B.Petriceicu Haşdeu - În reviste din Budapesta

Privirile noastre, aruncate firav către trecutul marelui enciclopedist Haşdeu continuă şi, poate nu ne vom plictisi.
Contactul lui Haşdeu cu elita românilor ardeleni nu a fost unul blând. Părerea lui Haşdeu, exprimată în studiul său: ”Perit-au dacii”, apărut pentru prima dată în “Foaia de istorie şi literatură” , a stârnit aprige controverse( gazeta editată pentru scurt timp – cinci numere – la Iaşi, în 1860, tipărită la Imprimeria Statului). Pentru prima dată, cineva cu autoritate în domeniu punea la îndoială latinismul românilor şi linia trasată de Şcoală Ardeleană, către o direcţie cu totul nouă: originea geto-dacă a poporului român. ”Doptoriul Petru Maior, doptoriul Laurian, şi alţi doptori ardeleni , şi reazăm hojmă zisele pe credinţă lui Dion Casiu, scotend din ele lungi bucăţi în elinesce şi în latinesce, şi fiind gata de a le scoate chiar în turcesce, deacă literature turcească liar fi cunoscută şi deacă s`ar afla un Dion Casiu , tradus în limba osmalailor.” Iritat de ignoranţa şi, de multe ori, omiterea cu intenţie a unor surse şi izvoare istorice de către “doptorii” ardeleni, Haşdeu a avut o izbucnire pătimaşă, afirmând că este mândru că nu este doctor şi că nu este ardelean! “Crăpar-ar toţi umbraticii doctores din Ardeal, după nimerita expresie a şăgalnicului Petroniu, şi tot va rămâne învederat că “sunt” nu este “a fost”, că “a cuceri” nu seamănă cu “a stinge” , blestemă Haşdeu cu patos!

În timp, deşi resentimente n-au încetat să existe, pornirile năvalnice s-au îmblânzit şi recunoaşterea reciprocă a meritelor ştiinţifice a fost pusă la baza colaborărilor ulterioare.

Vreo două cuvinte despre băgările de seama asupra activităţii lui Haşdeu, făcute în gazete apărute la Budapesta, se cuvin a fi spuse.

Aceste gazete erau privite atât de către românii patrioţi, cât şi de către ungurii naţionalişti, ca vârfuri de lance, înfipte în inima Ungariei.

În revista Albina numărul 76, de duminică 24septemvre/6 optomvre 1872, tipărită la Pesta, în tipografia lui Emericu Bartalis, având “redactoru respundietoriu” pe Vicenţiu Babeşiu, apare o elogioasă recenzie la “Istoria critică a româniloru”, în care se afirmă:
“Dlu B.P.Haşdeu, după o neobosită muncă de 20 de ani, îngropandu-se în bibliotece şi archive străine şi naţiunale, adunându pribegitele membre ale corpului mare istoricu, supunendu-le la scalpelurile artei, limpedindu cestiunile obscure, a reesitu deja a pune bas`a unei adeverate istorii natiunale. Nimeni, după nemuritorele N.Balcesu, nu a dusu critică mai de parte că d. Hasdeu care, pe lângă o minunată pătrundere o rebdare de feru ce n`o veţi găsi de câţu dora în unul Tierry, Niebuhr, Momsen, pe lângă aceea ce se dice în poesia şi istoria: inspiraţiunea geniului, dsa mai are o colosale erudiţiune ce-lu pune mai pe susu de toţi conatiunalii şei. În dice ani, de candu a eşitu pe arena publicităţii, neobositu istoricu, pe lângă scrierile sale poetice, economice, politice, filosofice, literării propriu dise, a indiestratu literatur`a istorică cu o mulţime de opere.”

Mihai Eminescu îşi începuse în acestă foaie carieră publicistică, în numerele din 7/19 şi 9/21 ianuarie 1870, când a publicat articolul “O scriere critică” , în care lua apărarea lui Aron Pumnul atacat într-o broşură a lui D. Petrino: ”Puţine cuvinte despre coruperea limbii române în Bucovina”, apărută la Cernăuţi în 1869.

Gazeta politică şi cultural-literară “Albina” , apare la Viena de 2-3 ori pe săptămână, în perioada 27 martie 1866 şi iulie 1869, apoi la Pesta (ulterior Budapesta) 16 iulie 1869-31 decembrie 1876. Articolul-program este semnat de Fraţii Mocioni: Andrei, Anton, Alexandru şi George, care sunt şi finanţatori ai foii, de numele cărora este legată “mândra şi îndârjita rezistenţă “ a românilor bănăţeni, mai ales după ce, în 1861, Banatul este încorporat în Ungaria.

“Redactoru respundiatoriu” au fost, pe rând: Georgiu Popa (Pop) , Vicenţiu Babeşiu ( şi “conducetoriu politic” Iulian Grozescu) şi Ioanu Ciocanu .
Întâiul editor a fost Vasilie Grigoroviţia, apoi “editoru şi redactoru respondiatoriu” fiind pe rând : Vicenţiu Babeşiu, Ioan Ciocanu şi Iulian Grozescu.
La Viena, foaia a fost tipărită în tipografia Mechitaristiloru, iar la Pesta (ulterior Budapesta) la tipografia lui Emericu Bartalis, apoi în tipografia lui I.C Kiss.
Formatul iniţial a fost de 51×34 cm, reducându-se în anul al XI-lea de apariţie la 37×26 cm.

Pentru exemplificare putem privi următoarele imagini:

1.Albina Anul 1 nr.26, tipărită la Viena în 1866-număr din primul an de apariţie, conţine mesajul regelui Franţ Iosif : “Cătră poporele Mele”.


