Fiinţă naltă, lungă vedere,
Izvor puternic de mângâiere,
Pavăză sfântă astui pământ!
Dă ascultare, nu-ţi fie silă,
Unui glas jalnic, ce cere milă,
Ce a se plânge are cuvânt.
Nu se cuvine a se răpune
În vânt ca fumul o rugăciune
Cu plâns făcută lângă altar,
Unde nădejde are oricine
Să dobândească cerând vrun bine
Sau lui să-ncete vrun ce amar,
Unde tot omul, când îţi vorbeşte
Vorbe în taină, smerit priveşte
A ta fiinţă de faţă stând;
Unde tu însuţi simţi datorie,
S-arăţi oricărui spre bucurie,
Că vrei fierbinte s-ajuţi oricând!
A ta putere nemărginită
În veci urmează a fi pornită
Spre uşurinţă şi spre folos;
Nici să nu lase p-a ta zidire
Tristă să zacă în asuprire,
Să nu te simţă de reazăm jos!
Nu cer prisoase sau nălucire;
Voiesc dreptate, cer mântuire
Patriii mele, jalnic pământ
Vai! ale cării necazuri multe
Ce suflet poate să le asculte
Şi să nu plângă dând crezământ!
La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,
Cum a se plânge însuţi se teme,
Privind că este tuturor joc,
Unde dreptatea cătare n-are
Nici asupritul face strigare,
Căci el în vină cade pe loc.
Destule veacuri, de când o soartă
Nemilostivă, mereu ne poartă
Spre osândire, cum e mai rău!
Destule veacuri, de când suspină,
Mâhnirii jertfă, fără lumină,
Încât nu vede nici cerul tău!
Vântul îi suflă tot neplăcere,
Norii îi plouă nemângâiere,
De flori nu gustă plăcut miros,
A primăverii dulce ivire
Pentru ea n-are înveselire,
Ei nu răvarsă nimic frumos.
Din ale tale bunătăţi, fapte
Spre fericire tuturor date,
Ea numai parte n-are de loc,
Ea numai râvna unui părinte
Puternic foarte de loc nu simte,
Ca să-i aducă dulce noroc.
Nu cumva, Soare, că merit n-are
Să ne numească naţie mare,
Să guste dreptul cuviincios,
Când în tot chipul spre fală poate,
Nepreţuite daruri s-arate
Cu care lumii să dea folos?
Cu dreptul este, naltă fiinţă
A fi în astă grea neputinţă,
Acum s-ajungă aşa de prost
Fiica acelor ce, cât se poate
Cu strălucire urmând în toate,
Stăpânitorii lumii au fost?
Cu ce dreptate pradă să fie,
Să tot încerce sfântă urgie,
Când împotrivă-ţi ea n-a urmat?
Cu ce dreptate streinii calcă
Dreptul asupră-i, când rău să facă
Ea lor vrodată n-a cugetat?
De e greşit ţie, Părinte,
Milostivire în sfârşit simte,
Te rog, înceată-i biciul de foc;
Iar dacă soarta de răutate
O asupreşte, pe nedreptate,
Fără de vină a fi de loc.
Cum poţi să suferi cu mulţumire,
Nevinovate în asuprire
Să aridice glas în zadar,
Când împotriva voinţii tale
Nimic nu poate ca să te-nşale,
Nici să urmeze un pas măcar?
A ta vedere zăreşte toate,
Mâna ta iarăşi îndată poate
Să zăticnească răul din drum
Şi cu adâncă înţelepciune
Să-mprăştieze lumii tot bune,
Spre mângâiere a fi oricum.
Deci cu dreptate, naltă Putere,
Dă ascultare unui ce cere
Patriei sale bine, folos.
Cunoaşte-i dreptul uitat de tine
Şi de aceea călcat d-oricine,
Ce i se cade, dă-i cu prisos.
Apleacă mâna de o ardică
Şi-ndată fă-o mare din mică,
Să lase nume nemuritor.
Şi-n norii cinstii mult să se-nalţe,
Pe calea vieţii în veci să calce,
De strălucire având izvor.
Trimite-i încă plăcută rază
Negură tristă să nu mai vază,
Arată-i cerul tot cu senin!
Şi patriotul să aibă fală
A-şi pune viţa naţională
La întrebarea unui strein.
Câte acuma sufere rele,
Ca vântul praful, în laturi dă-le,
Să nu mai vază nici urma lor
Şi neştiută să nu mai zacă,
Ci împotrivă zgomot să facă
În toată lumea răsunător.
Dar ea cu lacrimi l-a ta fiinţă
În veci închine recunoştinţă,
Să glăsuiască numele tău,
Urmând întocmai voinţii tale,
Cerând şi râvna inimii sale
A-i fi spre pază la orice rău.
Dar ce să fie acea lumină,
Ce sus se vede de focuri plină,
Şi dimpreună un zgomot lin?
Nu crez să fie semn de furtună,
Când de loc vântul nori nu adună,
Când peste toate privesc senin.
Nu cumva, Soare, veste să fie
Patriei mele spre bucurie,
Că rugăciunea ce a făcut,
De către sfântul se-mbrăţişază,
Şi că prin focuri încredinţează
A ei lucrare nu dupe mult?
Adevăr este acea lumină,
Vesteşte soartă de raze plină,
Ce se găteşte ăstui pământ;
Ce din poruncă supusă vine,
Patriei mele în veci să-nchine
A ei credinţă cu jurământ.
