Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Nicolae Iorga - Către fraţii din Basarabia


I

Foaia românească din Basarabia care poartă în litere latine deasupra unui cuprins în slove ruseşti numele ţerii pierdute de noi, dă în supliment actele oficiale privitoare la dizolvarea Dumei şi la întemeierea din nou - cine ştie pe cât timp? - a tiraniei în Rusia.
Regimul Trepov, care se ascunde supt un minister alcătuit din oameni de paie, bieţi biurocraţi miluiţi pe rând cu dregătorii pănă au ajuns la cea mai de sus, a luat măsuri împotriva tiparului. Cele mai multe ziare din capitala rusească au fost oprite; pe celelalte le-a încolţit cenzura, vechiul meşteşug dobitoc al foarfecelor crude purtate de mâna fricoasă a cinovnicului. Cine ştie dacă, printre foile ce vor fi lovite, nu se va afla şi Basarabia bătrânului Gavriliţă din Chişinău şi a tinerilor cu sentimente şi democratice şi naţionale, mai ales democratice, dar şi naţionale, cari-l încunjură. Dacă nr. 14, cel cu proclamaţiile "autocratului" care nu se învoieşte a-şi jertfi de hatârul nimănuia "autocraţia" străjuită de sfatul de familie al Marilor Duci, de înţelepciunea lui Trepov şi de evlavia lui Pobiedonosev oracolul, dacă acest nr. cu jalnic supliment nu va fi cel din urmă, foaia "moldovenească" poate să-şi strice ulciorul mergând alteori la apă. Desigur că ea nu mai are astăzi siguranţa pe care o avea la început şi în urmarea ei, pănă în ziua loviturii de stat.
Noi am iubit această foiţă sfioasă şi săracă, nesigură de drumul ei, de alcătuirea, de limba, de ortografia ei, fiindcă ea ni se părea ca un glas de frate pierdut de multă vreme care se aude din nou, depărtat, îngăimat, stâns, nu cerând un ajutor - căci nici el nu cutează, nici noi nu-l putem da -, ci încercând câteva vorbe în graiul pe care-l vorbea acasă, când se afla în jurul vetrei sărmane, înainte de a fi prins şi dus într-una din multele încăperi de robie ale împăratului celui mare. Basarabia a trimes deputaţi la Dumă, dar glasul acelora nu s-a auzit, fiind aleşii oameni fără încredere în ei şi fără mijloace. Alţi români basarabeni, ca învăţatul jurist Gărdescul, veneau de la Universitatea rusească unde erau profesori şi ei se amestecau în haosul de ceartă pentru a vorbi de adevăruri veşnice şi de îndreptări folositoare oricărui neam. Aşa încât numai prin rândurile acelea ale Basarabiei, pe care le bucheream încet, ca unii ce suntem puţin cunoscători ai cirilicei degenerate şi amestecate care e alfabetul rusesc, numai prin ele ni venea aşa o ştire slabă, nedesluşită despre gândul, despre suferinţa şi dorul acelor două milioane de români ce se află peste apa blestemelor.
Şi, câtă vreme a fost dincolo de Prut oarecare siguranţă, câtă vreme se putea urma o tactică de "moldovenii" din împărăţia tuturor nedreptăţilor, atâta vreme am crezut şi noi că se cuvine a nu li turbura rosturile, a-i lăsa să umble cum cred pe drumuri ce li sunt lor mai bine cunoscute decât nouă şi să aşteptăm pentru a vorbi ceasul unei crize.
Acest ceas se înfăţişează astăzi, deşi nu în chipul ce puteam să-l aşteptăm.
Putem vorbi deci.

II

Basarabia are înainte de toate un mare număr de săteni din neamul nostru, lucrători de ogoare tot aşa de buni cum sunt de buni cei de la noi. Unii au pământ, răzeşii, deşi nu în cele mai bune împrejurări pentru a-l lucra. Alţii lucrează din greu pe moşia grecului, foarte puternic în acea ţară a armeanului, a polonului, a muscalului, a "moldoveanului" de acelaşi sânge chiar.
Toţi aceşti fii înstrăinaţi, dar cu totul neschimbaţi, ai neamului nostru doresc înainte de toate să-şi înjghebe mai bine rostul vieţii, căpătându-şi sau lăţindu-şi, liberându-şi de sarcine câmpiile. "Vrem pământ" se aude şi acolo cu o putere deznădăjduită, cu toate că ţeranul din Basarabia nu e, fără îndoială, mai nenorocit decât al nostru (în această privinţă, România întrece toate celelalte ţinuturi româneşti). Din nenorocire, în afară de această călduroasă dorinţă, impusă de nevoile fireşti ale vieţii, ţeranul de peste Prut nu mai are decât un simţ al inimii către acei cari pe aiurea, oriunde, în locuri necunoscute, în împrejurări pe care nimeni nu vine să le desluşească în faţa lor, se împărtăşesc de acelaşi grai, cari li luminează mintea, li încălzeşte inima, li aduce lacrime în vârful genelor şi li mângâie urechea jignită de asprimea poruncii sau momelei străine, a muscalului şi jidovului. Fără şcoală românească, fără limba lor în biserică, de multe ori fără preot român, ei nu se pot înălţa pănă la gânduri de mândrie românească, de înţelegere iubitoare a legăturilor ce ţin la un loc, peste toate hotarele, neamul.

Ar fi trebuit, credem, să se ţie samă de acest lucru hotărâtor. Foaia românească începătoare să nu se inspire de la oraşe, unde în acelaşi văzduh de visuri albastre sau de neguri sângeroase trăiesc sufleteşte ca fraţii, ca tovarăşii cei buni şi nedezlipiţi ai aceluiaşi război, tinerii "moldoveni" ce au învăţat în şcolile mici şi mari ale Rusiei, ce s-au pregătit prin cetirea literaturii ruseşti revoluţionare, alături cu muscali cari au aceleaşi plete mari, aceiaşi ochi focoşi, aceleaşi amintiri de suferinţe şi acelaşi avânt de a răsturna vechea capişte a tiraniei, peştera apărătorilor şi ucigătorilor de oameni, şi, în sfârşit, alături de amărâtul evreu, înveninat din neam în neam de înjosirea şi prigonirea rasei sale pribege oriunde şi oriunde rău văzute, care ridică sus glasul pentru a pune în mişcare, lângă mâna lui rareori voinică, mâna creştinului de ispravă. Să se fi lăsat veştile despre oştenii ce se răscoală, despre satele de pe stepa rusească ce se plâng şi ele despre aceleaşi dureri, să nu se fi vorbit deopotrivă de toate făpturile lui Dumnezeu care sufăr de mult, şi nu mai pot răbda.
Ci să fi pornit încet o propovedanie către ai noştri despre ale noastre. Răbdător, în graiul cu totul înţeles, să se fi vorbit ţeranului, nu numai de pământul ce după dreptate trebuie să i se dea şi pe care, mai la urmă, dacă şi când îl vor căpăta semenii săi de muncă, îl va avea şi el, ci mai ales despre sufletul şi toate nevoile lui. Să nu i se fi vorbit ca de un duşman despre boierul său, când e de acelaşi sânge, ci mai bine să se fi căutat a se câştiga cu oarecare blândeţă, în numele frăţiei neamului, acest boier el însuşi. Să nu se fi lăsat la o parte rostul cel mare pe care-l poate avea preotul şi prin care am câştigat în Ardeal mai tot ce avem astăzi. Să nu se fi lucrat cu o clasă din orice neam împotriva altor clase, iarăşi din toate neamurile, ci să se fi încercat, prin puterea scrisului bun în grai românesc, unirea tuturor claselor din acelaşi neam împotriva primejdiei ce, neapărat, ni vine de la alte neamuri.
Şi, stăruitor, necontenit, deşi în chip păzit, aşa încât să nu se poată da de bănuit nimănuia, să se fi învăţat săteanul Basarabiei, şi nu numai el, cu gândul că mai sunt români şi aiurea şi să i se fi lămurit ce fel de viaţă în toate ramurile duc acei fraţi pe cari i-a răzleţit nenorocirea.
Atunci, Basarabia ar fi putut pieri de urgia prigonirii, dar în suflete ar fi întrat o sămânţă pe care nimeni n-ar mai fi putut-o dezgropa şi din care la vremea ei s-ar fi înălţat sămănături falnice.
Şi, dacă, lucru ce nu-l pot crede, aceste lucruri s-ar fi putut spune mai puţin decât foarte îndrăzneţele lucruri revoluţionare ce s-au spus, - atunci mai bine să fi aşteptat încă o bucată de vreme ceasul, oricât de târziu, dar nelipsit şi sigur, al dreptăţii.

1906 (Neamul românesc, anul I, nr. 23.)


