Mortul acum e întins pe laviţă, acoperit cu pânză pe obraz, iar femei despletite îl bocesc la cap. Casa e plină de fum de tămâie şi de fum de lumânări. Oamenii intra în casă şi sărută crucea de pe pieptul mortului ; oamenii ies făcându-şi cruce şi rugându-se pentru sufletul mortului. Pentru bietul suflet !
Ca o rândunică întârziată toamna târziu şi apucată de nopţile cu brumă, aşa se zbate bietul suflet trei zile de-a rândul, cât stă mortul în casă, negăsind astâmpăr şi alinare. El a ieşit din trupul în care a stat închis o viaţă întreagă şi acum rătăceşte singur şi străin pe lume, ca un copil pierdut prin păduri. Îndată ce a ieşit sufletul din trup, în chip de vânt şi luând apoi chip de porumbel nevăzut de ochii omeneşti, el zboară puţin pe deasupra mortului, fâlfâind din aripi. Ţăranii ştiu, şi îndată ce a închis mortul ochii, deschid fereastra ca să aibă pe unde să zboare sufletul. Dar el, orbit de lumină şi neştiind unde se află, dă din colţ în colţ de odaie şi în urmă, se aşează de se odihneşte puţintel, într-un colţ al casei sus, pe lângă grindă. Iar când dă de fereastra deschisă, zboară afară.
Nedumerit, vede acum Sfântul Soare şi cerul lui Dumnezeu şi larga lume cu veşnica frumuseţe a Celui ce toate le-a făcut. Şi aleargă de ici până colo, cu teamă şi cu mirare şi iarăşi se întoarce şi zboară pe lângă casă, speriat de bocetele plângătoare ale femeilor şi, trist şi tot mai trist, începe să-şi aducă aminte cine este şi de unde a ieşit. Se-aşează în urmă pe un capăt de bârnă la chiotorea casei şi şade aşa.
Dar îl chinuieşte setea amar, căci sufletul are, totdeauna după ieşirea din trup, un foc cumplit într-însul. Şi caută apă. Dacă vede o fântână în curte, aleargă ca turturica rămasă singură de soţul ei şi bea apă din găleata plină, ori din oala cu apă curată pusă anume de oamenii casei, care s-au îngrijit să umple de cu bună vreme găleata ori oala neîncepută, ca să aibe sufletul să bea şi să se scalde. Căci după ce bea şi se răcoreşte, sufletul se scaldă în apa aceea. Apoi se întoarce iarăşi lângă casă.
Dar nu ştie bietul suflet că oamenii casei s-au îngrijit să aibă apă nu la fântână, ci mai aproape în calea sufletului, pe fereastră. Aici i-au aşternut o bucată de pânză albă şi pe ea au pus un colac, o oală cu apă curată şi o făclie aprinsă. Şi tot aşa au făcut la capătul mortului, ca să poată bea sufletul apa numaidecât, sufletul însă, în zăpăceala cea dintâi, n-a văzut nici apa de la căpătâiul mortului, nici cea de pe fereastră. O vede şi el mai târziu. Că nici pe chiotoarea casei nu stă mult şi iarăşi dă ocol pe lângă casă, ca fluturele nopţii pe lângă zarea luminii, şi vine şi pe la fereastra deschisă. Şi acolo iarăşi bea apă şi stă pe pânza aşternută, apoi zboară pe deasupra mortului, stă la căpătâiul lui, zboară pe o icoană sfântă dacă este în casă şi de acolo se uită la ce se petrece prin casă.
Şi aşa stă sufletul trei zile pe lângă casă şi în casă, până ce duc mortul la groapă. Atunci zboară şi el pe deasupra cosciugului şi când se fac stările stă şi el, iar când nu se fac Podurile legiuite pentru mort, se întristează şi plânge. El e de faţă şi toate le vede, toate le judecă, veselindu-se când vede că mortul e plâns din inimă curată de ai săi, şi se mâhneşte când rudele şi cunoscuţii mortului uită cele cuvenite morţilor.
