Se lasă toamna tristă de parcă-i ce din urmă...
Şi-n galbenă lumină, ca-n jurul unui mort,
Pustiu-i înfloreşte... O, toamnă, tu mă mângâi:
Singurătăţi deşerte şi eu în suflet port.
Din streşinile ude se scurg greoaie picuri:
Să-ntârzie sfârşitu-i, îi plâng la căpătâi...
Iar din frunziş porneşte lin freamăt de aramă,
Ca glasul stâns de clopot şi irosit pe văi.