2.Albina Anul 4 nr.55, tipărită la Viena în 1869-ultimul număr din revistă tipărit la Viena


3.Albina Anul 4 nr.56, tipărit la Pesta în 1869-primul număr din revistă publicat la Pesta


4.Albina Anul 7 nr.37, tipărit la Pesta în 1872-conţine necrologul lui Ion Heliade Radulescu


5.Albina Anul 7 nr.38, pagina 2, tipărit la Pesta in 1872-conţine “Oraţiunea funebră pronumciată de Haşdeu la înmormentarea lui I.Heliade Rădulescu”. Mai conţine şi un articol “Pentru cunoscinti`a zidariloru liberi.(Francmason, Freimanrer)”.Este cunoscută apartenenţa la francmasonerie a iniţiatorilor şi susţinătorilor foii.


6.Albina Anul 7 nr.46 , tipărit la Pesta în 1872 –conţine recenzia la “Istori`a critica a romaniloru” .


7.Albina Anul 11 nr.56, tipărit la Budapesta în 1876, ultimul an de apariţie.


8.Foiţa de istorie şi literatură în care a apărut primul din cele trei capitole ale lucrării “Perit`au Dacii”.Celelalte capitole au apărut în numerele următoare.



Un alt vârf de lance era revista ”Familia. Foia enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni”.

Apare de trei ori pe lună la Pesta (ulterior Budapesta), din 5 iunie 1865 până în 17 aprilie 1880. “Proprietariu, redactoru şi editoru” era Iosif Vulcan, iar tipărirea era realizată în tipografia lui Alesandru Kocsi.

Din 27 aprilie 1880 până în 31 decembrie 1906, revista apare la Oradea Mare. ”Proprietar, redactor, respundator şi editor este în continuare Iosif Vulcan, iar tipărirea se face la tipografia lui Iosif Lang.

Această este prima serie de apariţie a revistei Familia.

Revista Familia are multe merite culturale, dar cel mai important este descoperirea şi promovarea talentului poetic al lui Eminescu (şi al multor altora, printre care şi al lui George Coşbuc).

Revista Familia i-a publicat şi lui Haşdeu numeroase lucrări sau fragmente din lucrări, printre care şi mai multe poezii cu mesaj educativ patriotic.
Între 1926 şi 1929 apare la Oradea seria a doua a revistei Familia, iar între 1936 şi 1940, apare, tot la Oradea, seria a treia.

Animatorul demersului a fost patriotul aromân Mihail G. Samarineanu (1893-1859), născut în Macedonia, satul Metova (un sat cu circa 3000 de aromâni la acea vreme).
După Dictatul de la Viena, face efortul de a muta redacţia revistei la Bucureşti, unde scoate seria a patra, între anii 1941 şi 1944, rămânând în continuare directorul ei.

La centenarul apariţiei revistei, în 1965, apare seria a cincea, care continuă şi astăzi tradiţia revistei pornită de Iosif Vulcan.
Despre revista Familia, dar şi despre Iosifu Vulcanu, poate vom povesti altă dată mai pe larg, că merită!

Pentru exemplificare, putem privi următoarele poze:

1.O frumoasă vignetă de frontispiciu la unul din numerele revistei Familia



2.Portretul lui Eminescu în unul din numerele revistei



3.Poezia “Bradul” a lui Haşdeu, apăruta în revista Familia tipărită la Oradea-Mare



4.Poezia “Craniul lui Mihai Viteazu” a lui Hasdeu , aparuta in revista Familia tiparita la Buda-Pesta



5.Primul număr din seria a IV-a din revista Familia, apărută la Bucureşti sub direcţia lui M.G.Samarineanu, începand cu 1 ianuarie 1941




Autor Constantin Nemeş

B.Petriceicu Haşdeu - Mihai Viteazul şi Baba Novac

În războiul lui Mihai cu Ieremia Movilă, noi îl găsim pe Baba-Novac deja în fruntea oştirilor noastre, întâi asediind în Moldova cetatea Hotin şi apoi lăţind groaza numelui său departe pe teritoriul polon, unde cavaleria română prefăcuse atunci în praf şi cenuşă frumoasa provincie Pocuţia. Un an mai târziu, în nefasta bătălie de la Mirăslău, Baba-Novac comanda aripa dreaptă, asupra căreia, după înfrângerea celei stângi, s-au concentrat cu furie toate atacurile lui Basta. Izbit totodată de cavaleria lui Rakotzi, de infanteria lui Prunics şi de contingentul german din Silezia, bătrânul sârb făcu minuni de vitejie pentru a opri debandarea trupei sale, retrăgându-se de pe câmpul luptei cel mai de pe urmă, după ce însuşi Mihai poruncise tovarăşilor săi a pleca steagul şi a căuta scăparea în fugă.

Ceea ce îl distingea în gradul suprem pe Mihai Viteazul, este că umbra acestui mare căpitan îi îngrozea pe victorioşii săi inamici chiar atunci când toată lumea îl ştia fugar şi-l credea biruit, precum taurul spaniol creşte în putere şi-n furie tocmai după ce l-a atins lancea picadorului. „Românul Mihai, deşi adeseori înfrânt de către nemţi, de către unguri, de către turci şi poloni, totuşi niciodată, nu-şi pierdea cumpătul, ridicându-se din contră din ce în ce mai periculos după fiecare nouă cădere” - zice cu admiraţie contemporanul Starowolski.

