În războiul lui Mihai cu Ieremia Movilă, noi îl găsim pe Baba-Novac deja în fruntea oştirilor noastre, întâi asediind în Moldova cetatea Hotin şi apoi lăţind groaza numelui său departe pe teritoriul polon, unde cavaleria română prefăcuse atunci în praf şi cenuşă frumoasa provincie Pocuţia. Un an mai târziu, în nefasta bătălie de la Mirăslău, Baba-Novac comanda aripa dreaptă, asupra căreia, după înfrângerea celei stângi, s-au concentrat cu furie toate atacurile lui Basta. Izbit totodată de cavaleria lui Rakotzi, de infanteria lui Prunics şi de contingentul german din Silezia, bătrânul sârb făcu minuni de vitejie pentru a opri debandarea trupei sale, retrăgându-se de pe câmpul luptei cel mai de pe urmă, după ce însuşi Mihai poruncise tovarăşilor săi a pleca steagul şi a căuta scăparea în fugă.
Ceea ce îl distingea în gradul suprem pe Mihai Viteazul, este că umbra acestui mare căpitan îi îngrozea pe victorioşii săi inamici chiar atunci când toată lumea îl ştia fugar şi-l credea biruit, precum taurul spaniol creşte în putere şi-n furie tocmai după ce l-a atins lancea picadorului. „Românul Mihai, deşi adeseori înfrânt de către nemţi, de către unguri, de către turci şi poloni, totuşi niciodată, nu-şi pierdea cumpătul, ridicându-se din contră din ce în ce mai periculos după fiecare nouă cădere” - zice cu admiraţie contemporanul Starowolski.
Abia scăpat din catastrofa de la Mirăslău, abia ieşit din furcile caudine de la Făgăraş, el ne apare din nou în capul unei armate improvizate din români, din sârbi, din secui, din tot felul de elemente, înfruntând în alte două bătălii tot atât de nenorocite, dar nu mai puţin îndrăzneţe, pe celebrul hatman polon Ian Zamojski, care venea acum din Moldova ca să-i baricadeze întoarcerea în Ţara Românească sau să-l respingă de acolo în caz de intrare. Cea dintâi din acele două bătălii pierdute s-a întâmplat în Carpaţi, undeva în apropierea satului Nagyfal, între avangarda polonă sub conducerea lui Jakob Potocki şi cea română, în fruntea căreia se afla Baba-Novac.
D. V. A. Urechia, într-o instructivă conferinţa de la tribuna Ateneului Român, atinsese altădată acest frumos monument al elocinţei militare a românilor, pe care l-a cunoscut după un manuscris spaniol, dar care se găseşte publicat italieneşte în preţioasa carte a lui Spontoni. Traducând sau mai bine, retraducând aici în limba în care ieşise discursul din gura lui Baba-Novac, noi conservăm toate ideile, împreună cu toată ţesătura lor, întocmai cum le citim în redacţiunea lui Spontoni mărginindu-ne numai, după maniera lui Thierry, a da stilului o culoare a epocii. (aici)
Cum că discursul este autentic, iar nu imaginar că unele oraţiuni, bunăoară din Tucidide sau din Tit-Liviu, aceasta se poate proba prin mai multe consideraţii. Întâi, Spontoni, după cum am mai spus-o, îl cunoscuse personal atât pe Baba-Novac, precum şi pe toţi principalii actori ai dramei șecspiriane ce se petrecea atunci în Transilvania. Al doilea, discursurile sunt în genere foarte rare în opera acestui autor şi cu atât mai mult el n-ar fi avut nici o raţiune de a le inventa în onoarea inamicilor stăpânului său Basta. Al treilea, cuvintele pe care Spontoni le atribuie din când în când eroilor acţiunii, respiră totdeauna un aer de realitate psihologică care trage dupa sine o convicţiune involuntară. Vom da un exemplu.
Când asasinii trimişi din partea lui Basta, năvăliră în cortul lui Mihai strigându-i să se dea de bună voie în mâinile lor, viteazul apucă sabia şi le răspunse... Să ne oprim aici un moment, cugetând asupra formei răspunsului unui asemenea bărbat într-o asemenea situaţie. Bethlen zice că la exclamaţia sicarilor: „eşti captiv!”, Mihai le-ar fi răspuns: „nicidecum”. Oricine cunoaşte legile inimii umane, simte deîndată absurditatea acestui „nicidecum”, răspuns rece, veşted, banal, posibil numai într-un interval de linişte din partea unei fiinţe vulgare. Mihai nu putea vorbi astfel. Răspunsul sau se găseşte în Spontoni. „Eşti prins!, strigară ucigaşii. Prins eu ?! - răcni Mihai punând mâna pe armă...”. Iată-l! Ecce homo! În acest „prins el” se răsfrânge întreg, ca razele luminii într-o prismă. Într-adevăr, un suflet ca al său nu putea admite, nu putea înţelege ideea de a fi prins el. Mihai ştia să moară, dar a fi prins - nu.
