Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Mihail Eminescu - Basarabia II (VI)



VEACUL AL CINCISPREZECELEA

În n[umă]rul nostru de la 20 fevruarie am răspuns deja unui domn X, care adresase din Bucureşti o scrisoare către directorul ziarului ,,Le Nord", spuind în ea că Rusia cucerise Basarabia de la nişte cîrduri (peuplades) cari locuiau sub corturi şi erau pe jumătate sălbatice, de la un soi de başibuzuci odioşi, şi că din nici un punct de vedere Basarabia prin Tractatul de Paris n-a putut fi considerată ca fiind restituită posesorilor ei legitimi.

Prin documente publicate în mare parte în arhive slave chiar am arătat că tătarii d-lui X, cari ar fi fost în trecut les possesseurs legitimes, erau cam ciudaţi în felul lor.

În Suceava domneşte Alexandru Vodă cel Bun, care prescrie la anul 1407 ce vămi au să plătească negustorii poloni la Tighina (Bender) şi la Cetatea Albă (Akkermann). Tot în vremea lui Alexandru trece la 1420 ierodiaconul rus Zosima prin Cetatea Albă şi ne spune că, voind să treacă Nistrul, a trebuit să plătească pentru trecătoare un bir, pe care moldovenii şi litvanii şi-l împart la încheierea socotelelor. Ierodiaconul şade la Cetatea Albă două săptămîni şi apoi pleacă de la fînarul aşezat chiar la gura Nistrului pe o corabie către Sfintele Locuri.

Peste un an (1421) mai vine alt călător, cavalerul Guillebert de Lannoy, ambasadorul a doi regi apuseni, care asemenea petrece în Cetatea Albă, ce este sub stăpînirea lui Alexandru Vodă, pe care l-a văzut şi-l cunoaşte cavalerul.

Ba cavalerul are şi ocazia de a afla că moldovenii din Cetatea Albă sînt minunat de bine administraţi, căci, singur călărind pe lîngă Nistru, a fost prădat şi poliţia de atunci i-a aflat în cîteva zile pe hoţi şi i-au adus legaţi înaintea lui. Cavalerul, mirat de această justiţie expeditivă, se roagă lui Vodă să-i ierte, căci i-au dat banii toţi înapoi.

În fine, la a[nul] 1475, Ştefan Vodă cel Mare trimite la Cetatea Albă pe un arhitect grec, anume Teodor, ca să facă un turn nou şi un zid nou la întăriri, iar arhitectul le spune acestea prin inscripţii care stau şi astăzi pe zidurile cetăţii.

Totodată vedem în hrisoavele domneşti de pe acea vreme, iscăliţi deodată cu Domnul regulat, pîrcălabii Chiliei, ai Cetăţii Albe şi ai Hotinului, cari erau boieri mari, încît se vede cumcă tătarii de sub corturi ai d-lui X aveau trecere pe atunci.

Numai numiri ciudate aveau acei boieri tătari. Pentru că vedem din hrisoave că lîngă boierul Manoil, pîrcălab de Hotin, şi Stanciu, de Cetatea Albă, sînt iscăliţi d-nialor : Albul Spătar, Ioan Băiceanu, Hodco Creţul, Oanea Pîntece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură, tot nume ... tătăreşti de boieri de a lui Alexandru Vodă.

Dar Cetatea Albă devine şi mai ciudată prin o altă împrejurare. În aşezămîntul ce-1 dă Alexandru cel Bun la 1407 negustorilor poloni se vede şi ce mărfuri importau acele peuplades à demi sauvages. Negustorii aduc din Lemberg postav, din Brăila peşte, din Podolia cai şi vite albe ; ce or fi aducînd ei oare din Cetatea Albă ? Poate corturi tătăreşti ? Ei aduc din Cetatea Albă stofe cusute cu fir de aur, stofe de mătasă şi vinuri din Grecia, pe care prozaicul aşezămînt le numeşte cvas grecesc. Erau luxoşi tătarii din Basarabia.

Se ştie că după moartea lui Alexandru cel Bun a rămas doi fii, Ştefan şi Ilie, cari şi-au împărţit ţara în două. Matci Strykcowski, în cronica sa polonă-litvană, tipărită întîi şi întîi la Koenigsberg la 1582, ne spune cum şi-au împărţit-o ei. Ilie a luat regiunea Nistrului, Hotinul, Suceava, Iaşii, Huşii, Tecuciul etc.
Ce-i mai rămăsese bietului Ştefan?
Trei ţinuturi : Cetatea Albă, Tighina şi Chilia, care erau echivalente cu tot restul Moldovei. Se vede că Ştefan ştia importanţa acestui lambeau de terre, căci n-a cerut nici Iaşii, nici Suceava, ci s-a mulţumit cu aceşti tătari, cari locuiau sub corturi şi purtau stofe lucrate cu fir de aur şi mătăsării, beau vinuri din Grecia şi stăteau în relaţiuni directe cu Genova şi cu Veneţia, Această împărţeală si împăcăciune între fraţi a pus-o la cale regele Poloniei la anul 1436.