Abia scăpat din catastrofa de la Mirăslău, abia ieşit din furcile caudine de la Făgăraş, el ne apare din nou în capul unei armate improvizate din români, din sârbi, din secui, din tot felul de elemente, înfruntând în alte două bătălii tot atât de nenorocite, dar nu mai puţin îndrăzneţe, pe celebrul hatman polon Ian Zamojski, care venea acum din Moldova ca să-i baricadeze întoarcerea în Ţara Românească sau să-l respingă de acolo în caz de intrare. Cea dintâi din acele două bătălii pierdute s-a întâmplat în Carpaţi, undeva în apropierea satului Nagyfal, între avangarda polonă sub conducerea lui Jakob Potocki şi cea română, în fruntea căreia se afla Baba-Novac.
D. V. A. Urechia, într-o instructivă conferinţa de la tribuna Ateneului Român, atinsese altădată acest frumos monument al elocinţei militare a românilor, pe care l-a cunoscut după un manuscris spaniol, dar care se găseşte publicat italieneşte în preţioasa carte a lui Spontoni. Traducând sau mai bine, retraducând aici în limba în care ieşise discursul din gura lui Baba-Novac, noi conservăm toate ideile, împreună cu toată ţesătura lor, întocmai cum le citim în redacţiunea lui Spontoni mărginindu-ne numai, după maniera lui Thierry, a da stilului o culoare a epocii. (aici)

Cum că discursul este autentic, iar nu imaginar că unele oraţiuni, bunăoară din Tucidide sau din Tit-Liviu, aceasta se poate proba prin mai multe consideraţii. Întâi, Spontoni, după cum am mai spus-o, îl cunoscuse personal atât pe Baba-Novac, precum şi pe toţi principalii actori ai dramei șecspiriane ce se petrecea atunci în Transilvania. Al doilea, discursurile sunt în genere foarte rare în opera acestui autor şi cu atât mai mult el n-ar fi avut nici o raţiune de a le inventa în onoarea inamicilor stăpânului său Basta. Al treilea, cuvintele pe care Spontoni le atribuie din când în când eroilor acţiunii, respiră totdeauna un aer de realitate psihologică care trage dupa sine o convicţiune involuntară. Vom da un exemplu.

Când asasinii trimişi din partea lui Basta, năvăliră în cortul lui Mihai strigându-i să se dea de bună voie în mâinile lor, viteazul apucă sabia şi le răspunse... Să ne oprim aici un moment, cugetând asupra formei răspunsului unui asemenea bărbat într-o asemenea situaţie. Bethlen zice că la exclamaţia sicarilor: „eşti captiv!”, Mihai le-ar fi răspuns: „nicidecum”. Oricine cunoaşte legile inimii umane, simte deîndată absurditatea acestui „nicidecum”, răspuns rece, veşted, banal, posibil numai într-un interval de linişte din partea unei fiinţe vulgare. Mihai nu putea vorbi astfel. Răspunsul sau se găseşte în Spontoni. „Eşti prins!, strigară ucigaşii. Prins eu ?! - răcni Mihai punând mâna pe armă...”. Iată-l! Ecce homo! În acest „prins el” se răsfrânge întreg, ca razele luminii într-o prismă. Într-adevăr, un suflet ca al său nu putea admite, nu putea înţelege ideea de a fi prins el. Mihai ştia să moară, dar a fi prins - nu.

După plecarea lui Mihai la Viena şi apoi la Praga unde-l aştepta ipocrita amabilitate a împăratului Rudolf, ungurii au reuşit a pune mâna pe acel teribil Baba-Novac, al cărui nume devenise de o bucată de timp o groază pentru toată populaţia neromână a Transilvaniei. Însoţit de 400 de voinici şi de un popă sârb numit Şașcă pe care-l avea mereu nedezlipit pe lângă sine, ceea ce se pare a fi insuflat cântăreţului ideea de a-l numi „Hagi-Baba-Novac” şi chiar de a-i atribui „comănacul” ca un fel de simbol de religiozitate; bătrânul luptător călătorea spre Cluj, pentru a se întâlni acolo cu Basta, pe când însuşi Mihai căuta întâlnirea cu împăratul Rudolf, amândoi cu scopul premeditat şi concertat de a ieşi din încurcăturile de la Mirăslău şi de la Teleajen printr-o împăcare cu Austria.

Ungurul Enyedi, Anonimul din Belgrad, Bethlen şi Spontoni, cărora le datorăm o descriere foarte detaliată a morţii lui Baba-Novac, nu ne spun în ce mod anume îl prinsese nobleţea maghiară, mărginindu-se numai, mai mult sau mai puţin, să ne facă să înţelegem că n-ar fi fost tocmai fără participarea lui Basta, deşi acesta avu mai în urma pudoarea de a scutura orice responsabilitate, dând vina lui Ştefan Csaki. Acuzat pe de o parte de distrugerea oraşelor şi satelor Transilvaniei, pe de alta de intenţia de a vinde turcilor cetăţile Lugoj şi Caransebeş din Banat, cu alte cuvinte acuzat pentru ceea ce n-a făcut şi pentru ceea ce se face totdeauna într-un timp de război, Baba-Novac fu osândit la moarte împreună cu nedespărţitul popă Şașcă, a cărui singură crimă se vede a fi fost calitatea de duhovnic pe lângă cel mai cumplit inamic al maghiarilor.

