Cezar Bolliac - Carnavalul

I

Începe carnavalul! şi-n salele bogate
Se cerc artişti şi muzici plăceri mai noi s-arate,
În nouă veselii!
O! ce de griji acuma la nouă toalete!
Ce visuri dulci, frumoase, în junele cochete!
Ce mii de bucurii!
Fetiţa tot visează la flori, l-a ei ghirlantă,
La gaza cea subţire, la rochia-i elegantă
Şi la ai ei cercei;
Gândeşte la răspunsuri, la graţii, la cuvinte;
Îşi râde în oglindă de loc ce-şi pune-n minte
Ceva ce-i place ei.
Corsetul aci-şi pune; îşi cearcă iar rochiţa,
Pandlica care-o prinde, - săracă copiliţa!
Viaţa-i e romanţ!
O! cât a să mai joace! Ce bine a să-i vie
Şi păr şi rochi, pandlice, buchet de iasomie
La sol în contra-danţ!
Mulţime de machine prin case de neveste!
Fămei şi croitorii abia le prinzi de veste
Când vin, când se strecor!
Părinţii schimbă cifre în foile de zestre;
Galanţii-n neastâmpăr citesc pe sub ferestre
Bileturi dulci d-amor.
O! câte case nouă şi câte case sparte!
Ce visuri îşi mai face bătrâni şi juni în parte
În lungul carnaval!
Tot fierbe-n capitală! şi lumea îşi propune
Un lanţ de fericire, un şir de lucruri bune
De la întâiul bal!
Voi, câţi vă râde soarta! gândiţi că-n aste zile
Stau sub pământuri, ocne, prin temniţi şi exile
Atâţi nevinovaţi,
Pe care pizma, ura şi neagra calomnie
I-au părăsit cruzimei, şi oarba tiranie
Îi ia necercetaţi!

II

Când armăsarii voştri, cu coama lor pletoasă,
Alerg şi scapăr iute p-o gheaţă-alunecoasă,
Ca fulger, ca năluc;
Şi lângă drumul vostru, - o! tremură în cale
Un biet bătrân ca iarna, cu piept, picioare goale,
Flămând şi fără suc;
S-opreşte, -şi ia căciula, spre voi mâna întinde,
Şi trista lui cătare în rugă se aprinde
Văzând că nu-l vedeţi;
Şi tremurându-i barba, spre ceruri mormăieşte;
Când sania din urmă de ziduri îl striveşte;
Voi treceţi şi râdeţi!
Nebunilor ce sunteţi! Vă pare că e o glumă
Un cap strivit de ziduri, un om ce se consumă
De foame şi de frig!
Vă pare că e glumă când cruntă disperarea
Şi ţintă către ceruri; - vă râdeţi voi de starea
Victimelor ce strig:
.....................................
.....................................

III

Când o căldură dulce, samururi, catifele,
Sub draperii bogate de stofe, de dantele,
V-adoarme p-un divan;
Când mii lumini ascunse în lampe colorate
Resfrâng şi vă-nmulţeşte-n oglinzile-ardicate
De jos până-n tavan;
Ş-o copiliţă dulce, râzândă, graţioasă,
În reverenţe intră uşoară şi frumoasă
Ca şi un îngeraş, -
Şi după ea un june măreţ, voios şi tare,
Cu faţa vie, plină, cu fruntea-ntinsă, mare,
Şi şed p-un scăunaş;
Când vă vedeţi într-înşii pre voi miniatură,
Şi gest, organ, accente, oricare a lor trăsură
E-a voastră, - îi iubiţi!
Îşi vede muma soţul, şi tata iar soţia;
Şi ştiţi c-aveţi mijloace, vă iartă avuţia
Să-i faceţi fericiţi;
Oare gândiţi atuncea că poate-n altă casă
Au doi bătrâni o fată, tot astfel de frumoasă,
Dar e trăită rău;
Şi plâng, căci mâine poate copila o s-apuce
O cale... n-au de hrană; şi viaţa este dulce,
C-aşa va Dumnezeu.

