George Coşbuc - Românii ţinând drumul lui Napoleon cel mare
Din istoria campaniei lui Napoleon în Italia (1796-1797), e cunoscut faptul, că răsboinicul împărat pe atunci numai general, tânăr de douăzeci şi şapte de ani, trei zile s'a svârcolit degeaba să respingă un batalion de austrieci, pe care dacă l-ar fi putut birui ar fi nimicit întreaga armată austriacă.
În raportul ce-l face însuşi Napoleon către directorul republicei spune limpede, că singur acest batalion l-a adus în neputinţa de-a incongiura şi de-a strivi cu totul armatele imperiale ale Habsburgilor. El admiră statornicia şi vitejia acestui batalion „îndrăcit” şi n'are destule cuvinte să laude îndărătnicirea acestor nemţi, a căror resistentă a fost într'adevăr neînchipuit de eroică. Cronicarii pun în gura lui Napoleon cuvintele că de-ar avea el un asemenea batalion, ar ajunge la Viena în trei zile.
Napoleon însă nu ştia pe cine lauda. Acel batalion nu era de nemţi. În întreg batalionul era un singur neamţ, maiorul, şi-l chemă Voestenradt ; toţi ofiţerii şi soldaţii batalionului până la unul erau români. Ei, românii au apărat podul peste care n'a putut trece Napoleon trei zile de-a rândul, cu toate că el, vrednicul şi norocosul general s'a opintit în chipul cel mai desperat să-i arunce îndărăt de pe raul Apone şi de pe mocirloasele lui maluri.
Era batalionul al doilea dintr'al doilea regiment de plăeşi români din Nordul Ardealului. Celelalte două batalioane ale regimentului se luptau pe vremea aceasta la Rin cu oştirile republicei. Românii pe vremea aceea formau în Austria o armată separată, un corp mic compus din două regimente de infanterie cu tunuri şi unul de cavalerie. Regimentul de cavalerie n'a avut prilej să se distingă în lupte ; regimentele de infanterie însă, unul în Nord la Năsăud, altul în Sud, la Făgăraş, au fost oaste de elită, o dorobănţime despre care un istoric austriac zice că „era singura oaste, pe ale cărei urme puteau Habsburgii să alerge cu încredere pe câmpul de luptă”.
Numele obicinuit de „phalanx valachica prima, secundă, terţia” pentru batalioanele unui regiment şi ale celuilalt se regăseşte mai prin toate ordinele de zi ale armatei austriace, 0115 la 1866, date pe timpul luptelor câte le-au purtat Habsburgii de la 1796 încoace. Aceste „Falange” au fost avant-garda oştilor imperiale, şi de nenumerate ori generalii îşi cereau onoarea de-a li se da câte un batalion „transilvanico-valah” sub comanda lor. Şi iarăşi de multe ori, după lupte mari, câte o «phalanx valachica» era scoasă şi lăudata în faţa întregii armate („în conspectu totius exercitus” e termenul întrebuinţat de generali în rapoarte).
După ce Napoleon veni în Italia şi luă comanda supremă, oştirile austriace au fost bătute mereu. Împăratul Austriei, văzându-se strâmtorat, a trimes în Italia alte două corpuri de armată. Intr'unul din acestea se afla şi batalionul românesc al doilea. Amândouă corpurile aveau să se unească, dar nu le-a dat răgaz Napoleon. ln cele dintâi zile, Napoleon a fost bătut de primul corp la Piave, a fost respins, apoi după câteva zile de la Verona, iar în a treia luptă la Caldiero, unde Napoleon a atacat pe austriaci cu toată puterea oştilor sale, a aflat atâta resistenţa încât a trebuit să se retragă şi a intrat în griji, căci sosea celălalt corp de armată austriacă din Tirol şi-i cădea în spate. Napoleon atunci a atacat din nou corpul de oaste ce-l avea în faţă, ca să-l împingă îndărăt şi să-şi facă larg. Posiţiunea cea mai importantă pe care trebuia s'o ia Napoleon era tocmai podul de la Arcole, la Areda Veneţiei. Dacă ar fi luat francezii podul, armata austriacă ar fi fost ea acum înconjurată şi atacată de la spate, şi ar fi fost fără îndoială nimicită.
Apărarea podului a fost încredinţată batalionului românesc. Se înţelege, malul era apărat de altă oaste, dar podul însuşi era dat în seama românilor. Chiar în capul podului stătea căpitanul Rotar, care a şi fost ucis în ziua dintâi. După datele oficiale, cei ce s'au luptat în fruntea frunţii au fost stegarul Toader Raul, sergentul Gavrilă şi căpitanul Herţa cu cetele lor. Nu e de comparat, bine-nţeles, dar cu toate acestea pomenesc aci lupta de la Călugăreni, pentru că amândouă acele lupte au puncte de asemenare.
Francezii isbiră pe români cu adevărată furie. Generalul Augereau cu steagul în mâna mergea însuşi în fruntea ostaşilor ; neisprăvind nimic, a luat atunci Napoleon steagul şi a comandat atacul în persoană. În învalmaşală, adjutantul său, Muinon, a căzut lângă el ; Lannes, generalul a fost rănit, şi însuşi Napoleon, apucat de vârtejul soldaţilor săi care fugeau, a ajuns în mocirlă şi a scăpat cu greutate din noroiu. A doua zi, lupta la pod cu românii, a ţinut din zori până seara. Napoleon însă, prin mişcări dibace, a încongiurat posiţia şi a făcut a treia zi pe la amiază să se retragă austriecii din posiţia lor. Românii însă la pod au ţinut lupta până în amurg şi apoi s'au retras şi ei.
Intr'acele zile au murit din batalion un căpitan şi o sută treizeci şi cinci de ostaşi, trei căpitani şi doi locotenenţi şi şase sute cincizeci şi patru de soldaţi au fost răniţi. Un căpitan cu 45 de oameni au ajuns în captivitate. Dintre răniţi au murit în zilele viitoare 260, aşa că apărarea podului au plătit-o românii cu viaţa a 395 de oameni. În mâinile românilor au încăput 350 de francezi, luaţi ca prisonieri. Intr'aceste trei zile a fost o luptă mare, ceea ce se vede din numărul morţilor care se ridică la 20.000, cam atâţia francezi câţi şi austrieci.
Acesta a fost „îndrăcitul” batalion, pe care-l lăuda Napoleon cu aşa de mari cuvinte. O „falangă valahică”. Iar fapta ei, care i s'a părut aşa de eroică şi îndrăsneaţă celui mai îndrăsneţ general al timpurilor moderne, a fost şi atunci recomandată prin ordin de zi, ca exemplu de statornicie şi vitejie, şi este şi astăzi preamărită şi neuitată. Şi acum se mai dă ca exemplu, fie prin scrieri istorice, fie prin cărţi de cetire tineretului, numai că, se înţelege, batalionul e numit „de nemţi” sau cel puţin „batalion austriac”, dar nimeni nu-şi mai aduce bine-bine aminte, că el într’adevăr era „transilvanico-valah”.