Nicolae Iorga - Ziare basarabene


Încă o foaie românească ni trimete Basarabia.
Viaţa basarabeană care iese într-o ediţie cu buchi şi în una cu litere latine, pentru noi, are scopul de a lucra pe terenul cultural pentru binele "moldovenilor" din ţara de peste Prut. În cel dintăi articol ea spune adevărul acesta, elementar pentru noi: "E absurd, după părerea noastră, că Basarabia ar putea susţinea revoluţia rusească". Gazeta cea nouă făgăduieşte a lupta pentru înfrăţirea claselor româneşti din Basarabia. "Înfrăţirea între noi şi ruşi" i-o lăsăm pe suflet (să-i mistuie dacă nu-i cade greu!). Dar poate că e o nevoie de tactică locală, şi atunci se poate admite. Dl. Al. Nour, redactorul foii, răspinge polemica de hărţăială. D-sa a scris cândva la Adevărul, dar nu ştia cu cine are onoarea, - şi i-a părut rău.
Ediţia chirilică are deosebiri. Şi în ea se spune lămurit că "moldovenii" nu vor hotărî sorţii de izbândă ai Revoluţiei ruseşti. Iubirea pentru cultură, pentru neam, fără deosebire de clasă, pentru lumină prin naţionalitate va hotărî şi soarta acestei foi. Dorim mai mult interes pentru lucrurile româneşti de un caracter general.
În ceea ce priveşte deosebirea dintre cele două ediţii, ar trebui ca ediţia în litere latine, fiind mai mult pentru noi, să dea, pe un spaţiu mai mic, un buletin al vieţii basarabene în toate formele ei, lăsându-se articolele de îndrumare, sfaturile, veştile ruseşti pentru ziarul cu buchi.
Moldovanul, foaia d-lui Gh. Madan, iese şi mai departe, dând cetitorilor din Basarabia o cetire literară folositoare şi ferindu-se de orice ciocnire cu cârmuirea. Veşti din România şi alte ţeri române nu dă. Va trăi mult şi va folosi ceva.
Iar Basarabia democratică şi cam revoluţionară şi aplecată spre socialism pare a se fi stins fără înştiinţare şi fără prohod. Nu vom uita că a fost cea dintăi foaie ce a îndrăznit a ieşi româneşte în acea ţară pecetluită cu şapte peceţi. Şi de aceea ni pare rău de sfârşitul ei.

1907 (Neamul românesc, anul I, nr. 103.)

Nicolae Iorga - Trei zile în Basarabia


Mal basarabean înecat în ape de inundaţie, care aici nu-şi mai aruncă valurile asupra terasamentului, ci se răsfaţă larg, liniştit ca în locuri luate statornic în stăpânire. Deasupra -, puzderia frunzişoarelor rotunde, făcând aproape o pânză verde, fragedă şi între ele se răsfaţă rotunda floare plină a nufărului alb, potir de foi groase bătute, ori punctul de aur al floricelelor mărunte care-i sunt vasale.
Prin sălciile cu trunchiuri chinuite, cu luciile frunze palide atârnând a jale se zbat mari păsări albe venite de deasupra Prutului; între ramurile despletite, ele se trudesc stângaci neizbutind a-şi ascunde trupul plin.
Vechea linie rusească pe traversele-i puse pe pământul gol se întinde drept de-a lungul ţermului, trecând peste prăpăstii, pe poduri şubrede de lemn, pe când alături grupe de muncitori, conduşi şi ajutaţi de soldaţi, taie malul de lut în terase şi deschid drum largii linii cu podurile înalte de oţel, semn mândru al stăpânirii româneşti revenite pe pământul ei de drept.
Locuinţe rare în margenea lanurilor de porumb, zdravene fete cu picioarele goale în polcuţe şi rochii de cit cu colori şterse privesc la trecerea trenului.
Înainte şi după Reni, a căror siluetă rusească de trufaşe biserici urâte se păstrează neatinsă, trecutul de acum opt - numai opt ani - pare deplin îngropat. Îl aminteşte ciudata şosea cu panglicuţa centrală de pavaj solid, foarte îngust, dar mai ales casele distruse de război şi revoluţie - una din ele cu turnul de lemn răsturnat ca un osândit care şi-a primit gloanţele-n piept - şi mai ales uriaşul cimitir de locomotive stricate pe coastele cărora se şterg de ploi slovele chirilice. Abia câte o şăpcuţă. Toţi, pănă la evreii cari schimbă hârtii de bancă pe peroanele gărilor, s-au învăţat cu pălăria europeană. Şi nu se aude decât româneşte de jur-împrejur.
Dar ceea ce se desface mai limpede, ca simbol al venirii nouă, e soldatul. Bine îmbrăcat, el are în ochi flacăra de conştiinţă a misiunii pe care o îndeplineşte aici. El comandă şi el apără. Şi aceasta se simte din fiecare privire, din fiecare gest al lui.