Nu-i vorba de cronici, geografii şi atlasuri. Nici una din ele nu contestă proprietatea deplină şi neturburată a Moldovei asupra Basarabiei. Dar, avînd a face cu diplomaţi de soiul celor cari scriu în ,,Le Nord", am adus, ca Toma necrediciosul, dovezi scrise de oameni trăitori în veacul al cincisprezecelea, oameni cari au vorbit cu Alexandru cel Bun, cu fiii săi Ilie şi Ştefan, cu Ştefan cel Mare. Aici nu se poate spune că este o vreme ca aceea a lui Rurik sau a lui Oleg, în care istoria e mit şi mitul istorie, ci, din contra, o vreme în care negustorul ce aducea peşte de la Brăila trebuia să plătească vamă, importînd iepe şi vaci plătea vamă, trecînd Nistrui plătea vamă; o vreme în care poliţia de Cetatea Albă prindea pe tîlhari, încît, din contra, vremea de astăzi, cu nesiguranţa ei caracteristică, e o licenţă poetică pe lîngă epoca sănătoasă a lui Alexandru Vodă cel Bun. N-avem a face cu poveşti şi drepturi închipuite, ci cu oameni cari au fost, cum sîntem noi astăzi de ne vedem cu ochi, cari se îmbrăcau ei cu postav adus din Lemberg, iar cucoanele cu mătase din Cetatea Albă; şi, de cîte ori voim a spune poveşti de tătari sub corturi şi oameni jumătate sălbatici, protestează boierul Manoil, părcălab de Hotin, Stanciu de la Cetatea Albă şi-mpreună cu ei Tudor Vascanu, Ioan Băiceanu, Oane Pîntece, Albu Spătaru şi ceilalţi.

Din acest triunghi format în documentele noastre de pîrcălabul de Hotin, cel de Cetate Albă şi cel de Chilia nu te scapă nici un soi de subtilitate diplomatică, nici un soi de apucătură. Nu-i ieşire precum nu-i intrare şi, păgîn să fie omul, trebuie să zică: Adevărat, a Moldovei e Basarabia.

De cînd există românii pe pămînt, Basarabia noastră actuală, acest lambeau de terre, a avut şi el onoarea de a forma un stat deosebit, deşi foarte trecător, sub Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun. Altfel e pururea parte integrantă, sau a Vlahiei în veacul al paisprezecelea, sau a Moldovei din veacul al cinsprezecelea şi pînă la luarea ei prin ruşi.

Faţă cu aceste lucruri pozitive, cu aceşti pîrcălabi, stofe cusute cu fir, vămi plătite de negustori, turnuri şi ziduri făcute de Ştefan Vodă, nu ştim zău dac-ar mai cuteza cineva să zică cumcă La Bessarabie à aucun point de vue n'a été considérée par le Traite de Paris comme restituée à ses possesseurs légitimes!

Hotinul-nord extrem, Chilia-gura Dunării, Cetatea Albă — gura Nistrului şi tot teritoriul dintre liniile ce le-am putea trage între ele a fost al nostru şi este de drept al nostru şi astăzi, căci nu nouă ni s-a luat, nu cu noi s-au bătut ruşii, nu pămîntul nostru 1-au putut ceda turcii.

Ştim prea bine că diplomaţii sînt isteţi întru prefacerea dreptăţii în terfeloage fără valoare. Dar tăria unui popor mic a stat totdauna în drept. Oare nu-i era mai uşor la inimă d-lui X, sau cititorului rus a lui ,,Le Nord", dacă afacerea se regula între noi şi noi renunţam la dreptul nostru de bună voie? Nu-i părea mai bine dacă tăceam molcom şi jucam după cum ni se cînta?

Sigur că da.
De aceea, oricît de slab ar fi dreptul lipsit de arme şi de putere, el e tot mai tare decît nedreptatea, tot mai tare decît neadevărul.

Cu un cuvînt tătarii d-lui X şi ai lui Rumianţof (a cărui nume d. X îl citează fără cuvînt, pentru că acest general n-a susţinut niciodată de a fi eliberat Moldova de sub tătari, ci din contra el a dat Moldovei, pe lîngă proprietatea şi posesiunea liniştită a Basarabiei şi a Hotinului, acei tătari n-au trecere, ci sînt pure invenţiuni pentru a arunca praf în ochi Europei, neştiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre.

Acest petec de pămînt pe care ,,Le Nord" ar voi să-1 sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică, tăria noastră.

La intrarea sultanului Mohamet în Ţara Românească contra lui Vlad Ţepeş Voievod se afla între ostaşii lui şi un sîrb, anume Constantin Milialovicz de Ostroviţa. El ne spune că pe atunci opinia publică era că oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are. Aceasta-i foarte natural, pentru că românii nu sînt popor cuceritor, de aceea şi apără ce-i al lor cu îndărătnicie, pentru că ce au cu drept au şi al lor este.

Oricînd însă turcii sfătuiau pe sultan să nu facă război cu românii, pentru că n-aduce nici un folos, ci pier numai o mulţime de turci în zadar, atunci sultanul le răspundea : ,,Pînă cînd românii stăpînesc Chilia şi Cetatea-Albă, iară ungurii Belgradul sîrbesc, pînă atunci nu vom putea birui pe creştini!" (Vezi Sbior pisarzow polskich sec. II. tom. V, Warszawa 1828).

Prin urmare sultanul Mahomet ştia bine că acest lambeau de terre nu-i de despreţuit, şi dacă el zicea aceasta la 1490, de ce să n-o zicem noi la 1878 ?

Mutatis mutandis zicem :

Pe cîtă vreme Basarabia este în mînile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Căci, după cît dăm noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins şi a victoriilor repurtate la Cahul şi Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin.