui Isac Lazarovici, poet și umorist evreu originar din România.
Până să se hotărască la pseudonimul literar de Ion Pribeagu, care l-a consacrat, a început prin a-și anagrama prenumele și a folosit primul pseudonim: Sachi Disperatu. Au urmat apoi alte pseudonime: Ion Palavră, Ivan Turbincă, Ion Vraiște, Vasile Ispravă, Vasile Găină.
A scris foarte mult în viața lui: piese, reviste, cronici și în proză, dar mai ales în versuri. Ca poet și umorist, a fost deseori tentat să scrie mai libertin, așa cum au făcut la vremea lor Creangă, Alecsandri și alții.
A scris mult "pentru sertar", iar aceste realizări le ținea numai pentru el, strânse într-un dosar și ferite de priviri indiscrete.
Rareori citea ceva "conspirativ" vreunui prieten bun. În decursul a peste 60 de ani de activitate fecundă, a publicat aproape tot ce a realizat, în afară de aceste creații intitulate chiar de el "impertinente".
În ultimii ani a intenționat să le publice, dar i-a lipsit curajul. Conștiinciozitatea și etica lui profesională nu l-au lăsat să depășească o anumită limită în relațiile lui cu cititorul.
În perioada 1939 - 1944 a scris textele umoristice pentru spectacolele lui Constantin Tănase.
Este autorul versurilor cunoscutei melodii „Zaraza”.
În vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a emigrat în Israel, unde a continuat să scrie poezie umoristică în limba română în "Cronica rimată" a cotidianului "Viața Noastră" din Tel Aviv și a fost autorul a câtorva spectacole de revistă.

Curriculum Vitae în versuri
Numele: Ion Pribeagu / Ocupația: scriitor, / Peste un metru înălțime / De la cap pân-la picior. / Data nașterii: octombrie / Locul nașterii: în pat / Semnele particulare:/ Mărunțel și inspirat. / Ochi deștepti ascunși sub lupe, / Nas copoi și barba rade, / După stil și comportare / Par a fi om cumsecade.

Scrisoarea lui Ion Pribeagu către Gheorghiu-Dej
Pentru că i s-a respins cererea de emigrare în Israel de câteva ori, Ion Pribeagu s-a hotărât să-i scrie lui Gheorghiu-Dej.
Aceasta este scrisoarea datorită căreia i-a fost aprobată cererea de emigrare.

„Am depus actele toate / Și bilet de sănătate, / Și fotografii recente, cazierul cu amprente, / Plus biletul de vaccin / Că n-am fost supus străin, / Note bune la purtare, / Ordinul de concentrare, / Act de naștere-al lui tata, / De la fisc pe cinci ani plata. / Anexez aici chitanța / Că-s la zi cu Manutanța, / Am dovada de la "Sacra"/ C-am trăit bine cu soacra, / Că n-am bloc, că n-am moșie, / Că n-am stat la pușcărie, Că n-am fost nici beat, nici mort. / Am și act de cununie / Și-mi mai trebuie-o hârtie, /Doar atâta: Pașaport." 


Ion Pribeagu - O aventură galantă


Într-o seară, pe la zece,
N-a fost cald, dar nici prea rece,
Am avut o aventură,
Nici cu Haike, nici cu Sură,

O coniţă delicioasă,
Nici urâtă, nici frumoasă,
Şi-am intrat cu ea în vorbă,
Nici de Cosmos, nici de ciorbă.

Avea ochii ca doi aştri,
Nici căprui, dar nici albaştri,
Gura dulce, zâmbitoare,
Nici prea mică, nici prea mare,

Sânii, două rândunele,
Nici prea mari, nici mititele,
Şi vorbind cu ea în şoaptă
Nici prostuţă, nici deşteaptă.

Ne-am plimbat vreo cinci minute,
Nici încet, dar nici prea iute,
Discutând ca la Geneva,
Nici de-Adam şi nici de Eva.

Şi-am ajuns la ea acasă,
Nici prea'naltă, nici prea joasă,
Locuinţă minunată,
Nici murdară, nici curată.

Mi-a dat o cafea uşoară,
Nici prea dulce, nici amară,
Ş-a început să se dezbrace,
Nici încolo, nici încoace,

I-am sorbit formele toate,
Nici din faţă, nici din spate,
Pielea-i cu miros de nalbă,
Nici prea neagră, nici prea albă.

