Octavian Goga - A murit Caragiale ...

La Seghedin în închisoare, unde ispăşeam o pedeapsă ungurească, acolo l-am văzut ultima oară. I s-a părut că între zidurile reci ale unei singurătăţi nedorite trebuie să-mi trimită cât mai multe semne din dragostea cu care m-a învrednicit. Când o cartă poştală cu slova lui minunată, când o telegramă, când un pachet cu cărţi nemţeşti venea zi de zi să-mi aducă mângâiere şi alunge urâtul. Intr-o seara s-a socotit că pacea de după zabrele cere mai mult şi-a plecat din Berlin la Seghedin...

Nu voi uita niciodată dimineaţa aceea de martie. Sergentul ungur mi-a intrat în cameră cu faţa radioasă: -„Aveţi o vizită!” –„Cine?” –„Nu ştiu, un străin, o cam rupe pe ungureşte. Vine de departe. Trebuie să fie însă un mare boier că ne-a miluit pe toţi. E un om tare cumsecade, mi-a mângâiat pe frunte amândoi nepoţii când i-am descuiat poarta... I-a întrebat cum îi chiama şi le-a dat câte-o coroană”. Nu-mi puteam da seama cine e nobilul senior rătăcit la Seghedin, m-am ridicat în pripă şi-am plecat spre odaia posomorâtă din fundul coridorului unde primeam oaspeţii. Când deschid uşa mă ia în braţe şi mă sărută pe amândoi obrajii nenea Iancu Caragiale... -„Am venit, băiete, am venit să văd cum o duci aici la pension... Nu ţi-am spus eu să te astâmperi... Ai?...”. Şi privindu-mă pe sub ochelari mă cerceta de sus până jos. –„Ian ridică mâinile să văd urmele lanţurilor... Săracu de tine... Uite, ţi-am adus nişte merinde şi două sticle de şampanie să le bem noi laolaltă aici în Kecskemét, la magyar királyi allamfogház, mă rog frumos...”.

Nenea Iancu era mai tânăr ca oricând. Se plimbă de-a lungul odăii cu paşi largi, se oprea câteodată, potrivea ochelarii de după cari strălucea acelaşi neastâmpăr al ochilor cu sclipiri de oţel şi vorba lui era vechea împletitura de fulgere cari cădeau tumultuos ca totdeauna. Ce vâltoare de imagini, câte împărecheri paradoxale, câtă pasiune şi coloare în poveştile lui... În clipa când vorbea simţeai plutind parcă fiorul creaţiunii, cu misteru-i etern nedesluşit. Vedeai chinurile facerii cum se petrec sub ochii tăi, cum radiază un spirit fosforescent, fără repaos. Cine a avut norocul să-l asculte pe Caragiale vorbind un sfert de ceas oriunde, la o adunare a negustorilor, ori într-un ungher din vagonul restaurant, n-are să uite niciodată cea mai strălucitoare icoană a inteligenţii omeneşti din câte a întâlnit în drum.

N-a fost minte să stăpânească cuvântul cu mai multă siguranţă, să-l frământe şi să-l chinuiască cu mai multă putere. În fraza lui fermecată se revărsa o lumină orbitoare, era pulbere de argint, foc de artificii, râs şi plâns, era alintare dulce şi durere sălbateca. Ca într-un caleidoscop fermecat se desluşeau chipuri vrăjite de magie. Marele meşter atingea toată claviatura sufletului omenesc. Deschidea vorba lin, cu bunătate, şi-o muia într-o lene orientală, într-o clipă schimba resortul ca să-ţi arate o seamă de jonglerii capricioase şi deodată se oprea brusc, faţa i se crispa, buzele i se strângeau convulsiv, în fundul ochilor îi juca o lumină stranie... Era clipa când din creierul lui Caragiale răsărea un fulger nou... Universul devenea mai bogat cu o minune...

