Mâhnit stă vestejitul crâng
Şi chinuit de vânt suspină;
Sub streşini presure se satrâng
Şi ciripesc încet – se-nchină...
Doi corbi din aripe grăbesc
Şi vin să mâie-n sat pe noapte,
Iar cântecele lor trezesc
Singurătăţile-ngheţate.
Un brad se scutură, şi curg
Iernatecele-i flori, puzderii –
Coboară gându-mi în amurg,
S-afundă-n lumile durerii...
*
Aşa era când ea s-a dus!
Acelaşi vânt şi frig afară –
Şi soarele-i tot la apus,
Numai durerea-i mai amară...
Şi, dus pe urma unui gând,
Un glas iubit parcă mă cheamă –
Şi parcă văd cum fluturând
Se pierde-n zare o năframă...
Şi nu ştiu cum – parcă mă sting,
Înmărmuresc în loc, departe...
Iar în târziu simţesc că plâng:
Au unde eşti? În care parte?