Avea talia subţirică,
Nici prea mare, nici prea mică,
Braţe albe, voluptoase,
Nici subţiri, dar nici prea groase,

Nişte-îmbrăţişări divine,
Nici prea multe, nici puţine,
Ş-o sofa cu dungi banale,
Nici prea tare, nici prea moale.

Cum o sărutam prin beznă,
Nici pe nas şi nici pe gleznă,
Bate cineva la uşe,
Nu-i nici unchi, dar nici mătuşe,

Ci bărbat-su, Şmil din piaţă,
Nici cu cioc, nici cu mustaţă,
Dar cu un baston de mire,
Nici prea gros, dar nici subţire.

Inimioara mea pustie,
Nu-i nici moartă, nu-i nici vie
Simt un fior care mă trece,
Nici prea cald, dar nici prea rece,

Şi când mă rugam – Prea Sfinte,
N-am fost prost, dar nici cuminte,
Doamne, scoate-mă din ladă,
Nici în curte, nici în stradă,

Deodată uşa scapă,
Nici se sparge, nici se crapă,
Şi stă Şmil ca un sihastru,
Văd nici verde, nici albastru.

- Ce cauţi aici? – Mă întreabă,
Nici în pripă, nici în grabă,
I-am spus, fără să-mi dau seama:
- Nici pe tata, nici pe mama!

Ci aştept, în tot minutul,
Nici maşina, nici şerutul...
... Şi au curs bastoane în mine,
Nici prea multe, nici puţine!

Restul n-are importanţă,
Nici spital, nici ambulanţă,
Ştiu c-am stat trei luni jumate,
Nici pe burtă, nici pe spate,

De atunci mi-e viaţa roză,
Nici în versuri, nici în proză,
Şi aştept o aventură,
Ori cu Haike ori cu Sură.


Ion Pribeagu - Vorba aia


La numai 15 anişori,
Aveam o creştere aleasă.
În pension făceam furori,
Dar eram tare ruşinoasă.
Şi când cu Nicuşor vorbeam,
Mi-ardeau obrajii ca văpaia...
Ţiu minte, cât de mult roşeam,
Când îmi spunea de vorba aia.

Într-o duminică, fiind cald
Şi cum văzduhul sta să fiarbă,
M-am dus la gârlă să mă scald,
Şi mi-am pus hainele pe iarbă.
Dar Nicuşor sta-n iarbă strâns
Şi mă privea cum făceam baia,
Mi-a fost ruşine şi am plâns,
Fiindcă-mi văzuse vorba aia.

Prin Cişmigiu, cu pas grăbit,
De la pension mergeam spre casă
Şi-un ofiţer m-a urmărit,
Spunându-mi dulce că-s frumoasă.
M-am ruşinat şi-am spus "merci"
Şi ca să nu m-apuce ploaia,
M-am dus la el acasa şi...
S-a întâmplat şi vorba aia.

Deşi sunt ruşinoasă rău,
De toţi băieţii sunt curtată
Şi-aleargă-n urma mea mereu
Aproape Capitala toată.
Şi-n timpul verii, deseori
Sunt la Constanţa sau Mamaia,
Petrec din noapte până-n zori
Că mult îmi place vorba aia.

Zadarnic, muritor sărman,
Vrei să găseşti a vieţii cheie!
Popescu scrie un roman
Fiindcă iubeşte o femeie.
Aseară s-a-mpuşcat Bebe,
Aflând că l-a-nşelat Aglaia
Şi toate astea pentru ce?
Ah, numai pentru vorba aia!...


Ion Pribeagu - Noi primim martiri aicea !