Câte nu mi-a vorbit în cele trei ceasuri, acolo la Seghedin. Plin de surprize, vioi, paradoxal, nenea Iancu mă mustra părinteşte... –„Ţi-am spus de-atâtea ori, nu te mai bate cu proştii, că te răpun... Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viaţă ? Pe urma cuminţilor ? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupţi frumos cu tăieturi fine de floreta, el loveşte greu cu lăstarul în moalele capului. Şi în zadar risipeşti spirit şi vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ţi spun, prostul are o concepţie telurică a vieţii. Uite aşa îşi înfundă ochii şi urechile, îşi înfige capul în pământ ca struţul, ridică spatele şi trec pe deasupra lui toate curentele... Nimic mai greu decât să cârmuieşti proştii... Ei au un instinct de împotrivire organică... Să vezi... Mai acum vreo treizeci de ani eram revizor şcolar la Piatra-Neamt... Trenuri nu găseai prin Moldova, mergeam la inspecţii călare... Avea popa o iapă murgă... Zic, să mi-o dai părinte dimineaţă... Popa zâmbea. Prea bucuros, domnule lancule. Şi-am plecat... Cât m-a zolit iapa ceia, mă... Oricum dam din căpăstru ieşea rău... N-o puteam cârmui nicidecum... M-am întors la vreo două ceasuri tot apă: Părinte, cât face iapa asta ? Face zece galbeni! Ei, pune d-ta cinci, să pui şi eu cinci, s-o tăiem, că asta-i om! Ba să n-o tăiem, domnule Iancule, mai bine să-i învăţăm năravul... Ştii ce ? Când o încaleci şi ajungi la o răspântie, dacă vrei s-apuce la stânga, tu să tragi de frâu la dreapta... Da să tragi cumplit, auzi... Să vezi c-o ia la stânga... Aşa am făcut... Ei vezi, la prost trebuie meşteşug, nu glumă, ascultă-mă...

Nenea lancu îşi scotea ochelarii, mai spunea o pildă, mai arunca câteva frânturi de glumă, îl copleşeau amintirile, sta o clipă pe gânduri şi oftă din tot sufletul... -„Toată viaţa n-am putut să sufăr prostia... Săracu' de mine, mă băiete, când văd câte un prost mă doare... Zău, am dureri fizice... Mă ia cu rece aici în creştet...”. Şi fruntea i se întunecă, buzele i se împreunau într-o linie de desgust şi sila nemărginită... Se făcea câteva clipe tăcere şi rotogoalele albastre ale fumului de ţigară îi jucau în jurul frunţii într-o rază de soare, împrejmuindu-l cu o aureolă...

-„Ce mai scrii acum nene Iancule?”
-„Ce să, scriu dragă, multe şi nimic... Câte nu-ţi trec prin cap când stai aşa la sporovăială, ori te uiţi departe pe fereastra vagonului... Numai când te aşezi la masa de scris şi vezi hârtia albă înaintea ta, atunci îţi dai seama ce vârtej cumplit îţi face mintea în jurul unui subiect... E un chin facerea asta.. Talentul e un accident de naştere, o boală grea, ascultă-mă... Cere patimă şi cere meşteşug. De aceea artistul nu poate fi un poligraf.. Le spuneam mai deunăzi unor profesori la Berlin: ce-mi tot vorbiţi de cutare, că-i harnic, că-i activ, că scrie cărţi... Zic, ştiu eu unu şi mai activ, aşa-i şi zicea, Iliuţa activu', era la Mărcuţa... Dimineaţa la patru el era în picioare, la fântână... Îşi sufleca mânecile şi scotea apă, găleată după găleată... O varsa în troacă... Troaca n-avea fund... Se făcea opt... Haide, Iliuţa, de îmbuca şi tu ceva.. N-am vreme, lucrez... Şi năduşea, şi-i dă înainte şi apa se ducea... Era nebun Iliuţa, da, vorba, era activ ? Era...”.

Maestrul clipea din gene, surâsul ironic îi fugea de pe buze şi din cuvintele rostite încet, sentenţios, se desluşea crezul artistic al unui suflet pentru care arta era o religie. „Arta spunea el, cere conştiinţă. Fără un perfect simt de onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă... Ca în toate, şi în literatura se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier... Ce crezi tu, în câte ape n-am scăldat eu „Hanul lui Mânjoală”? Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de ferecătură, de ritmul vorbelor... Încă, numai interpuncţia... Câţi nu înţeleg că interpuncţia e gesticularea gândirii... Vezi, pe mine mă frământă astea, mă rod... Nu se poate artă fără migăleală... Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă... Dac-o fi şi îmbătrânesc, ştii cum să-mi ziceţi ? Să-mi ziceţi, Moş Virgulă!” -„Da, piesa, nene Iancule cât o mai ţii sub zăvor ?” -„Acu în primăvară îi mai fac nişte perieturi. Ştii ce? Mi-am făcut socoteala. Mai scriu un roman filozofic, două volume de nuvele şi schiţe... Şi gata... V-am dat destul... ce mai vreţi ?...”. S-a aşezat pe canapeaua roşnită din colţ şi mi-a pus mâna pe umăr... –„Am un plan pentru vara asta... viu acolo la Răşinari la tine, cu nevasta şi cu copiii... Mi-a plăcut mult satul tău colo la poala munţilor... Să vie şi Vlahuţă... Să stăm aşa până la toamnă... Nu ne trebuie nimic... Numai un pian să fie şi unul să-i ştie rostul... Când se face sara şi iese luna albă-galbuie de după mesteceni pe coasta ceia, noi să stăm întinşi în iarbă şi pe fereastra deschisă să pătrundă Beethoven: Sonata lunii...

