Alexandru Macedonski - Cartea de Aur : Casa cu no. 10
Casa cu no. 10 din ulița Nemților-cu-coadă era ca vioreaua: ea nu se vedea din verdeață. Pană și pe stîlpii de cărămidă ai împrejmuirei, ce erau legați între dînșii printr-un șir de bețe frumos strungărite și vopsite cu alb, vița sălbatică urcase amestecîndu-și frunzele cu florile tufișurilor de lemn cîinesc. În curte, trandafirii de dulceață și ronturile de liliac dau ocol casei și păreau crescute în voia lor. Dar curtea era largă și adîncă.
Sub pridvorul din față, niște corni bătrîni stau ca niște neclintite caraule de-o parte și de alta a intrărei ce da asupra scărei. Însă, de cum bătea vîntul, crecile li se mișcau fremătătoare, și frunza lor, luată în răspăr, da de gol cuiburile pline de cîntece pe care paserile le agățaseră pe cele mai înalte și subțiri ramuri; iar tot astfel, la vremea rodului, se mai destăinuiau și roșile boabe de mărgean cu care flacăra soarelui îi împroșcase.
Dincolo de colțul din stînga al clădirei, spre un fund al curței vătuit cu iarbă măruntă sau înecat de bălării, albea trupul văruit al unei cișmele purtînd deasupra țuțurului o Precestă zugrăvită în roșu și în albastru și ce ținea în brațe pe Domnul nostru Isus Cristos. Din umbra celor trei ulmi uriași ce-o adăposteau de soare, apa ce se vărsa ziua și noaptea din țuțurul de tuci în jgheabul unui trunchi de copac scobit, se făcea parcă mai dulce, încărcată cum era atunci de mireasma galbenelor flori ale unei salcii persienești ce creștea în apropiere.
Curtea și casa păreau, cu toate acestea, pustii. Țipenie de om nu se vedea în adevăr nici în pridvorul dinspre uliță, deasupra căruia coperișul de șindrilă înainta sprijinindu-se pe stîlpi rotunzi de zid, nici împrejur. Numai că, în jgheabul cișmelei, din care apa de afară săpîndu-și drum în caldarîmul mîncat de iarbă și de buruieni, niște rațe leșești, ce abia se țineau pe labe de grase ce erau, bălăcăreau și măcăneau. Și iar numai că, printre trunchiurile scălîmbăiate ale prunilor de după casă, ce întindeau departe ograda boierească, curcani și gîște, găini și cocoși, bibilice, se îndreptau cîrduri spre grajdurile depărtate și posace prin al căror bălegar scormoneau care mai de care.
De altminteri, mahalaua întreagă, trăsnită de arșița soarelui, zăcea tăcută și pustie în mijlocul îmbîcsirei prafului răscolit de roatele cîte unei sacale ori de-ale cîte unui car, căci — ce e drept — telegari înhămați la butci și rădvane nu treceau pe acolo decît din joi în Paști.
Semn că era casa locuită mai da însă și altceva.
Aproape pe cea mai de sus treaptă a scărei de lemn, ce ducea din pridvor la pod, o pisică albă își clipocea ochii de jăratic spre soare, iar ei se făceau aci galbeni, aci verzi, pe cînd, lenevos tolănită, își urma cu o nespusă mulțumire torsul, în căldura și în liniștea ceasului.
Dar din casă nu răsufla cel mai mic zgomot, afară doar de cel pe care îl făcea un război pus în mișcare într-unul din răcoroasele beciuri. Acolo se țeseau chilimurile și țărăneștile scoarțe, cît și pînzeturile de in și de bumbac sau vîlnicele de borangic portocaliu și alb... Că atît cucoanele, precum și femeile de rînd, nu stau în acele vremuri cu brațele încrucișate, își căutau de treabă văzîndu-și de îndestularea cu de toate a curței și conacului lor, iar nu băteau podurile pe jumătate despoiate și, adică, de la gît pănă aproape de brîu, cît și de la vîrfurile picioarelor pănă aproape de genuchi.
Înăuntrul locuinței de care e vorba, firește că nu dai prin urmare decît de chilimuri și de scoarțe, fie frumos așternute pe jos, fie țintuite în pereți ori întinse pe paturi... În "casa-cea-mare", cum i se zicea pe atunci salonului, tot paturi în formă de divanuri găseai în orice sălaș boieresc sau neguțătoresc te-ai fi dus și oricît de multă bogăție ar fi avut stăpînii lui. Abia Vodă izbutise, cu mari cheltuieli și nespuse greutăți, să care de la Viana vreo două canapele cu scaunele lor îmbrăcate în damască de matase și așezate cu grijă într-un chervan căptușit cu paie și avînd un coviltir de pînză groasă întinsă pe cercuri.
Încolo, așa era peste tot odaia de primire, iar tot la fel se înfățișa și cea din ulița Nemților-cu-coadă, cu mica osebire că în păreții ei se află un ocol de firide, cu perdele de borangic cusute în mătăsuri și fluturi, prin crăpătura căror se zăreau ori ciubuce de iasomie cu mari imomele de chihlibar înflorate în peruzele, ori mătănii de preț, călimări de argint de pus în brîu, iatagane și cuțite cu mînerele numai pietre scumpe și chiar, în una din ele, bătută pe fundul peretelui, o minune de icoană lucrată în sidef și adusă de la Ierusalim de cine știe ce neam al boierului.
În niște dulapuri cu geamuri scobite în zid, unul în dreapta, altul în stînga ușei, vedeai însă și cărți, dar nu pe franțuzie, ci toate legate în piele ca niște ceasloave și cu tiparul pe o hîrtie scorțoasă de cînd cu Papură-Vodă...
Cît despre gazete, nu prea se pomenea alta decît Vestitorul țărei românești, dată la lumină de obște cunoscutul Carcalechi, ce era trîntită pe una din sofale și în care se citea că regele Neapolului a fugit pe un vapor la Gaëta, cetate tare de pe marginea mărei, în care s-a închis. Mai dai cu ochii, pe o meșcioară, și de Curierul de ambe sexe, lîngă niște mătănii de chihlibar. Dar pe masa cea mare dintre cele două paturi, pe o tavă smălțuită cu verde, se desfășură, cu multă vioiciune de vopseli, intrarea sultanului în geamie, urmat de vizirul și de pașalele lui, printre zarfurile de argint ale ceștilor de cafea ce încărcau tava.
Dar din țigarea unui ciubuc rezemat de masă fumul încetase de a se ridica, și tăcerea de afară și din casă rămînea neclintită, iar vremea nouă, nici dînsa, n-a mai aprins acea țigare.
din Cartea de Aur
Publicată de Stabilimentul Grafic Albert Baer în 1902