Şincai rezumă în trei vorbe de o simplitate înspăimântătoare pieirea lui Baba-Novac şi a sărmanului popă Şașcă: „După ce i-au fript în piaţa Clujului, i-au scos lângă baştea Săbăilor de către Feleac şi acolo au împlântat frigările cu trupurile cele fripte”. Spontoni zice că acţiunea frigerii, însoţită de oribilele ţipete ale nenorocitelor victime, a durat o oră şi jumătate. În fine, Bethlen mai adăugă către icoana frigărilor, cu un fel de voluptate de răzbunare maghiară, că „păsările aveau ce se mănânce!”. Astfel pieri amicul cel mai credincios al lui Mihai cu câteva luni înainte de catastrofa mult iubitului său stăpân. Întorcându-se de la Praga, acesta puse în fruntea călărimii române în locul răposatului Baba-Novac, pe mândrul magnat maghiar Ludovic Rakotzi şi tocmai acesta l-a vândut apoi lui Basta, ba încă a şi asistat cu sânge rece în cortul eroului când barda mercenară îi reteza capul. Aşadar, să mai fi trăit Baba-Novac, nu se întâmplă asasinatul de la Turda.

Aducem acest exemplu de ingratitudine într-adins pentru a-l pune în contrast cu alţi trei generali ai lui Mihai, a căror neclintită fidelitate pentru marele principe român n-a fost atinsă un singur moment prin cea mai slabă umbră de perfidie. Sârbul Marco, poreclit de către înşişi turcii Deli, adică voinic de frunte, sârbul George Raţ, născut la Salankemen, de unde trecând în Transilvania servise acolo cu umilinţă pe la grajdurile magnaţilor, până ce geniul lui Mihai veni să ghicească stofa de hatman sub exteriorul unui vizitiu; şi, în fine, sârbul Baba-Novac; iată trei sârbi tot atât de credincioşi României, precât de vânzători au fost ungurul Székel, ungurul Zibrik, ungurul Mako, ungurul Rakotzi.
Învăţătura practică pe care prudenţa noastră trebuie s-o deducă şi s-o aibă pururea în vedere în faţa acestui fapt istoric, este că nu toate elementele străine merită deopotrivă încrederea românului, precum în fizică nu tot felul de fluide se pot alia prin endosmos. În regula generală, străinul devine patriot într-o altă ţară, numai atunci când propriile sale tendinţe anterioare, propriile sale simpatii şi antipatii, propria sa idee predominatoare, coincide cu aspiraţiile patriei adoptive. Ilustrul nostru Cantemir era tătar de origine...

B.Petriceicu Haşdeu - Baba Novac

Este o lege banală a istoriei umane, că acţiunea aduce totdeauna după sine necesitatea unei reacţiuni. Astfel, după trista epocă a fanariotismului, în cursul căreia românii pierduseră orice simţământ de individualitate naţională, astăzi din contră, ne întâmpină fenomenul opus, al exclusivismului împins până la extrem. Extravaganţa unora dintre noi dezaprobă tot ce e străin, resping tot ce nu ne prezintă o probabilitate de a se trage perpendicularmente din neamul legionarilor, merge cu radicalismul până la a nega calitatea, mintea şi inima de român, unui om a cărui crimă consistă într-un nume mai mult sau mai puţin exotic. Oare însuşi Traian n-a fost şi el prin origine, ca şi urmaşul său Adrian, un barbar celtiber din Spania?

Ca şi romanii cei vechi, posteritatea lor din Dacia nu îmbrâncea niciodată pe un străin ce venea cu inima curată a ne oferi braţul său şi luminile sale, precum în antichitate sciţii şi hiperboreii mergeau a depune pârga lor pe altarul lui Apollo de la Delfi şi s-a întâmplat adesea ca acel străin sau fiii săi deveneau pentru noi o glorie naţională. De aici însă nu rezultă nicidecum utilitatea xenofiliei, predilecţia pentru tot ce se capătă din afară, admiterea necondiţionată a elementelor străine. Ultra-xenofilia e tot atât de periculoasă, pe cât de ridicolă este ultra-xenofobia. Dar atunci, puşi între ambele extreme, unde oare să găsim criteriul care să ne conducă pe o cale de mijloc? Studiul de faţă este menit până la un punct a răspunde la această grea şi importantă întrebare.

Nu este nici o legătură mai strânsă, mai intimă, mai trainică, ca simpatia ce uneşte involuntar pe toţi acei ce suferă, pe toţi acei ce numără cu nerăbdare zilele de chin în aşteptarea orei de mântuire. E superbă imaginaţia lui Göthe, când ne arată bradul Scandinaviei suspinând după cedrul Libanului; e sublim tabloul lul Bürger, în care două fiinţe în lanţuri, despărţite prin uşa de fier a unei singure temniţe, se gândesc cu iubire una la alta, fără a se fi cunoscut vreodată. Ei bine, inimile a doua popoare nenorocite nu pot a nu se visa una pe alta de departe, ca bradul şi cedrul lui Göthe, nu pot a nu se iubi de aproape, ca prizonierii lui Bürger, nu pot a nu simpatiza în orice situaţie prin înrudirea suferinţei.

Provedenţa, aruncând cinci neamuri diferite pe îngustul spaţiu al peninsulei balcanice, pe români, pe greci, pe sârbi, pe bulgari şi pe albanezi, a legat aceste elemente eterogene într-un singur buchet prin trei noduri consecutive: 1. ingredientul comun tracic, care intrase, mai mult sau mai puţin în compoziţia tuturora; 2. comunitatea religioasă; 3. în fine, un inamic comun, o temere comună, o comună aspiraţie de a se emancipa de sub jugul otoman. Niciodată însă această solidaritate de speranţe naţionale între toate neamurile apăsate din imperiul otoman nu ajunsese la o manifestare atât de energică, atât de grandioasă şi de generală, ca în epoca viteazului Mihai, când tunul de la Călugăreni părea a prevesti apropiata cădere a Stambulului.