Din străbuni, e o legendă
Tăinuită-n slova Thorei,
Că oricare om se naşte
Cu-n stigmat: “Memento mori”.
“Vei uimi tot globul, însă,
Oricît mintea ţi-o vei stoarce,
Nu uita: din lut venit-ai,
Şi în lut te vei întoarce!”
Fie că ai fost ministru
Sau măturător, sau rege,
Îţi dau sufletu-n primire:
“Legea-i aspră, dar e lege!”
Ai avut, trecînd prin viaţă,
Şi dureri, şi sărbători.
Ţi-ai îndeplinit menirea?
Gata! Trebuie să mori!
Şi s-a întîmplat ca Moişe,
Din Herzlia, din Mosav,
Din senin, aşa deodată,
Să se-nbolnăvească grav.
Medicii-n consult, decis-au,
După-aproape o săptămînă,
Ca injecţia să se facă,
Nu în muschi, ci drept în vînă.
Să se-observe ca compresa,
Cînd pe burtă o să-l frece,
Să nu fie nici prea caldă,
Să nu fie nici prea rece.
După-atîtea sacrificii,
Ş-oboseli fără sfîrşit,
Tot’ a fost zadarnic, fiindcă,
Bietul Moişe, a murit.
De la Kiriat Shaul, mortul –
Cum îi fuse scris în soartå –
A ajuns în cer, şi grabnic,
A bătut în rai, la poartă.
Intendentul, mare preot,
În hlamida de flanel,
Care ţine totdeauna,
Cheia raiului la el.
Desluşind o mutră nouă,
A-ntrebat cu glas olimpic:
-Cine bate ?
-Eu sînt, Moişe !
-Care Moişe ?
-Moişe Stimpik !
-Si cam ce-ai făcut matale-
Mie să mi-o spui deschis-
Ca să meriţi marea cinste,
De-a intra în paradis?
-Ziua Sîmbetei, părinte,
Am sfinţit-o ne-ncetat.
De Iom Kipur, toată ziua
Am postit şi m-am rugat!
N-am jucat nici cărţi, nici loto,
Jur că nu m-am beţivit,
Şi nici la femei străine,
Niciodată n-am rîvnit.
Toată groisăr, toată viaţa
Pe săraci i-am ajutat
Şi cu bani şi cu povaţă
Şi am fost şi însurat…
-Insurat? – a spus prea sfîntul
Fiule nefericit !
Poţi intra în rai, sărmane,
Că destul ai suferit !
Moişe, să-l înduioşeze,
A mai spus plin de fiori:
-Insurat, Adoiny Meleh
Si-ncă cum? De două ori !
-Două ori? Răcneşte sfîntul –
Ieşi afară! Poţi să pleci!
Eu primesc martiri aicea,
Însă nu primesc zevzeci! 


Ion Pribeagu - Nici lui Nuţă, nici lui Şmil


Doi tovarăşi de afaceri,
Nuţă Gross şi Smil Trombon,
Speculînd diverse mărfuri
Cîştigară un milion.
Deşi unul, faţă de-altul,
N-aveau nici o suspiciune,
Au depus la rabin banii,
Însă, cu o condiţiune :
Rabinul să nu dea banii,
Orice s-ar ivi pe piaţă,
Decît doar atunci cînd fi-vor
Amîndoi de faţă.
Niciodată unui singur,
Chiar dacă a fost la sil,
Nici lui Smil cînd nu e Nuţă,
Nici lui Nuţă cînd nu-i Smil.
Şmil Trombon, însă-şi făcuse
Repede un plan hain:
Profitînd că Nuţă este
Dus cu treburi la Berlin,
Într-o zi, veni la rabin,
Foarte bine pregătit:
-Rabi, ai acum prilejul
Să mă faci om fericit.
Am găsit un stok de blănuri,
Astrahan cu perii deşi.
Dacă-l iau, cîştig îndată
Două milioane keş.
Merg acum să fac contractul,
Să dau drumul la vagoane,
Şi poimîine dimineaţa
Îţi aduc trei milioane !
-Bine, dar avem o vorbă,
Trias Kaf, cum legea cere !
-Stiu, dar dacă Nuţă-i lipsă,
Eu să pierd aşa avere?
-Rabi benemunăs, Zadik,
Jur pe Thora strămoşească,
Crede-mă, dă-mi milionul,
Şi Cel Sfînt să-ţi răsplătească!
Rabi,’nduio şat de lacrimi,
I-a dat banii toţi, iar Smil
A luat, iute, milionul
Şi-a plecat în…Leopoldville.
Nuţă, revenind în ţară,
Şi aflînd povestea, toată
S-a înfuriat pe rabin
Şi l-a dat în judecată.
-Este adevărat – întreabă
Judele cu glas umil –
C-ai promis să nu dai banii,
Nici lui Nuţă, nici lui Smil ?
-Este adevărat, că după
Inţelegerea avută,
Am promis să nu dau banii,
Nici lui Smil şi nici lui Nuţă !
-Dar e-adevărat că, totuşi,
Cînd a fost Nuţă plecat,
Doar lui Smil i-a dat milionul ?
-Da! E foarte adevărat !
-Dacă-ţi recunoşti greşeala,
Cu ştiinta ta făcută,
Vei plăti suma totală
Lire un milion lui Nuţă.
-Nu plătesc nimica! – zice
Rabinul, cu mult temei –
Banii daţi lui Smil excrocul,
Erau bani din banii mei !
“Milionul lor” se află
Incuiat pe-ntreaga viaţă,
Şi nu-l dau decît atuncia
Cînd vor fi ambii de faţă ! 