* * *

De aici Bugeacul.
E plin de roadă anul acesta şi, alături, de floare. Bielşugul a adus bucuria sau măcar mângâierea în căsuţele de chirpici galben, lăsate de obicei supt coperişul jos de trestie, fără acoperişul senin al varului. La cârciuma de înfăţişare orientală se discută afaceri. În curţile devenite arii caii calcă snopii desfăcuţi; uneori sunt înhămaţi la un vălătuc, la o căruţă, la o sanie pe care o conduce copilul. Femeile vântură paiele şi umplu de praf blond întregul cuprins al micii gospodării.
Cu toată lipsa de apă bună - se bea în gări un greţos lichid opac -, pomi, dar mai ales sălcii cu crengile rotunjite ghem şi salcâmi s-au prins pretutindeni, în curţi chiar sau pe întinderea câmpului de lut ori de nisip.
Şi, pănă departe, Cahulul, apoi Ialpugul, care începe ca un braţ de mare, îşi răsfaţă apa de argint în care de pe luntri se întind năvoadele.

* * *

Şi aici a fost un trecut care s-a dus. Din Tatarlâcul urâţilor nogai, cu faţa boţită a rămas numele. Cutare haltă se cheamă: Hagi Abdul - ierte-l Allah pe mongolul care şi-a înfipt aici parii cortului de pâslă! Casa de chirpici, atâta de smerită, durată de mâni dibace în a frământa glodul bugecean, e moştenirea celui care s-a dus fără urmă. De la el vine dragostea, grija pentru vastele cirezi de vite albe, roşii, negre, care-şi încearcă paşii în cozile ghiolurilor. Tot de la el turma de oi aşternută ca un muşchi pe coaja pământului ars de soare.
La femei, ulcioarele sprijinite în echilibru pe coromâslă, tulpanul legat supt bărbie şi fluturând pe spate, sfială în mers şi în ţinută.
Atât. Iar de la ruşii oficiali - nimic.

* * *

Caut deşertul şi nu-l găsesc. Aceeaşi floare pe câmp, acelaşi ogor de roadă. Numai ici şi colo coaja galbenă e acoperită de scurta iarbă a oilor.
La staţii se coboară încet proprietari cu cizme; câte un ţeran rus, cu şapcă şi mustăţi rare, stă pe o bancă. Dar tipul tare, plin al ţeranului moldovean supt căciula ţuguiată, domină, şi al fetei cu părul netezit în jurul obrazului rotund şi cu o floare împlântată în cozi.
Şi acum trecem pe lângă un imens lagăr de porumb ca în părţile cele mai fertile ale ţerii, pe când, în margenea liniei, scaii ridică măreţe flori roşii şi, cu păpădia galbenă şi coada şoarecului albă, cu busuiocelul albastru, nesfârşitele imortele râd din strălucitorii lor ochi vineţii.
Pe muchi, sprintena căruţă cu căluţul mărunt aleargă.
Valul lui Traian se iveşte prin dunga-i sămănată de movile. Un sat cu casele albe e lipit de coasta din faţă. Şi de-acum înainte drumul se strecoară printre astfel de păreţi scrijelaţi de hotarele ogoarelor. Jos, unde inundaţia se retrage lăsând ierburi pleoştite în noroi şi pământ crăpat supt căldură, bălăria de stepă se răsfaţă, ori într-o neregulă capricioasă ori în mătăsoase învăluiri lucii. O lume de păsări îşi are aici lăcaşul: sperioase raţe care bat pripit, în stol fugar, din aripioarele albe, smerite lişiţe rotungioare cu pliscul plecat spre pământ, calmi cocostârci filosofici procedând la strângerea broaştelor din mlaştini, pe cari şi le chitesc de la înălţimea vastului lor zbor planat, vulgare ciori gata să se prindă de orice pradă, şi chiar, ici-colo, şoimi dârji cu sânge ca de pradă pe guşa umflată. Trenul zburătăceşte o clipă această lume răsfăţată de bielşugul peştilor, care se lasă apoi, hoţ mare lângă hoţ mic, fără rivalitate, la masa comună.