Iar după ce toată lumea a plecat din cimitir, sufletul rămas singur şi fără de nimeni pe lume, se aşează pe crucea mormântului şi plânge. Dar dacă a murit omul fără lumânare, sufletul n-are voie să se aşeze nici pe cruce, nici pe nimic, şi-l dor aripele şi nu mai poate şi atunci deznădăjduit zboară sub streaşina bisericii. Dar nici aici n-are loc de stat şi astfel se chinuieşte o zi şi două şi multe zile, alergând fără astâmpăr între cer şi pământ. Şi numai făcliile aprinse în ziua de Rusitori şi lipite de uşile bisericii pentru toţi cei ce-au murit fără lumânare, numai acestea îi dau linişte şi pace şi voie să se aşeze undeva să se odihnească. Dar soarta asta o au numai sufletele celor muriţi departe de-ai lor, în călătorii şi războaie şi ale celor cu moarte de năpraznă. De aceea aprind creştinii la Rusitori lumini pentru sufletele acestea chinuite, iar la Moşii de primăvară şi la cei de toamnă li se răscumpără sufletele şi ale acestora şi ale tuturora prin ulcica plină cu apă curată ori cu vin şi cu lumânări lipite de toarta ulcelei.
Dacă pe câmp ori în pădure vei întâlni om murind şi n-ai lumânare să i-o aprinzi la cap, atunci, în clipa când îşi dă sufletul, să-i pui palmele la gură şi să-i prinzi sufletul în palme – că e vânt – şi închis aşa în palmele tale strânse să-l duci până la biserică şi acolo să-i dai drumul sub streaşina. Căci aşa măcar nu se zbate în largul cerului, fără ţintă şi fără ştire, şi-şi aşteaptă pe lângă biserică lumina lui Dumnezeu pusă într-o făclie de ceară.
Iar după ce s-a făcut noapte, sufletul mortului se ridică de pe cruce şi neştiind încotro să plece prin întunericul nopţii, se întoarce pe drumul ştiut şi vine la casa omului. El şase săptămâni nu poate părăsi lumea asta, ca să se ducă acolo unde se-adună sufletele tuturor ca să plece pe cealaltă lume. Iar aceste şase săptămâni le petrece umblând pe locurile pe unde a umblat până ce-a fost în trup şi-şi aduce aminte de toate câte le-a făcut în viaţă şi de unele se mâhneşte şi de altele se bucură, pentru că acum are putinţă să le vadă toate limpede, prin ochi dumnezeieşti şi judecată sfântă.
În cele dintâi trei nopţi, deci, după înmormântare, el temându-se de întunerecul nopţii vine la casa mortului şi caută să intre în casă şi se izbeşte pe la ferestre şi pe la uşi. Atunci, ca semn că a sosit, pocneşte de sine-şi câte-o icoană în casă. În urmă, el se aşează pe pragul casei unde se află aşternută o bucată de pânză albă, o ulcică cu apă şi mucul rămas din lumânarea ce-a ars pe pieptul mortului, în mână. După trecerea acestor trei nopţi, el se duce în lume şi nu mai vine îndărăt decât la zilele când se fac legiuitele pomene după mort, la şase zile după moarte, ori la două săptămâni. Atunci vine acasă şi gustă câte puţin din toate mâncările şi băuturile şi din când în când mai vine pe puţină vreme şi numai aşa, ca să ia parte la bucuriile şi la durerile celor din casă.
Iar dacă nu i se fac pomenile legiuite şi el vine şi nu află nimic pentru el, atunci ia nisip şi cenuşă în gură şi pleacă mânios şi nu se mai întoarce niciodată pe-acasă, dus fiind pentru totdeauna. Iar după şase săptămâni, când i se fac pomenile el lasă pământul şi – dacă nu e duh rău, ursit să chinuiască lumea ca strigoi – se duce la sorbul pământului şi acolo se adună cu gloata de suflete ce purced prin văzduh spre apele Sâmbetei până la Mărul Sfântului Petru, unde stă Sfânta Marie şi arată cărările cătră Rai şi Iad.