„Sârbii şi bulgarii doreau cu nerăbdare să-l vadă pe eroul român trecând la dânşii, ca să i se închine cu toţii” - scrie Grecul Stavrino, iar italianul Spontoni adăugă: „Mihai se gândea la cucerirea Macedoniei, Serbiei, Bosniei, Albaniei şi a celorlalte ţări greceşti, unde avea o mulţime de
partizani, care îl numeau Steaua Răsăritului, după cum se constată aceasta din scrisorile, ce s-au găsit mai în urmă sub pernă după moartea acestui principe”. Aşadar, nu este de mirare că mii de străini din toate naţionalităţile de peste Dunăre serveau cu un zel, cu o fidelitate, cu o abnegaţie fără margini sub victorioasele steaguri ale viteazului, de a cărui glorie depindea salvarea lor comună din ghearele Osmanlîiului. .

Doi dintre aceşti oaspeţi trans-danubieni la banchetul libertăţii ce se aşternuse atunci sub cortul lul Mihai, atrag asupră-le mai cu deosebire atenţia istoricului. Cu o altă ocazie vom schiţa, poate, biografia grecului Mihali, cunoscut sub numele de Ban Mihalcea, mâna dreaptă a Domnului în toate afacerile diplomatice ale ţării şi al cărui devotament a fost încoronat printr-o moarte de martir pe mormântul lui Mihai. De astă dată ne vom mărgini a deplânge în două-trei vorbe, interesanta figură a celuilalt companion străin al eroului nostru, sârbul Baba-Novac, braţul drept al principelui pe câmpul de bătălie şi care primi şi el de bună voie cununa de mucenic.
Viaţa lui Baba-Novac se împarte în două perioade: unul lung şi obscur, altul scurt şi strălucit; unul dincolo de Dunăre, în Serbia, în Bosnia, în Balcani; altul de dincoace, în Muntenia, în Moldova şi până în fundul Ardealului; unul, în care-l privim la umbra codrului pândind bogatele caravane turceşti; altul, în care el ne apare deodată în fruntea celei mai frumoase armate române, amic nedezlipit al viteazului Mihai, groaza ungurilor şi a polonilor. Ca haiduc, el trăieşte până astăzi în poezia poporană a tuturor slavilor din Orient şi în cântecele bătrâneşti ale românilor, singurul izvor pentru această primă fază, aşa-zicând homerică, din istoria lui Baba-Novac.

Ca general, faptele sale sunt înregistrate în memoriile contemporanilor, dintre care unii, deşi inamici neîmpăcaţi ai lui Mihai Viteazul, totuşi nu se pot stăpâni să nu exprime o profundă admiraţie pentru bravura ostăşească şi caracterul cu adevărat cavaleresc al lui Baba-Novac. Astfel, fântânile istorice sunt destule pentru a ne permite se schiţam aici un portret întreg, dacă nu cu detaliile minuţioase şi delicate ale penelului italian, cel puţin prin câteva din acele grosiere linii ale artei flamande, care reuşesc uneori a surprinde mai bine secretul naturii printr-o îndrăzneaţă aruncătură de culori.

Sârbii şi bulgarii posedă vreo zece poeme poporane, relative toate la diferitele episoade din semi-seculara haiducie a lui Baba-Novac. Am arătat cine a fost haiducul Baba-Novac, dar nimic nu ne probează încă identitatea sa cu ilustrul general al lui Vodă Mihai. Baladele sârbe şi bulgare nu ne prezintă, din nenorocire, nici o indicaţie cronologică precisă. Doi oameni cu totul diferiţi puteau să poarte un singur nume, precum se ştie, de exemplu, tot în armata învingătorului de la Călugăreni se aflau doi căpitani numiţi Mârza, încât ostaşii erau siliţi a-i distinge pe unul de altul prin epitetele de Mârza cel mare şi Mârza cel mic. Ar fi dară foarte cu putinţă ca hoţul Baba-Novac şi hatmanul Baba-Novac să nu fi fost una şi aceeaşi personalitate. Un pasaj din istoria ungurului Wolfgang Bethlen, unde se alunecă două-trei vorbe încâlcite, nu dezleagă această enigmă, cu atât mai mult că autorul lor a trăit şi a scris aproape cu un secol mai târziu. Acel pasaj, după ce recunoaşte că generalul Baba-Novac a fost sârb, Rascianus, apoi adăugă: „În juneţe el căzuse rob la turci, care îi smulseră toţi dinţii şi-l făcură mahomedan, iar în urmă venind la Mihai, acesta l-a pus cap peste corpul voluntarilor”. A spune atâta sau a nu spune nimic, este totuna. Anecdota despre dantura lui Baba-Novac mai cu seamă, nu pare a fi istorică, deoarece tocmai dânsul a fost cel mai elocinte dintre căpitanii lui Mihai, ceea ce nu se împacă cu lipsa tuturor dinţilor, într-o epocă când dentiştii nu erau prea abili de a înlocui natura prin artă.