* * *

O tovărăşie pentru pâne o formează şi oamenii din aceste locuri. La Traian-Val, la Taraclia, pe locul marilor centre dispărute ca Tentul, Rusia a grămădit amatori, din toate neamurile, de mâncare grasă. S-a alcătuit astfel un tip general de colonist, care comunică numai în vorbirea vulgară a limbii stăpânului. El se înfăţişază în nesfârşite variante: de la proprietarul de ţară cu şăpcuţa elegantă, haine de postav fin şi neînlăturatele cizme, de la purtătorul uniformei româneşti prin gări, de la doamna blondă în largi stofe albe, până la flecuşteţul de fetiţă cu codicioanca de cânepă, care se ceartă pe lei cu călătorii, la vânzarea harbuzului rece, pănă la ţeranul de îmbrăcăminte anonimă, cu pălăria pe ochi sau şapca pe ceafă, care leagă zdrenţe disparate de toate colorile cu brâul ce se târâie.
Apoi catapeteasma de dealuri scade, terenul se egalizează, albele răsfirări de sate dispar la înceata urcare spre nord.
Mori de vânt de sistem turcesc; case de acelaşi tip cu acoperişul greu de ţiglă; ţerani cu ochelari şi ţerance în fuste de oraş; colonia începe. Omul abstract, plugarul de duzină, anonimul etnic pe care Roma slavă a Rusiei l-a sămănat aici în pustiu, în pustiul prin nelucrare, atât de larg încă şi azi, cu mâna ei imperială, darnică de pământuri furate.
Aici sunt nemţi. Aiurea lipoveni şi tot felul de neamuri în margenea vastelor pământuri nelucrate pe care le mănâncă buruiana grasă, sau a lanurilor de porumb care nu par a se mai sfârşi.
Sate fără haltă, cu oameni înrădăcinaţi fără o idee netedă a statului din care fac parte.

* * *

Cum linia ne duce pănă spre mijlocul Basarabiei, avem acuma pe costişe marile sate vechi prospere, cu casele albe, purtând adesea coperişuri roşii, între livezile cu copaci aleşi.
Se recunosc lesne stratele culturale după aspectul caselor. Locuinţa luminoasă, primitoare, înflorită de un zâmbet, cu cerdacul sprijinit pe stâlpi, uneori delicat sculptaţi, - am observat şi un fel de dizgraţios cafas închis între dânşii -, cu fereştile mărgenite de dungi albastre, e de la vechii moldoveni. De la tatari bucătăria de ciamur supt stuhul buhos. Tot de la ei pivniţa exterioară, având sus o încadrare de piatră cu nişte bombiţe ca pe pietrele unui cimitir musulman. Aşijderea şi cuptorul de pământ, grosolan făcut, de mâni grăbite, stângace. Iar Rusia dă acoperişurile de ţiglă sură-albăstrie, unele şi din 1924, purtând în mari litere cirilice anul şi iniţialele proprietarului, dar mai ales marea, căpăţânoasa biserică, a cării cupolă umflată ca o ceapă în plină maturitate face un contrast aşa de displăcut cu liniile clasice ale încadrărilor de uşi şi ferestre şi ale pilaştrilor.
Iar omul, vag, neîngrijit, zdrenţăros şi pleoştit, are de la stăpânii de ieri, ca să nu apară într-o cămaşă înnegrită, bluza roşie sau mai adesea albastră, tăiată fără cea mai mică grijă de cochetărie şi eleganţă. Pe cap îi e indiferent ce pune şi cum pune. Instinctul de frumuseţă nu-l afli nici la femei.

* * *

La Basarabeasca, punct de legătură între linii, nevoile acestui centru de circulaţie au creat o insulă de românism cult în margenea grupului de evrei speculanţi de la Romanovca, strivitor pentru cele două mahalale creştine.
Pentru copiii din staţie, peste o sută, este o şcoală anume, cu un tânăr învăţător din Huşi. La restaurant pe păreţi o oroare patriotică: Visul dorobanţului, cu un ridicul cap mustăcios din căciula căruia răsare însăşi România Mare, chipurile Regelui şi Reginei binecuvântând de sus, din medalioane!

* * *

De aici linia Cetăţii Albe apucă spre nord-est peste păşuni şi lanuri de porumb. E un tip general moldovenesc, cu mai puţină energie şi varietate în linii.

Satele sunt mai toate străine. În fund, la Tarutino germanii îşi au centrul, cu gimnaziu: în fiecare an pănă acum tineret cult de acolo venea în număr mare la cursurile mele de vară. La Anciocrac, odată Borodino, se înalţă coşurile unei fabrici luminate cu electricitate şi cocheta gară în stil secesionist rusesc e plină cu fete în albe toalete de vară, "şvăboaice", foarte bucuroase când li se vorbeşte în limba lor. Întregul grup îşi datoreşte fiinţa occidentalismului, "europeanismului" lui Alexandru I, cezarului rusesc biruitor asupra cezarului francez Napoleon. Linguşirea şi recunoştinţa s-au unit pentru a face ca aici harta însăşi să cânte gloria victoriilor din depărtatul Vest, Leipzig, La Fère Champenoise, Paris. Câţi din locuitorii de azi mai ştiu originea acestor eroice nume din epopeea plină de glorii şi de durere!
Se lasă noaptea cu o jumătate de lună palidă în cerul limpede. Câmpia pare prinsă toată într-un fir de beteală nesfârşit de uşor pe care un gest ar ajunge ca să-l ridice spre izvorul de lumină. O pace imensă. Ţi-e ruşine de vulgaritatea maşinei care te duce lăsând în urmă cadrul convorbirilor şi râsetelor banale şi semnul de amintire al cojilor de pepene. Apoi în vagoanele chior luminate ultimul dintre rezistenţii la oboseală adoarme. Vom sosi abia spre unu' la Cetatea Albă.

