Octavian Goga - Cultul tinereţii
Serbările recente în amintirea lui Avram Iancu, reînviind o pagină strălucită din trecut, au fost în acelas timp şi un omagiu pe care posteritatea l-a adus tineretului ca factor hotărâtor la o răspântie a istoriei noastre. În adevăr, mişcarea de la patruzeci şi opt, cu tot sbuciumul ei glorios, e o operă tinerească. Cu cât o priveşti mai de-aproape şi pătrunzi în tainele ei, cu atât ţi se lămureşte mai limpede acest caracter distinct al epocii. Alipirea românismului la curentul de desrobire care revoluţiona Continentul s-a făcut la noi printr-un mănunchi de tineri intelectuali, abia ieşiţi de pe băncile scoalei. În prima jumătate a veacului trecut, o amorţire generală părea că luase în stăpânire amândouă laturile Carpaţilor noştri. În cele două Principate, cari tânjeau subt domnia turcească, se ducea o viaţă minusculă, fără orizonturi, cu o clasă diriguitoare atinsă de toate stigmatele importului fanariot. Aici în Ardeal, toropeala era şi mai evidentă, poporul trăind orfan de orice conducere, apăsarea ungurească devenise mai conştientă că oricând, şi la curtea episcopească din Blaj, unde fusese singurul nostru adăpost pe vremuri, se furişase un spirit morbid de renunţare definitivă.
În acest ansamblu de oboseală şi părăginire a izbucnit deodată flacăra revelatoare şi dincoace şi dincolo de munţi. În amândouă părţile procesul de purificare sguduitoare l-a pornit tineretul. Vârsta avea o specială semnificare în împrejurările cu totul particulare ale vieţii noastre de atunci. Elementele aşa zise mature erau rezultanta trecutului întunecat cu care căzuseră la învoială, pe când tinereţea reprezenta un focar pentru o ideologie nouă. Societatea, cu toate resursele ei sufleteşti, nefiind plămădită printr-o evoluţie normală, pusă în mod brusc în faţa unor lozince diametral opuse concepţiilor tradiţionale, s-a împărţit între tineri şi bătrâni, ca în două tabere potrivnice. O adevărată prăpastie intelectuală şi morală se săpase între cele două mentalităţi. Vechii boieri, işlicari de la Iaşi şi Bucureşti, priveau cu duşmănie şi desgust svârcolirile bonjuriştilor imberbi, în vreme ce episcopul Lemeni, cu canonicii săi alunecaţi pe panta maghiarismului, alunga pe tânărul Bărnuţiu din Blaj şi elimina pe studenţii de la institutul de teologie de subt ocrotirea lui. E un fenomen destul de interesant această luptă paralelă între cele două generaţii cari îşi concepeau cu totul deosebit datoria lor către neam.
Triumful a fost al tinerilor şi deoparte de alta. În Muntenia şi Moldova, pe ruinile unui marasm secular, civilizaţia Occidentului şi-a introdus formulele salvatoare prin filiera acestor visători generoşi. Ei au inaugurat perioada de redeşteptare cu planurile lor romantice, ei au adus mişcare şi nervi într-un corp desvlăguit. Cercul lor a captat, fără ezitare, sufletul revoluţionar al vremii şi când a sunat ceasul, fără nici un ecou pe seama boierimii moldo-valahe, dincolo de inerţia ei, tinerii cărturari s-au constituit în oameni de acţiune. A fost o admirabilă revărsare de energii în această agitaţie călăuzită de ideal. După înfrângerea lor de-acasă, rasvrătiţii dărâmători ai trecutului, emigranţi prin toate centrele din Apus, au încercat pretutindeni să-şi puie de acord opera lor cu frământarea largă din străinătate. Tinereţea lor venea ca o dublă garanţie. Le da mai intaiu putinţă să înţeleagă marile transformări de peste hotare şi-i investea totodată cu puterea de sacrificiu pe care o cerea izbânda.
Bălcescu, cu cei douăzeci şi opt de ani ai lui, înfrigurat de problemele unei extraordinare precocităţi, e cel mai splendid prototip al pleiadei. În creierul lui de poet vizionar s-au concentrat credinţele mântuitoare şi au ţâşnit într-un neastâmpăr clocotitor. Fie că conspira la Bucureşti, la Budapesta sau în munţii Abrudului, fie că trata chestiuni diplomatice la Paris sau Londra, ori scria cu sânge epopeea lui Mihai într-o mansardă la Palermo, acest suflet era în permanenţă posedat de ideea pe care o slujea cu patimă şi fanatism. Personalitatea lui încadrată într-o aureolă de tinereţe şi optimism e cea mai simpatică expresie a mişcării de peste munţi. Şcoala lui Bălcescu e a tuturor ideologilor de la patruzeci şi opt, cari, printr-o încordare plină de avânt, au creat România modernă.
Povestea e la fel şi în Ardeal. Aici opresiunea iobăgiei a fost strivită de revolta tinerească. În mijlocul desorientării unanime, când masele nu aveau altă călăuza decât instinctul lor, un val de tinereţe a fecundat spiritul public, a scuturat organismul din letargie, a înjghebat o doctrină politică şi a pregătit mijloace pentru realizarea ei. E în adevăr sugestivă această singură pagină luminoasă din trecutul nostru, cu sănătatea şi pitorescul ei. Un întreg popor, cu toată soarta lui, la un punct determinant al istoriei, e lăsat pe mâna unor îndrumători improvizaţi din rândurile tineretului. Ei devin centrul de acţiune al redeşteptării, ei fac Adunarea de la Blaj peste capul bătrânilor circumspecţi, ei se transformă în prefecţi şi tribuni şi comanda armate victorioase de ţărani, după ce ieri alaltăieri abia descifraseră dreptul canonic la teologia din Blaj.
Avram Iancu la douăzeci patru de ani e în comitetul de pacificare naţională omul cel mai temut, şi greutatea lui personală înclina balanţa războiului. Mai târziu, în zilele de vifor, pe câmpul de bătaie, silueta tânărului advocat domina mulţimea şi împrejurul lui se agita la posturi de comandă băieţandri cu profilul indrăsneţ, care şi-au întrerupt cartea ca să alerge la examenul morţii. Fără de dânşii turburarea de la patruzeci şi opt s-ar fi sugrumat într-o răsvrătire ţărănească lipsită de un obiectiv politic precis şi fără consecinţe imediate. Şi într-un loc şi într-altul, la patruzeci şi opt, tinerii de douăzeci de ani au făcut istoria neamului.
De-atunci, fireşte, aspectul lucrurilor s-a schimbat. În faza nouă în care ne găsim astăzi, forţele s-au multiplicat, câmpul e mai larg şi viaţa mult mai complexă. Rolul tineretului persistă însă şi acum ca o energie purificatoare. Mai ales acum. Pe urma războiului, ca după orice cataclism cotropitor, e atâta ruină şi putregai împrejur... O undă de renunţare salcie stăruie pretutindeni şi viciază atmosfera. Negustori mari şi mici au umplut arena cu bâlciul lor. În afară de această pervertire morală, generaţia veche îşi afişează greşurile de judecata la tot pasul, ca pe nişte haine vechi ieşite la soare şi pline de pete. E disarmonie şi orbecăială, sunt ghiulelele grele ale trecutului posomorât care ne trag de picioare...
Iată de ce, acolo la Ţebea, în aerul proaspăt al brazilor, la mormântul Iancului, sufletul meu, bătut de atâtea vânturi, amestecând amintirile de ieri cu îndemnurile de azi, dornic de lumină şi de puritate, s-a închinat la cultul tinereţii...