Ion Pribeagu - Mintenaş


Soarele aprins şi roşu
S-a-mbrăcat într-o tartană
Şi-a  încins c-un brîu de aur
Toată zarea ardeleană.
Din grădini uitate, pomii
Îşi resfrîng noian de ramuri
Peste case mici şi albe
Cu ghivece pe la geamuri.
Pe întinsele ogoare
Trece-alene un păstor
Cu o turmă de mioare
Şi-un dulău în urma lor.
Şi-a purces Tîţoc Mînjoală
Cu Vlăduţ, în spre oraş
Să-şi mai ieie cîte-o ţoală
Pentru iarnă, mintenaş.
Cam slăbuţ e băieţaşul,
Dar voinic şi trăncălău
Şi dintre copii nu-i altul
Mai mintos în Besfalău.
Ştie carte, o grămadă,
Cum şi cîntece, buluc,
Şi-a învăţat pe dinafară
Trei balade de Coşbuc.
Cum treceau de dimineaţă
Pe cărarea din prisacă,
Lîngă-o palmă de verdeaţă
Au văzut păscînd o vacă.
-Ia să-mi spui, tătucă dragă –
Zice Vlad, mirărei prada –
Ce dihanie e asta,
Cu picere şi cu coadă?
- Apăi, nu te uiţi, odraslă,
Că-i o vacă a nu ştiu cui?
Şi să-ţi intre în cap că vaca
Este soaţa boului !
- Cum, şi boii se însoară?
A întrebat Vlad trufaş –
Şi-a răspuns Tîţoc Mînjoală:
-Numai boii, mintenaş!


Ion Pribeagu - Insulte grave


Moişe a venit acasă,
Într-o dispoziţie ardentă,
Ş-a găsit pe Blima, într-o
Situaţie indecentă.
Goală toată şi frumoasă,
O ispită, - ma parolo! –
Asta n-ar fi fost nimica,
Dar era şi Smil acolo!
Ce a fost, nu ne priveşte.
Nici nu ştim a cui e vina,
Şi întocmai ca la teatru,
O să coborîm cortina.
E destul numai să spunem,
Cum că Moişe, de astă-dată,
Dovedind că-i ferm, a dat-o
Pe nevasta-n judecată.
S-a mutat în altă parte,
Şi cu sentimente brave,
A cerut urgent divorţul
Pe motiv: “Insulte grave”.
Cazul a produs rumoare,
Mai ales printre limbuţi,
Fiindcă Moişe şi cu Blima
Erau foarte cunoscuţi.
A stîrnit şi controverse
Şi atîta interes,
C-a venit toată Beer Seva
Să asiste la proces.
Sala de şedinţe-i plină
De bărbaţi şi de femei,
Mulţi de-ai lui, colegi de breaslă
Şi prietene-ale ei.
După ce-a citit dosarul,
Judele a spus: - Ascultă,
Între soţi, orice discuţii
Nu-i considerat insultă!
Pentru alt motiv, probabil,
Vrei divorţ imediat.
- Da! Menţiu! Insultă gravă!
Urla Moişe, disperat.
A sărit ca o năucă
Şi c-o voce bătăuşe
Mi-a spus: - “Boule! Cînd intri,
Pentru ce nu baţi la uşe?
Nu permit la mine-n casă,
O asemenea dojană,
Mai ales c-a fost de faţă,
Şi…pardon…terţa persoană!