* * *

După aşa de buna primire a prietenilor şi autorităţilor - părintele Tăureanu, fost senator în Parlamentul Unirii, Polihronie, directorul liceului de băieţi, administratorul Traian Mardan, harnicul, pasionatul cercetător istoric Avakian -, străbatem în noaptea târzie oraşul umed de o recentă şi neaşteptată ploaie. Mari case banale, de înfăţişare veche îngrădesc strade ca de obicei pe aici, foarte largi, roatele alunecând pe nisipul brăzdat în toate sensurile. Un ceai înviorează trupurile obosite, şi pe geam a doua zi se joacă raze de soare.
Întăia grijă e să vedem cetatea, aceea despre care în vremea fără speranţe şi fără încredere - şi cine ar fi putut prevedea minunea, Nemesis pedepsitoarea? - o cercetam în trecutul ei, adunând fapt de fapt din cursul secolelor pentru a-i lega povestea schimbătoare, dar totdeauna măreaţă şi tragică.
Nefiind pe o înălţime, cum o înfăţişează unele stampe vechi, de construcţie imaginativă, trebuie să fii aproape de dânsa ca s-o vezi de pe uscat. Cătina şi buruienile, scaii şi spinii acopăr zidurile exterioare, de o construcţie care se pare a fi mult mai nouă. Dincolo de risipa lor, şanţul, foarte adânc, taie pănă în argilă stratul superior de nisip fin. Şuviţi de apă se mai încolăcesc în profunzime. În dosul acestei brazde largi, piatra galbenă, solidă, scoasă din malurile Nistrului, clădeşte straturile ei acumulate pănă la mari înălţimi, isprăvindu-se prin dantelele crenelelor dărăpănate.
Răsăritul n-are o aşa de formidabilă operă de apărare. Trei civilizaţii au trebuit să lucreze pentru a o lăsa, cu neputinţă de distrus, celei de a patra, a turcilor otomani, cari, afară de urâte moschei şi de unele mici detalii, n-au făcut decât să păstreze ce era necesar unei mici garnizoane, menită să dispară la cele dintăi ciocniri cu o Rusie organizată european. Avem a face cu un milenar proces de tehnică militară, absolut impunătoare, şi, în acelaşi timp, de un perfect echilibru artistic, întregul apărând ca un coronament de stânci palide al malului blond.
Din maiestoasa poartă veche, de mult s-a smuls stema, găsită în dărâmături şi mutată la Odessa, a vechilor domni moldoveni, cari veniseră să restaureze clădirea bizantină, refăcută de comandanţii genovezi în Marea Neagră. Undeva numai, sus, în stânga e frontonul sculptat al unei fereşti.
Soldaţii noştri, comandaţi de un colonel, marinarii "Bazei navale" stau astăzi de pază între zidurile - între "murii", zice vechea pisanie, - cari cuprinseseră pe pârcălabii şi ostaşii urmaşilor lui Alexandru cel Bun şi pe aceia ai lui Ştefan cel Mare. În cele trei curţi pecetluite, în colţuri cu formidabile bastioane, în parte numai sfâşiate de gheara distrugătoare a vremilor, buruiana coaptă, răspândind pulberea-i fină galbenă, e însă singura locuitoare. De pe palidele pietre în cimentul cărora e prinsă toată rămăşiţa sfărâmată a ruinelor antice, mortier înroşit, ca de sânge, de fragmentele mărunte ale amforelor elenice, s-au şters, afară de slabe urme ale unui înveliş roşietec, turcesc poate, tencuielile de odinioară. Nimic din încadrările de uşi şi fereşti aşa de bine păstrate pe alocurea la Hotin. Porţile au fost smulse din ţâţânile care ele înseşi, roase de rugină, au căzut: s-au tăiat în atâtea locuri groasele bârne de stejar, sprijinitoare. Dar uneori resturile de lemn închise între pietre au frânghii prinse cu piroane a căror destinaţie nu apare limpede.
Într-un colţ, d. Avakian şi comitetul pentru conservarea Cetăţii, care i-a restituit glacisul şi a înlăturat postul de tragere la ţintă şi cisterna de petrol, au făcut deasupra pivniţelor fără fund, supt bolţile rotunde, de evidentă construcţie bizantină, o odăiţă de muzeu ale cării fereşti se deschid asupra albastrului Liman, larg ca o mare. Alături zace o frântură de cadru, cu liniile deosebit de elegante.

