Alexandru Macedonski - Cartea de aur : Pădurea ulmilor

Călărașul o luase spre Tîrgoviște, că-și isprăvise schimbul și venise rîndul slujbei. Era dis-de-dimineață. Zorile abia se iveau și răcoarea îl înfiora sub pînza tunicei. Vioiciunea aerului îi brobonase pelea pe pept și pe brațe. Își puse calul în trap. Dar un gînd îl răpi, și un zîmbet trufaș ce i se agăță de vîrfurile mici ale mustăților îi miji pe buze. Nu-i mai era frig. O flacără îl înfășură ca o manta. Obrajii lui vîlvorară. Tinerețea, sănătatea și puterea ce erau într-însul îi suflară în inimă o vijelie. Gîndul ce-l fusese, era al fetei de la bordeiul din Pădurea Ulmilor, pe unde avea să treacă curînd; era al zînei codrului cu cosiță galbenă, cu ochi de aglică. Și nu o dată o văzuse el. Că de mai multe ori treiera el pădurea cu calul. Și de mai multe ori, chipul alb, genele crețe, gurița boboc de răsură, mijlocul tras prin inel, îi sclipiră prin minte. Fata de frumoasă, era frumoasă — n-aveai ce zice, dar vezi că nici pupăza, nici cucul n-o spurcase, fiindcă se ferea șireata să iasă afară pe nemîncate. Acum însă tot a veche nu o să mai fie, că cucul cîntă împrejurul și înaintea lui, iar ăl flăcău nu le-a auzit pănă aci glasul așa de cu noaptea. Doar-doar de-o însemna asta ceva. Doar de-o fi ieșit Ruxanda din bordei cu inima goală, — și ce-o fi fost scris, — dacă o fi fost, — de rîndul ăsta poate s-o întîmpla.
Și tot așa gîndindu-se voinicul își înfigea pintenii în cal, sabia îi zornăia pe coapse, calul o lua la fuga, își mărea trapul și îl schimba în goană, ridica nori de praf pe cari soarele ce răsărea îi sufla cu aur. Pădurea Ulmilor, la urmă, se arăta și ea, vestita pădure a ciocoiului din București, cea care se întinde în drumul Tîrgoviștei pe o lungime de o jumătate de poștă, cea în care cîntă mierla și cinflorul, în care curg pîraie albe ca laptele, iar unde iarba e de smarald și frunzele de matostat. Cu toate astea, verde și tainică, mîngîioasă ca un basm, cu bordeiul ei din rariștea cea mare, cu fata ei cu ochi de aglică, — ea nu este crescută, pe locul unde se află, pentru ciocoiul din București, care de bogat ce este, nici n-o știe, nici n-a văzut-o, Dumnezeu să-i dea zile că de bun la suflet e bun, și mai e și român de viță, de la descălecătoare ori mai nainte de descălecătoare...
Călărașul, cînd o ajunse, își domoli cîrlanul împăciuit de liniștea dimprejur. Susurarea frunzelor, șoaptele apelor, cîntecele de paseri, în loc s-o turbure părea c-o măresc. Copacii nu erau groși, dar deși, iar pe sub ei și printre ei nu se zărea decît o adîncime albastră și verde. Frunzele de an, căzute și moarte, cu fața samanie, ruginite, așterneau pe sub creci un covor fremătător. Ici-colo, ierburi și flori, lăstari îl spărgeau, își făceau loc printr-însul către lumina primăverei. Gîndacii zbîrnăiau și zburau. Oști de furnici mișunau grăbite, adunau din vreme hrana pentru iarnă, banii cei albi pentru zilele cele negre. Boii lui Dumnezeu pe trunchiurile mai vechi urcau printre mușchi, și cînd se opreau unul lîngă altul, se înșirau ca niște boabe de mărgean roșu ori se grămădeau la un loc. Flăcăul se gîndea atunci la cîte nu i le-ar aduce zînei lui de la tîrg, dacă... — dacă așa și altminteri, — și inima începea iar să-i bată, dogoreala să-i aprindă obrajii și calul să se pornească iar pe fugă cu pintenii înfipți în el și de-a lungul coastelor cu neastâmpărul pulpelor vînjoase ce-l grăbeau și ce-l izbeau, mereu mai nemilostive, mai năprasnice. Copacii să năluceau repede pe dinaintea călărețului, calul gîfîia, — se poticnise de două ori, amenința să nu-l mai ducă.
Dar iată că rariștea se deschidea, și bordeiul, mare și înalt, ieșea dintre frunze pe pajiștea lui verde, ca un bordei din vremea de demult, unde veneau să poposească vînătorii domnești, dragi ca niște Feți-Frumoși.
De obicei, patruzeci-cincizeci de care îl înconjurau, că acolo se opreau țăranii, ăi de mergeau la Tîrgoviște, ori ăi de se întorceau. Dar acum, preajma lui era pustie. Radu descăleca și intră înăuntru. Unchiașul și mătușa, — pesemne că așa fusese scris, — se duseseră la sat după merinde, nu se vedeau nicăieri. Fata, prinsă de friguri, ațipi pe niște velințe. Sînurile ei petroase, mici ca două portocale, se mișcau sub cămașa din borangic. Aiura din somn. I se părea că de cu noaptea o spurcase pupăza și că un zmeu în chip de voinic o încleștase în brațe, o mînca cu buzele. Și în visul ei se lupta cu năluca, chinul aprig și dulce creștea, dar ea nu i se mai împotrivea, — chinul și-l strîngea acum la pept, se topea în el. Împrejurul ei ulmi cîntau o doină duioasă, izma creață și leușteanul, de pe fîntîna lîngă care se afla cimbrul înflorit, o îmbătau de miresme.
Cînd călărașul ieși din bordei, soarele lumina de amiezi. Zîmbetul ce i se agăța de mustăți era parcă și mai trufaș, dar o dulceață nespusă îi îneca ochii, și încălecă și se duse.