Sub ochelari mi-s-a părut că tresar genele în tremurul unei clipe, pare ca undeva departe ar fi trecut prin văzduh o fâlfaire de aripi negre... Dar, nenea Iancu s-a recules într-o clipeală, s-a ridicat, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat ca un părinte... Şi-a tras pălăria ştrengăreşte pe ochi... -„Acum plec s-apuc trenul de la amiazi...”. -„Cum, nu te duci la Bucureşti ?...”. -„Nu, n-am vreme... Mă-ntorc la Berlin... Am venit numai să te văd... Ian vezi de scapa odată de-aici din Kecskemét...”. Încă o strângere de mână şi trăsura care aştepta la poarta îl ducea pe nenea Iancu, întovărăşit de privirea respectuoasă a sergenţilor, de dragostea copiilor şi de neţărmurita mea admiraţie.

Cine ar fi crezut atunci că flutură umbra morţii deasupra trăsurii care-l ducea? Când am cetit că s-a prăbuşit de fulgerul unei clipe, am rămas uluit şi nu-mi pot închipui nicidecum imaginea stranie a morţii lui Caragiale. Un nenea Iancu neputincios, cu grumazul plecat de povara bătrâneţii sau un Caragiale cu mâinile încrucişate pe piept, amuţit pentru totdeauna, niciodată nu mi-a trecut prin minte. Cum să se închidă pe vecie ochii lui cari pătrundeau sufletul şi străluceau de departe ca două suliţi de argint? Ce să facă pământul cu ei ?... Cum să se împace cu repaosul de veci creierul lui pururi frământat, acest complicat şi sensitiv seismograf intelectual, care nu avea clipe de odihnă?...

Rămâi înfrânt, prostit, ţi se moaie braţele.. Te cuprinde în mreaja lui gândul zădărniciei tuturor celor omeneşti, te supune un desgust de materia urâtă, de carnea care ne ţine în stăpânirea ei.. Îţi vine parcă să frângi în două condeiul şi să-l arunci ca pe-o unealtă netrebnică.. La ce e toată goana asta chinuitoare, când ursita nu acorda nici un privilegiu celor aleşi, când domnesc pe de-a-ntregul aceleaşi legi, când şi Caragiale a putut să moară.. L-au îngropat şi i se va topi ţărâna.. vremea va trece.. vor veni oameni învăţaţi să-i cântărească scrisul, profesori cu ochelari să-i descifreze cărţile, să scrie studii cu adnotaţii despre Conul Leonida sau Caţavencu... Au să-l claseze, să-i deie locul cuvenit în istoria literaturii, să-i facă un monument la Belu... Noi însă, cari am avut norocul să-l vedem şi să-l auzim, vom rămânea toată viaţa stăpâniţi de senzaţia că prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prăpastie, s-a făcut un gol în natură, ca de-o perturbaţie cosmică.

Cu cât va trece vremea, va creşte tot mai mult silueta lui şi vom rămânea totdeauna vrăjiţi de farmecul celui mai luminos creier românesc. Îi vom spune poveştile, îi vom repeta glumele. Se vor crea legende şi personalitatea lui va lua proporţii mitice. Generaţiile viitoare nici nu vor putea înţelege dacă din strălucirea unei minţi s-au întrupat vreodată astfel de raze orbitoare... Peste un sfert de veac trecând cutare bătrân de-a lungul străzii oamenii îşi vor scoate pălăria înaintea lui şi-i vor deschide drumul cu respect... „Cine-i moşul ăsta de-i faceţi atâta cinste”, va întreba cutare băieţandru... „A cunoscut pe Caragiale”, vor răspunde cu toţii.