IV

Când cina vă aşteaptă în sala de mâncare,
Şi-n giurul vostru vase cu flori mirositoare
Vă-mbată de miros;
Când ochii vi se pierde pe mese încărcate
D-argint, de porţelane, cristale tot-săpate,
C-un viu foc luminos;
Şi când pe masa voastră cea plină de legume
Ce globu-ntreg produce, d-esenţe şi de spume,
De vinuri spumegând,
Vedeţi îndestularea ce cară, grămădeşte,
Ş-un şir de servi în prajmă ce-alerg, vă ocoleşte
Punând şi ardicând;
Atunci, atunci gândit-aţi că lângă casa voastră
Este-o căsuţă veche şi spartă, mică, proastă;
Şi crivăţu luând
Hârtia din ferestre, un viscol o petrece,
Bagă în ea zăpada; e frig într-însa, rece,
Căci toată e în vânt!
Gândit-aţi vre o dată c-aci-n astă cocioabă,
O văduvă săracă, bolnavă, goală, slabă,
Cu şase copilaşi,
Stau în ocol pre vatra abia cu un tăciune!
L-e frig, l-e somn, l-e foame şi pic de slăbiciune,
O, mult sunt drăgălaşi!
Când unul dintre dânşii ardic-o mânuşiţă
Scuţ roşie ca racu, şi-i zice: "Măiculiţă,
Te scoal', nu mai dormi!
N-e frig şi ne e foame; te scoal'! fă focu mare!
Dă-mi pâine! Pune masa!' şi ea,-n delir, tresare!
Nu poate a-i mai minţi.
Se scoală,-şi smulge părul şi iese pe zăpadă,
Şi vede casa voastră în veci tot în paradă,
În veci în veselii:
Ferestrile-ndoite ce crapă de lumină
Şi vesela-vă umbră râzândă, dulce, lină,
Săltând în bucurii...
Curând! Daţi în genunche! Uitaţi! O! piară slava!
Blăstemele s-azvârlă, precum s-azvârlă lava
Ce-o varsă un vulcan!
O! Tremuraţi! căci glasu-i în ceruri e puternic!
Mai greu decât sentinţa cu care un nemernic
Striveşte un sărman!

