George Coşbuc - Mărţişorul
Dintre simbolurile soarelui, cel mai des întrebuinţat este banul de argint. Cei ce înlocuiesc banul alb cu unul galben de aur o fac din mîndrie şi din neştiinţă, că nu e totuna a afuma cu tămâie ori cu usturoi. Banul alb închipuieşte soarele primăverii pe care toate popoarele şi-l închipuie alb, cu cai albi, cu haine albe, cu arme albe, căci albul este al biruitorilor. Soarele verii, cînd e în toată puterea sa, e roşu, iar al iernii e închipuit galben, ba chiar negru. Cu toate că metalul Soarelui e aurul, iar argintul al Lunii, obiceiul a făcut ca simbolul soarelui primăverii să fie un ban de argint, numai din pricină că trebuie să fie alb. Lucrul trebuie să-l înţelegi aşa că nu banul într-adevăr e simbol al soarelui, ci bucăţica rotundă de argint, un semn, o mărturie de botez, un mărţişor, pe care îl puteţi înlocui aşa de lesne cu un ban.
Iată, tocmai mărţişorul de la luna babei Dochia este cel mai cunoscut simbol al soarelui. La oraşe e o sminteală mare a rostului ce-l are că facem din aur ori din tinichea galbenă, când el trebuie fie numai alb de argint, şi mai ales că-i dăm formă de inimă, de carte, de floare, de porc şi de alt animal, cînd el trebuie fie numai rotund cum e soarele. Toate aceste podobi n-au nici un Dumnezeu pe lume şi sunt înşelătorii şi ale pungii, şi ale tradiţiilor. Pe la ţară, pe unde n-au ajuns negustorii de mărţişoare să fure ochii oamenilor cu sclipiturile lor de tinichea tăiată în chip de purcei, mărţişorul nu se face altfel decât dintr-un ban de argint.
Mărţişorul se leagă cu un fir roşu - care însuşi este un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui - ori la mână, ori la gât. Poporul nostru de pretutindeni îl cunoaşte şi-l ţine în mare cinste, deşi acum nu-l mai poartă decît copiii, fetele şi numai numai rar nevestele şi flăcăii , fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe şi de iubire. Mărţişorul se leagă ori Înainte de răsărirea soarelui, ori mai bine deodată cu roşirea, şi scopul purtării lui este să aduci o jertfă soarelui, purtîndu-i cu tine chipul, cam cu acelaşi rost cum purtăm noi o cruce ori un chip al lui Christos în sân. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întîi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire, nevoie şi curăţie de suflet. Ţăranii zic că pun copiilor mărţişoare ca fie curaţi ca argintul să nu-i scuture frigurile, ceea ce e adevărat dar cu mult mai limpede îşi spun gîndul fetele care zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele. Fireşte că stă în puterea soarelui să le înegrească faţa, de aceea, cine poartă mărţişoare nu mai e pîrlit de soare; cine nu le poartă are să se ofilească, deci fetele trebuie să poarte dacă vreau să fie albe la faţă. Poporul mai ştie încă bine că în purtarea mărţişorului este o adorare a soarelui, căci el crede că trebuie purtat ca lucru sfânt, nu aşa ca podoabă , ori ca jucărie. Cine nu poate face aşa , ori cine uită că poartă mărţişor, acela e mai rău în ochii soarelui decît unul care nu-l poartă deloc. Şi mai departe, cînd lapezi ori arunci mărţişorul, să nu te vadă soarele, că e păcat şi-l superi, încît te pîrleşte peste vară.
Mărţişorul se poartă de la baba Dochia - întîi martie, ziua care începe primăvara – până ce se arată neclintitele şi neîndoioasele semne ale biruinţei primăverii, adică după locuri şi tradiţii, până ce aude cucul cântând, până ce înfloresc trandafirii, ori păduceii, ori cireşii, ori până ce vin berzele ori rîndunelele, până ce auzi tunând şi aşa altele. Atunci ori îl leagă de vreun trandafir, de vreun pom înflorat, ori îl aruncă după cuc şi după barză , ori îl aruncă pe apă - iar asta mi se pare la noi, românii, cea mai cu rost lucrare - ori îl cheltuiesc ca pe orice ban. Pe lîngă această credinţă îndeobşte ştiută, mai sunt şi altele locale, tălmăciri mai mult ori mai puţin înţelepte ale amănuntelor legate de mărţişor.