Cât priveşte mahomedanismul lui Baba-Novac, aceasta tot încă s-ar mai putea explica, admiţându-se venirea sa din Bosnia, de unde îl aduce poezia poporană trans-danubiană şi unde propaganda sângeroasă a islamului făcuse deja de pe atunci mari progrese în sânul populaţiei sârbe. De asemenea şi faptul robiei la turci este nu numai posibil, nu numai probabil, dar încă se pare a fi confirmat printr-o tradiţiune poporană. Mai pe scurt, pasajul din Bethlen este o eroare, din care nu lipseşte totuşi o picătură de adevăr, precum se întâmplă mai totdeauna. Din toate fântânile istorice scrise, aceea care ne procură noţiunea cea mai ponderoasă în cazul de faţă este italianul Spontoni. Ca secretar al lui Basta, el îl cunoscuse personal pe Baba-Novac şi ne spune lămurit, că a fost nu numai sârb, dar încă un om vechi de ani, adică întocmai cum ni-l zugrăvesc cântecele vecinilor noştri de peste Dunăre: „Baba Novacco Rasciano, uomo vecchio”. Nici aceasta însă nu ne mulţumeşte, de vreme ce însuşi numele lui Baba-Novac, adică Tata-Novac, denotă deja o vârstă înaintată, încât testimoniul lui Spontoni nu adăugă mult la cunoştinţa lucrului. Balada româna îl numeşte limpede: „un viteaz de-al lui Mihai”, pune totodată alături pe fiul său Gruia, nedezlipitul tovarăş al banditului Baba-Novac din cântecele sârbe şi bulgare. Consiliul despre pericolul de a intra în Constantinopole se pare a fi o aluzie la cazul lui însuşi Baba-Novac, când căzuse din imprudenţă în robia otomană, după cum am văzut mai sus la Bethlen. Corbul în loc de porumbei şi inelul căzut în barba lui Novac în locul trandafirului scuturat pe capul său, iată toată diferenţa între balada româna despre „un viteaz de-al lui Mihai” şi doina bulgarilor din Macedonia despre groaznicul bandit.

Şi totuşi, chiar după cele de mai sus, o critică riguroasă nu are dreptul de a-l identifica fără nici o restricţie pe haiducul Baba-Novac cu hatmanul Baba-Novac. Baladele sârbe şi bulgare relative la această chestiune poartă tiparul unei epoci cu mult mai vechi decât începutul sec. XVII, bunăoară zidirea oraşului Semendria, cele române având aerul de a fi simple traduceri sau imitaţii posterioare de la slavii de peste Dunăre. Mai mult decât atât, călătorul german Stefan Gerlach, care vizitase Bulgaria tocmai pe la 1578 , a văzut în Balcani nişte vechi ruine, unde i se zicea c-ar fi fost oarecând reşedinţa eroului bulgar Novac cel gros.

Concluzia de tras din toate acestea este ca în personajul poetic al lui Baba-Novac imaginaţia poporană a slavilor meridionali şi apoi a românilor a confundat mai multe personaje reale, cel puţin două, care se aseamănă prin origine, prin nume şi prin viaţa haiducească, deşi au trăit în diferite timpuri şi dintre care cel mai nou a fost credinciosul tovarăş al lui Mihai.

B.Petriceicu Haşdeu - Despre originile românilor

Cine sunt grecii de astăzi ? De unde vin albanezii ?
Bulgarii şi sârbii sunt ei oare într-adevăr înrudiţi mai de aproape cu Ruşii decât cu ceilalţi slăvi? Românii din Carpaţi venit-au ei de peste Dunăre în veacul de mijloc, după cum ne asigură unii? şi dacă n-au venit de acolo, atunci care anume să fie legăturile lor de neam cu Macedoromânii şi cu Istroromânii? În fine, Grecii, Albanezii, Sârbii, Bulgarii şi Românii, grămădiţi toţi pe aceeaşi Peninsulă Balcanică, sunt ei oare în realitate nişte deosebite naţionalităţi străine una alteia, după cum pare a fi la prima vedere?

Acestea sunt problemele cele mari de limpezit în studiul de faţa, probleme pe care de demult le-ar fi dezlegat ştiinţa, dacă într-una, pe fel de fel de cai piezişe, nu s-ar fi silit să le tot încurce politică. Negreşit, politica unui Stat poate şi chiar trebuie să se folosească de istorie la aşezarea instituţiunilor interne şi a raporturilor externe ale naţiunii , tot aşa precum profita de astronomie pentru marină sau de geometrie pentru cadastru; dar o politică uneltind falsificarea verităţii istorice este ca şi când ar cere să dispară din spaţii planeta Marte sau să se schimbe proprietăţile triunghiului. Eu unul, dacă aş şti că romanii sunt ţigani sau ca ungurii au descoperit America, mi-ar părea mie foarte rău, din punctul de vedere al simpatiilor şi antipatiilor mele personale; totuşi nu m-aş sfii o singură clipă, de a spune adevărul în fata tuturora. După acesta profesiune de credinţă, care nu e de prisos, intru de-a dreptul în materie.

Oriunde istoria ne arată vreo ginte temeinic aşezată, pretutindenea sub acesta ginte ea ne lasă a vedea, sau măcar a zări pe furiş, nişte rămăşiţe mai mult sau puţin stăruitoare dintr-o altă ginte mai veche, cucerită sau cotropita. Orice ginte se compune, ca terenurile în geologie, dintr-un strat actual şi din substraturi succesive anterioare. Pe Peninsula Balcanică, intru cât ne putem urca ceva mai sigur pe scara timpului cu ajutorul scriitorilor şi al monumentelor, cinci, şase, şapte veacuri înainte de Crist, ne întâmpină două straturi etnice învecinate: ginta greacă şi ginta tracică, ambele suprapuse unui substrat comun pelasgic. Cine anume să fi fost pelasgii acei autohtoni între Marea Neagră şi Marea Adriatică, mai presăraţi oarecând în Italia, poate şi-n Spania, şi din care în epoca lui Herodot abia mai rămânea licărind o urmă? Acesta întrebare este, fără îndoială, mai întunecoasă decât aceea despre originea bascilor de astăzi; dar cum Pelasgii au existat într-o vreme, e tot aşa de pozitiv ca şi existenţa în timpul nostru propriu a enigmaticului element bascic. Este probabil că pelasgii n-au fost nici indo-europei, nici semiţi, ci mai curând hamiţi. Aşezămintele lor în Asia Mică şi apoi în Europa sudică sunt în dreptul continentului African unde Egiptul strălucea ca centru al hamitismului. Zidurile ciclopice ale pelasgilor par a fi surori piramidelor egiptene, cu care le şi asemăna în vechime Pausanias pe când semiţilor şi chiar indo-europeilor, nu le plăceau niciodată construcţiunile gigantice. Dacă pelasgii au fost hamiţi, după cum credem noi, atunci o personificatiune mitică a lor pe Peninsula Balcanică, ar fi egipteanul Danaos fratele lui Aegyptos, cu vreo 1500 de ani înainte de Crist, să zicem cu 2000 de ani, acel Danaos al cărui neam clădi minunată cetate ciclopică dela Tiryns.