Cezar Bolliac - O dimineaţă pe Caraiman

I

Şi iacă-mă pe vârfuri ararea străbătute,
Şi unde achilonii locaşul lor îşi pun.
Dar nici o vegetare! A iernelor trecute
Ninsorile, prin râpe, grămezi, grămezi s-adun.
Nici muşchiul nu se ţine pe cremenea lucioasă
Ce-o zvântă vijelia în drumul său trecând.
O! nici un semn de viaţă! nimica nu trăieşte,
Decât p-un colţ un vultur lumina aţintând.
Şi corbi, afund în vale, de carnivore doruri
Împunşi, se-ntrec şi plană, - vr'un hoit şi-au însemnat,
Sau paseri d-alte paseri mai tari ucise-n zboruri,
Sau fiare ce-alte fiare mai tari au sfâşiat.
Pe a căruntă stâncă ş-adesea porfirie,
Se sparg, se primblă norii, troienii mişcători,
Şi raza dimineţei, d-un soare ce-a să vie,
Aduce salutarea la vârfuri peste nori.
Departe, pe o creastă de culme lung întinsă,
Se-nşiră, fără număr, molifţi ieşiţi din nor,
Şi-n pompă militară, c-o frunte neînvinsă,
Îmi trec pe dinainte cu uniforma lor.
În văile afunde, a nopţii locuinţă,
Coboară-n şiruri brazii spre râul zgomotos
Ce spumegă, se luptă, în repedea-i silinţă
Şi cade, se sfăramă p-adânc prăpăstios.
Pe poalele de munte, colnice înverzite
Pe care-mbrăţişează pâraie şerpuind,
Albesc mulţimi de turme ici-colo risipite,
Şi buciume din stâne s-aud pe vânt venind.
Şi erghelii, cireade, păduri, livezi, corneturi
Pe coaste, prin vâlcele, când jos şi când mai nalt,
Ca frunze, umbruliţe pe nişte largi bucheturi,
Şi drumuri, potecuţe, - cordele-n câmp de smalt.
Câmpia e adâncă, şi sate semănate,
Oraşe ici şi colo pe râuri se întind,
Şi muncitori şi holde pe brazdele arate
Abia le prinde ochiul pe peisagi umbrind.
Departe, mult departe, Danubul lat albeşte,
Şi dincolo de dânsul stă Emul încruntat;
Cu el pare Carpatul din când în când vorbeşte;
De Tisa parcă-i spune, de Nistru depărtat.
Întinsă panoramă ce-ncet, încet se pierde,
În care se înmoaie, se sting şi se-nfrăţesc
Colorile d-a rândul, din cel mai închis verde
Până-n rozoşii aburi ce razele-auresc.
În urmă-mi catedrale de talii uriaşe
Ce din tărâmuri fierte potopul a zidit,
Se-ntrec şi îşi înalţă cărunte şi golaşe
Mulţimi de turnuri gotici în cerul azurit.
Aeriane stavili ce taie Firmamentul,
Pe care bat în frunte furtunele trecând;
Domenuri largi de iarnă pe care Orientul
Îmbracă în tunice de purpuri luminând.
Sub strate de zăpadă ce timpul înnoieşte,
O strată se întinde de colţi adânci shistoşi,
Coloanele ce timpul smerit le ocoleşte,
Din care ies gigantici butingii monstruoşi.
Ca monstruri legioane ce se târăsc, se-nvită
În aer să răsufle de unde sunt striviţi,
Şi-n forme mari, schidoale, ce arta nu imită,
Se-nşir pe sub prăpăstii când negri, când plăviţi.
Palaturi milioane din vârstele titane,
Pârlite, ruinate, stau negre încruntând,
Rămasuri tari, semeţe, antideluviane,
Ce-şi râd de timp, de secoli, vecia străbătând.
P-aicea uriaşii ai Daciei cei crude
Săgeata otrăvită zvârlea din mal în mal,
P-aicea umbla umbra lui Zamolx ce s-aude,
P-aici încura calul viteazul Decebal.
Dar unde e poetul ce poate da o seamă
De toată majestatea clădirii în eter?
Cine-ar putea să spuie această panoramă?
Prin vorbe cine poate s-arate-acest mister?
Eshil le-ar zice iaduri, adâncuri sfărâmate,
În care el priveşte pe Jupiter trăsnind,
Giganţi şi Ecatonhiri, Titani care îl bate,
Zvârlind în ceruri munţi, şi p-Adis greu rănind.
Pe Leaota noroasă ce ochiul n-o pătrunde,
Lungit, ca un alt munte, ar da pe Prometeu;
Pe crivăţ ne-ar aduce şi gemete afunde,
Şi zgomotul ce face vulturul din Orteu.
În largi domeni de brumă ce soarele-aureşte,
Un Osian ne-ar spune c-eroi aci conjur;
În tronuri de porfiruri, o fiică că iubeşte
Un june erou mândru cu ochii de azur.
Dar însă acum nu e nici bardul Tesaliei,
Ce vede zbârlind munţii acel imens Titan,
Ce-aude umblând Scila pe vântul Siceliei;
Nici al Scoţiei bardul, bătrânul Osian;
Profeţii de ai Iudeii ce pot să compareze
Troienii de calcair, graniţii ascuţiţi
Cu capete aprinse mergând să adoreze,
Cu trâmbe înzeite de preoţi şi leviţi.
Căci nu ai vrut, Stăpâne, la dreapta-ţi împărţire
S-atingi şi a mea frunte cu sânta mâna ta;
Tu nu ai vrut în pieptu-mi să sufli înzeire,
Tu n-ai vrut să-ţi fiu preot, la lume-a te-arăta.
Însă-ai plantat în mine credinţa, contâmplarea,
Tăcuta admirare a drepţilor de sus;
Ai pus în mine-Amorul, Speranţa, Adorarea,
Ş-ai încuiat Eternul în slabul tău supus.
O, cât de mult slăbeşte cu spusul o credinţă!
Cât e de trist şi veşted amorul cel trezit,
Şi cât de mult îşi pierde obiectul de dorinţă
Când omul ce-l adoară d-aproape l-a privit!
D-aş fi putut a spune întreaga mea simţire,
D-aş arăta vederii orice aş contâmpla,
Când mă cobor în sine-mi, în ore de mâhnire,
Ca ce fel de senzaţii aş mai putea afla?
...............................

*

Se schimbă decorarea. Cortine aburoase
Se-ntind, se trag, ş-un munte ascund cu al lui cer;
Îl lasă-apoi p-acela, se pierd şi, neguroase,
Se-ntorc şi se-ndesează ca munţi în vag eter.
Se leagănă, s-opreşte, se lasă, se destinde;
Vederea se închide şi totul e blocat:
Nu vezi ceea ce pipăi, şi fulgerul s-aprinde,
Alunecă, şi cerul apare despicat.
Şi zgomotul pe urmă-i cutremură-n tărie;
Eco îl prelungeşte departe revibrând,
L-amestică, confundă... e noapte de magie?
E vreun cor de demoni sabatul lor serbând?...

