Tristan Tzara - marea deplângere a obscurităţii mele unu

rece vâltoare zigzag al sângelui
n-am niciun suflet cascadă fără niciun
prieten şi niciun talent doamne
eu nu primesc întotdeauna
scrisorile mamei mele
ce trebuie să treacă prin rusia
prin norvegia şi prin anglia
amintirile în spirale roşii
îmi prăjesc creierul în rândurile
amfiteatrului
şi ca o reclamă luminoasă
a sufletului meu, ghinion a ţâşnit din
sfera
turn de lumină inel forfotind
de furnici albastre
nimb veştejit secetă a
supărării

vino aproape de mine ca rugăciunea
să nu te enerveze coboară în
pământ precum scafandri
încă neinventaţi
apoi obscuritatea de fier se va preface
în sare şi vin
simplitate paratrăznet al plantelor
noastre ai grijă
paratrăznete care formează
un păianjen
astfel devin cununa unui
christ enorm
amorf ţinut arc voltaic

vulturii zăpezii vor veni
ca să hrănească stânca
unde lut adânc va deveni
lapte
şi laptele va tulbura noaptea
lanţurile vor vibra
ploaia va face lanţuri
grele
va forma roţi în spaţiu
raze
sceptrul în mijlocul cărora crengi
ziare vechi tapetează
un paralitic
nimb veştejit
inel forfotind de furnici albastre
domn deget auriu furnal
sphingerie
de ce să-l strângi de ce
după bubuitul tunetului martie
militarul se va dezlănţui
disperarea mea tub de fier ca de tinichea
dar de ce oh de ce?
aşa aşa mereu dar drumul
t u t r e b u i e s ă f i i p l o a i a m e a
o b s c u r i t a t e a m e a m e t a l u l m e u
c i r c u i t u l m e u f a r m a c i a m e a n u
m a i p l â n g e n u m a i p l â n g e
d a c ă v r e i


din vingt-cinq poèmes (1918)
(traducere: Yigru Zeltil)