Oricum, fie hamiţi, fie semiţi, fie indo-europei, pelasgii n-au fost greci şi n-au fost traci; însă tracii şi grecii, descălecând în Europa, găsiseră pretutindeni o groasă pătura pelasgică şi pretutindeni s-au amestecat cu ea, astfel ca ei ştiau că nu sunt pelasgi, dar ştiau totodată că se trag din pelasgi de unde aserţiunile cele contrazicătoare în aparentă la scriitorii antici, care deosebesc foarte lămurit pe pelasgi, pe greci şi pe traci unii de alţii, şi totuşi adesea îi împleticesc laolaltă.

Cu acest prim raport de strat şi substrat se începe istoria Peninsulei Balcanice, şi se desfăşoară apoi de atunci, la intervaluri depărtate, prin alte două raporturi analoge:
1. peste cea mai mare parte din stratul tracic, devenit la rândul său substrat, se aşează latină, dând naştere naţionalităţii traco-latine a românilor;
2. peste cea mai mare parte din stratul roman, devenit la rândul său substrat, se aşează slavii, dând naştere naţionalităţii romano-slavice a sârbilor şi naţionalităţii romano-slavice a bulgarilor.

Din prima amalgamare - latinizarea tracilor - se sustrage numai neamul albanez, unicul supravieţuitor nemijlocit al stratului ante latin şi acela mulţumită căruia noi putem şti astăzi cam ce fel de ginte a fost acea tracică, ceea ce n-am şti aproape deloc după puţinele date lingvistice şi etnice împrăştiate pe ici-colea în literatura clasică. Din amalgamarea a doua - slavizarea latinilor – s-au sustras numai românii din Dacia. Repetam încă o dată: numai Românii din Dacia căci aşa numiţii Macedoromâni şi Istriano-români, armânii din Pind şi rumerii din Dalmaţia, după cum ne vom încredinţa mai la vale, nu se pogoară, din latinii de acolo din epoca cea ante-slavica, ci se trag din numeroase cete de Dacoromâni din Carpaţi, trecute peste Dunăre abia în secolul X.

Pe greci, din cauza înaltei lor culturi literare, dinaintea căreia se închinau cu entuziasm Scipionii şi Cesarii, romanii n-au putut şi chiar n-au vrut să-i latinizeze. Din ce în ce mai scăpătaţi sub raportul moral şi intelectual, Grecii totuşi şi-au păstrat astfel străvechea lor naţionalitate, o păstrează şi o vor păstra şi de acum înainte. Amestecul medieval cu slăvi, cu albanezi, cu români, cu cine mai ştie cine - un amestec care făcea pe alde Fallmerayer să tăgăduiască elenismul palicarilor de astăzi - acel amestec greciza pe cei ce se însoţeau cu dânşii, dar pe dânşii nu i-a romanizat, nici albanizat, nici slavizat. Ca naţionalitate, Kir-Iane se trage de-a dreptul din Leonizi şi din Aristoteli, din Temistocli şi din Platoni, din acea pleiadă de capete sublime şi de inimi uriaşe a cărora răsărire pe un peticuţ de spaţiu într-un peticuţ de timp este un fenomen fără pereche în istoria omenirii. Grecii actuali sunt o continuitate directă a vechilor elini, tot aşa precum copţii actuali, fără graiul cărora nu s-ar fi putut descifra hieroglifele, sunt o continuitate directă a vechilor egipteni.

Numai şi numai legionarii romani ar fi fost în stare să deznaţionalizeze pe Greci, şi ei n-au făcut-o. În Grecia cea cucerită - observă Mommsen (Rom. Gesch. V, 249) - se învaţă mai puţin latineşte de cum se învaţă greceşte în Roma cea cuceritoare. Mai mult decât atâta, romanii îngăduiau de bună voie grecilor să grecizeze întreaga parte meridională a Peninsulei Balcanice, în care de altminterea procesul de grecizare se începuse deja sub Filip şi sub Alexandru cel Mare. La umbra aquilei capitoline, aceasta propagandă grecească se întindea până la Balcani. În Tracia propriu zisa, devenită provincie romana cu un secol înainte de cucerirea Daciei, inscripţiunile până la Traian, sub Traian şi după Traian sunt aproape toate greceşti; ba chiar şi legionarii cei mai curaţi romani, bunăoară un Aurelius Mucianus, cum s-ar zice la noi un Aurel Mucenu, îşi făcea fala de a nu scrie latineşte, ci greceşte.

Este archeologiceste absurd de a crede că romanii de astăzi din Macedonia, din Epir, din Tesalia, s-au format acolo în acea epocă şi vom vedea mai jos ca aceasta este absurd nu numai archeologiceste. La nord însă, între Balcani şi Dunăre, apoi pe întregul teritoriu iliric ocupat astăzi de elementul sârbocroat, cu atâta şi mai vârtos în Dalmaţia cea pe atunci privită ca o parte a Italiei, cultura latină şi numai latină se lăţea fără, nici o piedică, deasupra substratului tracie, pe care-l metamorfoză şi prin care se metamorfoză, ea însăşi într-o naţionalitate românească transdanubiană, paralelă cu naţionalitatea romanescă cea cis-danubiana din Carpaţi, născând ceva mai târziu din aceleaşi doua ingrediente, din latini şi din ramura tracică a dacilor. În Epir, graţie unor fericite împrejurări topice excepţionale, tracii scăpau şi de greci şi de romani, însă numai acolo.