E caos universul şi ceaţa umezeşte;
Mici părticele umezi dau răsuflarea greu;
Dar negura cu-ncetul se trage, se răreşte,
Şi raza, într-o clipă, arcează curcubeu.
Pe vârfuri e lumină şi razele curate;
Dar norii greu se scutur pe văile adânci;
Mai trec vr'o cinci minute, şi râuri turburate,
Şiroaie rupând fagii, i-azvârlă peste stânci!...
Şi cât e de mic Omul când s-află pe un munte!
Ce slabă-i e fiinţa în urlet d-element!
Se vede cum se pierde la norul ce-a să-ncrunte;
D-o linie greşeală, şi piere-ntr-un moment...
Din astă nimicie în care el se crede,
Pierdut în elemente, un punct microscopic,
Suflare de insectă ce nici chiar el se vede,
O particulă-a brumei pe val oceanic,
Se simte totd'odată că nu mai e nemernic;
E mare cât şi lumea, nu-ncape-n firmament;
Dă mâna cu principul al Totului puternic;
E univers gândirea-i; amoru-i, element.
În el e şi registrul epocelor trecute,
În el e şi putinţa natur-a scormoli;
L-ascultă elemente, se-njug, sunt prefăcute
La semnul mânii sale, la ce va chibzui.
El are facultatea Tăria a străbate,
A măsura eterul, a-l strânge, compacta,
A descompune corpuri, şi globuri depărtate
S-aţinte, ş-a lor lege s-aplice la a sa.
Fiinţă mult schidoală! insectă gânditoare!
Piticule gigantic! furnică creator!
O rază-ţi numai poate cu-ntregul să măsoare
Şi tu întreg, - nimica!... un vierme târâtor.
De ce oare Puterea acea nemărginită,
Puterea creatoare, a Totului princip,
Zdrobită-n mici scânteie p-atomuri risipită,
Se-nchină şi ea soartei slăvită-n acest chip?
Şi cum ea poate toate până a nu se-mparte,
Ş-o dată împărţită, puterile-i se stric?
De ce e nimicită, d-al său întreg departe,
Ş-atunci îşi ia puterea când intră în nimic?
Fatalitate! - Basta! - Blestem îţi e dorinţa!
Aşteaptă, trufaş vierme, când viermii te-or mânca;
Aşteaptă-ţi nefiinţa, de vrei să-ţi ştii fiinţa!
Sau intră în nimica de vei să fii ceva! -
Pegasu-ţi nu e-n stare acolo a străbate,
Ia-ţi cal apocaliptic, ş-atunci vei izbuti:
El singur ştie drumul ce nu se mai abate;
Ş-atunci vei afla taina, - nimic când nu vei şti.
......................................
......................................
Eu las pe ast calcair cu formă omenească,
P-ast uriaş ce-nfruntă răstimpii pământeşti,
Martur eternităţii în bolta cea cerească,
O literă străină ştiinţei omeneşti!
Acel ce va străbate pe astă înălţime
Unde un geniu vine, vedenie de vis,
Şi smulge muritorul pe aripi de lucime,
Pătrunză el arcanul, - citească ce n-am scris.

Cezar Bolliac - Zburătorul

De ce slăbeşti, copilă?
De ce-ai îngălbenit?
De ce de joc ţi-e silă
Ş-atât te-ai ofilit?
Te ştiu de vorbitoare,
La danţuri tu-ncepeai,
Şi noaptea-n şezătoare
Pe toate le-ntreceai.
De ce d-a ta cosiţă
Acum tu nu-ngrijeşti?
Spune-mi, spune-mi fetiţă,
Ce ai de pătimeşti?
Ce, tată-tău te bate?
Îl ştiu a te iubi.
Au va în alte sate
A te căsători?
Ce-s buzele-ţi pârlite
Şi pieptul tău rotat
De pete-nvineţite?
Stăi: cine te-a muşcat?
De ce plângi, copiliţă?
Doreşti vr'un călător?
O, ce păcat! Fetiţă,
Eu crez c-ai zburător!"
"Aşa e, vecinică;
Aşa gândesc şi eu.
Un june... Oh! mi-e frică!...
Îl văz în somnul meu.
M-apucă, mă trudeşte,
Şi eu cu el mă joc;
Mă strânge, mă ciupeşte,
Mă muşcă plin de foc.
Pe pieptul meu s-apasă
Şi eu de gât l-apuc,
Dar ziua când să iasă,
El piere ca năluc.