Jos, apa linge ultimele pietre rostogolite din ziduri şi puternica proptea nouă adausă de zelul păstrătorilor de astăzi. De sus cad necontenit măcinăturile de vase roşii şi negre, aşchiile de sticlă antică irizată. Colo iese din mal o bucată din greceasca Tyras - de unde pentru turanici numele de Turla al Nistrului -, în simple linii de piatră indigenă. Marmura a fost cărată aiurea, ca la pragul "bisericii greceşti". Monede pare că se mai culeg numai cu greutate.
După căţăratul pe muchi acoperite cu iarbă lunecoasă, pe capricioase puncte de sprijin ale pietrei ruinelor, suntem sus la nivelul porţii pe care la 1484, după ce ultimii pârcălabi isprăviseră toate mijloacele de împotrivire şi trupurile zăceau îngrămădite topindu-se de căldură în ziua de vară, turcii lui Baiezid al II-lea întrară, inaugurând o stăpânire care trebuia să ţie mai mult ca trei sute de ani. Nici de aici, de pe laturea cealaltă, enorma îngrămădire de pietre îngrijit tăiate nu face impresia măreţiei sale incomparabile.
La biserica grecească, atribuită lui Ştefan cel Mare - afară de clopotniţa alipită în faţă, - şi păstrând paraclisul unde legenda pune întăiul mormânt al mucenicului Ioan cel Nou mutat de Alexandru cel Bun, de la genovezi, încă stăpâni, în Suceava lui.
Totul e prefăcut şi spoit în colori tari, cu solemni sfinţi naivi, purtând inscripţii slavone. Numai într-un colţ o veche piatră, poate din al XVII-lea veac, are această inscripţie grecească: (anul lipseşte). "În luna lui iulie, aici zace robul lui Dumnezeu Ioan al lui Panaioti cârmaciul". E împodobită cu doi chiparoşi de jale, întocmai ca în lespezile funerare ale Orientului musulman.
La biserica armenească, zidire lungăreaţă, joasă, în mijlocul unei vaste curţi năpădite de buruieni, fără pomi, cari de fapt cresc cu greu aici, şi fără flori, ne aşteaptă surprinderi. Cele dintăi elemente ale edificiului pot fi foarte vechi, căci Cetatea Albă a fost de la sfârşitul secolului al XIII-lea, ca şi Caffa, un centru armenesc important. Din lunga-i existenţă biserica păstrează mai multe pietre de mormânt de un mare interes, şi prin inscripţiile publicate în traducere românească - în curând în facsimile - de d. Avakian şi prin ornamentele stilizate - chiparoşi, uneori aplecaţi a plângere - sau copiate după florile şi frunzele naturii. În interior, pe lângă còpii slabe de tablouri occidentale din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, adesea cu delicate cununiţe de argint săpat pe capetele sfinţilor, câteva legături de metal - una şi cu pietre scumpe - care, fără îndoială de pe la 1400-500, sunt de cea mai fină execuţie, ca admirabilul Hristos pe cruce, cu care s-ar putea mândri orice muzeu.
Oraşul nou păstrează şi el multe amintiri din vremea turcească, prin zidurile de piatră unsă cu lut care încunjură casele, prin caldarâmul neregulat care acopere uliţile. Se păstrează chiar casa joasă, sprijinită pe proptele de piatră, în care murahazii de la 1826 au încheiat vestita convenţie de la Akkerman prin care s-au smuls turcilor domnia pe viaţă a voievozilor noştri şi făgăduiala unui Regulament Organic. E necesară o inscripţie pe aceste ziduri, astăzi proprietatea unui particular. În curtea căsuţei un câne ne latră speriat, un copil îl întrece în spaimă, pe când o doamnă la fereastă înşiră cărţile de joc ca pentru o gâcire a viitorului.
Venirea rusească a dat căzărmi, clădiri oficiale -, una din ele e liceul de fete, care desigur are nevoie de alt local -, ca şi şcoli: liceul de băieţi e un edificiu alături de care cu greu am putea pune un altul ca spaţiu, igienă şi perfectă adaptare. Culoarul care-l încunjură e scăldat în lumină. Pănă în cele mai mici amănunte e o grijă de material şi de lucru care face cea mai mare onoare şi ziditorilor şi supraveghetorilor. Oraşul are şi o şcoală normală.
Oamenii bogaţi de pe vremuri şi-au ridicat ici şi colo masive locuinţe în cărămidă aparentă gălbuie, fără lustru, care dă o înfăţişare ştearsă şi tristă; nimic nu subliniază mulgrile, care se pierd în această lâncezeală a tonului.
Oraş creat oficial, vechiul Akkerman al ţarului n-are mahalale şi, deci, nici moldoveni de obârşie. Aceştia s-au împrăştiat, s-au pierdut. Nu sunt nici cartiere evreieşti ca în părţile de sus ale Basarabiei. Ansamblul are supt raportul naţional un caracter anonim şi rece.
Pănă la unirea cu România, pe aici se scurgeau spre Odessa fructele, vinul şi alte produse ale Basarabiei de Sud. Acuma acest debuşeu e cu totul închis. Coasta din faţă e duşmană, şi doar dacă de vreo doi ani încoace se cruţă bombele şi incursiunile. Marii negustori de vinuri, cu pivniţele pline, dau faliment. Statul nu caută noi locuri de vânzare, şi cele două trenuri personale pentru călători abia pot servi comerţului. E aici o întreagă operă de întreprins, dar pentru aceasta administraţia n-ar trebui să fie aservită politicianismului în continuă fierbere. Trebuie să se înţeleagă că în Basarabia n-a venit încă vremea egoistelor lupte de partid şi că orice bunăvoinţă şi orice putere trebuie puse în valoare.