După plecarea lui Mihai la Viena şi apoi la Praga unde-l aştepta ipocrita amabilitate a împăratului Rudolf, ungurii au reuşit a pune mâna pe acel teribil Baba-Novac, al cărui nume devenise de o bucată de timp o groază pentru toată populaţia neromână a Transilvaniei. Însoţit de 400 de voinici şi de un popă sârb numit Şașcă pe care-l avea mereu nedezlipit pe lângă sine, ceea ce se pare a fi insuflat cântăreţului ideea de a-l numi „Hagi-Baba-Novac” şi chiar de a-i atribui „comănacul” ca un fel de simbol de religiozitate; bătrânul luptător călătorea spre Cluj, pentru a se întâlni acolo cu Basta, pe când însuşi Mihai căuta întâlnirea cu împăratul Rudolf, amândoi cu scopul premeditat şi concertat de a ieşi din încurcăturile de la Mirăslău şi de la Teleajen printr-o împăcare cu Austria.
Ungurul Enyedi, Anonimul din Belgrad, Bethlen şi Spontoni, cărora le datorăm o descriere foarte detaliată a morţii lui Baba-Novac, nu ne spun în ce mod anume îl prinsese nobleţea maghiară, mărginindu-se numai, mai mult sau mai puţin, să ne facă să înţelegem că n-ar fi fost tocmai fără participarea lui Basta, deşi acesta avu mai în urma pudoarea de a scutura orice responsabilitate, dând vina lui Ştefan Csaki. Acuzat pe de o parte de distrugerea oraşelor şi satelor Transilvaniei, pe de alta de intenţia de a vinde turcilor cetăţile Lugoj şi Caransebeş din Banat, cu alte cuvinte acuzat pentru ceea ce n-a făcut şi pentru ceea ce se face totdeauna într-un timp de război, Baba-Novac fu osândit la moarte împreună cu nedespărţitul popă Şașcă, a cărui singură crimă se vede a fi fost calitatea de duhovnic pe lângă cel mai cumplit inamic al maghiarilor.
Şincai rezumă în trei vorbe de o simplitate înspăimântătoare pieirea lui Baba-Novac şi a sărmanului popă Şașcă: „După ce i-au fript în piaţa Clujului, i-au scos lângă baştea Săbăilor de către Feleac şi acolo au împlântat frigările cu trupurile cele fripte”. Spontoni zice că acţiunea frigerii, însoţită de oribilele ţipete ale nenorocitelor victime, a durat o oră şi jumătate. În fine, Bethlen mai adăugă către icoana frigărilor, cu un fel de voluptate de răzbunare maghiară, că „păsările aveau ce se mănânce!”. Astfel pieri amicul cel mai credincios al lui Mihai cu câteva luni înainte de catastrofa mult iubitului său stăpân. Întorcându-se de la Praga, acesta puse în fruntea călărimii române în locul răposatului Baba-Novac, pe mândrul magnat maghiar Ludovic Rakotzi şi tocmai acesta l-a vândut apoi lui Basta, ba încă a şi asistat cu sânge rece în cortul eroului când barda mercenară îi reteza capul. Aşadar, să mai fi trăit Baba-Novac, nu se întâmplă asasinatul de la Turda.
Aducem acest exemplu de ingratitudine într-adins pentru a-l pune în contrast cu alţi trei generali ai lui Mihai, a căror neclintită fidelitate pentru marele principe român n-a fost atinsă un singur moment prin cea mai slabă umbră de perfidie. Sârbul Marco, poreclit de către înşişi turcii Deli, adică voinic de frunte, sârbul George Raţ, născut la Salankemen, de unde trecând în Transilvania servise acolo cu umilinţă pe la grajdurile magnaţilor, până ce geniul lui Mihai veni să ghicească stofa de hatman sub exteriorul unui vizitiu; şi, în fine, sârbul Baba-Novac; iată trei sârbi tot atât de credincioşi României, precât de vânzători au fost ungurul Székel, ungurul Zibrik, ungurul Mako, ungurul Rakotzi.
Învăţătura practică pe care prudenţa noastră trebuie s-o deducă şi s-o aibă pururea în vedere în faţa acestui fapt istoric, este că nu toate elementele străine merită deopotrivă încrederea românului, precum în fizică nu tot felul de fluide se pot alia prin endosmos. În regula generală, străinul devine patriot într-o altă ţară, numai atunci când propriile sale tendinţe anterioare, propriile sale simpatii şi antipatii, propria sa idee predominatoare, coincide cu aspiraţiile patriei adoptive. Ilustrul nostru Cantemir era tătar de origine...