Romanii şi grecii împărţeau dara atunci, între secolele III-VII, în două jumătăţi aproape deopotrivă întinderea Peninsulei Balcanice: unii la nord de Balcani, ceilalţi la sud. Grecii mai aveau pe deasupra insulele şi fâşii grecizate din Asia şi din Africa, ba încă şi oraşele din Dobrogea şi de lângă Dunăre, iar românii, pe lângă Oltenia, Banatul şi o parte din Ardeal, îşi (în)tindeau ramuri peste Pannonia, unde mai în urmă îi găsi navala maghiară. Cât se atinge de Muntenia propriu zisa şi de Moldova, să nu căutăm acolo pe romani în acea epocă, în care vâjâia pe ţărmul nordic al Marii-Negre rostogolirea hoardelor răsăritene spre gurile Dunării. De la Nistru şi până la Olt era o adevărată vale a plângerii de unde nu scăpai decât numai doară înfundându-te în creierii Carpaţilor.

E comic şi totuşi este foarte adevărat, ca cel mai vechi monument al limbii române, un monument istoriceşte mai preţios pentru noi decât însăşi Columna lui Traian se datorează unui catâr despre care vorbesc pe larg doi scriitori bizantini din secolul VI: Theophanes şi Theophylactus Simocatta. Începând dela Thunmann şi până la Cipariu, începând de la Cipariu şi până la mine, toţi pe rând suntem nevoiţi a încăleca pe acel năzdravan catâr, fără care n-am fi în stare astăzi a dovedi printr-un text neîndoios vechea latinizare a Tracilor între Balcani şi Dunăre. Era pe la anul 580, sunt acum 13 veacuri. Chaganul avarilor pustiia Imperiul Oriental. Doi hatmani romani, Comentiol şi Martin, ascunşi în codrii Balcanilor, au năvălit de acolo pe neaşteptate asupra barbarilor. Izbânda era sigură, să nu se fi întâmplat catârul de mai sus, care purta o povară. Povara alunecând şi căzând de pe catâr, fără s-o bage de seamă stăpânul dobitocului, un alt ostaş strigă cât îl ţinea gura să se întoarcă şi s-o ridice: torna, torna, fratre! Aşa zice Teofan şi tot aşa povesteşte Teofilact, la care însă este forma retorna şi se mai adaugă că aceste cuvinte erau în limba ţării, adică în graiul locuitorilor din regiunea Balcanilor. Întreaga oaste a lui Comentiol şi a lui Martin fiind compusă din romani, ţipătul „torna, fratre !” produse între dânşii o mişcare de spaimă, căci el însemna retragere: înturnare sau re-nturnare. Romanii dara au fugit însă „torna, torna, fratre" ne-a rămas, încât istoricul trebuie să binecuvânteze acea fugă, datorită unui catâr. Aceasta se petrecea, încă o dată, în a doua jumătate a secolului al VI-lea.

Precum la nord în Dacia peste substratul tracic se aşternuse stratul latin, tot aşa dara au dispărut tracii sub latini la sud în antică Moesia, iar cu atât mai vârtos nu puteau să nu dispară în regiunea Iliriei, unde elementul tracic fusese cel dintâi cucerit şi latinizat. În locul numeroaselor dialecte tracice de altădată, trebuiau să se formeze trei mari dialecte traco-latine : dialectul daco-latin în Carpaţi, dialectul meso-latin în Balcani şi dialectul iliro-latin spre Adriatică; trei dialecte care, de la apus spre răsărit, alcătuiau o prelungire organică a grupului dialectelor italiene. Afară din Epir, tracii nu mai erau nicăieri adică nicăieri nu se mai vedeau pe deasupra.

Acum, în secolele VI şi VII, se arată un nou strat: stratul slavic. Într-un mod sporadic şi fără a rămâne pe loc ci numai năvălind, prădând, învârtindu-se şi apoi întorcându-se, slavii făcuseră cunoştinţă cu Peninsula Balcanică deja cu mult mai dinainte, mai ales amestecaţi printre goţi, printre huni, printre avari. În deşert însă slaviştii de altădată cu generalul Certkow în frunte şi Drinow mai încoace şi-au bătut şi-şi bat capul de a găsi locuinţe compacte statornice de slăvi în Dacia până la secolul VI, iar peste Dunăre până cu un secol mai târziu.

Pe când românii din Balcani strigau: „torna, torna, fratre”, tot atunci trăia gotul Iornande, ajuns episcop al Ravennei în Italia, şi trăia grecul Procopiu, devenit prefect al Bizanţului, cele mai sigure doua izvoare despre începuturile slavilor prin Peninsula Balcanică, cele mai sigure nu numai prin aceea că erau contemporani, dar mai ales prin călătoriile lor şi prin înalta poziţiune politică a amândurora. Pe timpul lui Procopiu şi al lui Iornande, adică în secolul VI, la miazăzi de Dunăre nu se afla încă nicăieri nici un aşezământ slavic, ci numai la nord, şi anume în sus de la gurile Dunării. Iornande, mai ales, descrie pe cât se poate de limpede marginile topografice ale celor două mari ramuri slavice orientale de atunci: anţii şi slavinii. Slavinii zice el se întind de la Dunăre până la Nistru şi apoi spre nord până la Vistula, iar anţii de la Nistru spre răsărit până la Nipru.