* * *

La câţiva kilometri mai departe pe malul Mării e satul Şaba, de fapt Şabag, ale cărui rosturi sunt vrednice de tot interesul.
Odată aşezare tătărască, părăsită, cu vechile-i vii părăginite al căror trunchi era "gros ca un copac". Locuitorii musulmani se împrăştiară. Era vremea când Alexandru I îşi urmărea idealul de prefacere a Rusiei; nouă şi vechi, după modelul Apusului, pe care politica lui de învingător îl domina. Crescut de acel La Harpe al cărui curs de literatură mucezeşte de mult în biblioteci fără nici un cetitor, dar care a fost un nobil spirit de "filosof" binefăcător, împăratul a vrut să arăte stima pentru acest învăţător al său şi chemându-i compatrioţii la desţelenirea noii provincii în părţile ei pustiite prin exodul tătărăsc. Un om întreprinzător, nebiruit în urmărirea planurilor sale, îi servi pentru aceasta, elveţianul Tardent. Cu ajutorul bunilor moldoveni expropriaţi, se întemeie, nu fără multe greutăţi, colonia de vieri, care, în câţiva ani, ajunse prosperă în jurul bisericuţii ei calvine. Din căsuţele cu coperişul de stuf şi şindrilă de la 1840 încă se făcu, pe ambele laturi ale largii şi frumoasei străzi, colecţia de castele şi de puternice gospodării, care trezeşte admiraţie pentru munca ordonată a acestor oameni, capabili de a trece cu izbândă prin toate greutăţile.
Pentru noi e o plăcere să auzim pe malul Nistrului sunetele armonioase ale limbii franceze. Uneori ea e vorbită, cu un accent rusesc, şi chiar cu oarecare greutate. Căci, după Alexandru I, sistemul se schimbă. Vecini germani fură impuşi, şi satului rusesc de alături, cu mândra biserică în stil moscovit, i se dădu toată îngrijirea. Limba de administraţie deveni cea rusească. Caracterul oriental ajungea, cu toate noile imigrări, să domine pe cel de la început.
Astăzi, germanismul înaintează conştient şi solidar, sprijinindu-se pe o întreagă organizare, în acest sud basarabean, contra insulei franceze. N-avem dreptul de a stăvili nici un progres al naţionalităţilor cuprinse în statul nostru. Dar e o datorie să ajutăm pe cei cari samănă prin grai şi spirit mai mult cu noi. Şi elveţienii de la Şaba merită şi concursul statului şi al societăţii româneşti.
Cu atât mai mult, cu cât buna lor stare materială e, de la închiderea graniţelor şi de la deprecierea monedei, serios ameninţată. Vieri, cari n-au unde-şi vinde produsele, ei trebuie susţinuţi. Şi pentru aceasta e necesar să-i întrebăm întăi pe dânşii ca să ştim direcţia în care li putem fi de folos.

* * *

Pe alt drum, spre Volintirovca - să zicem Volintiri, - mare sat moldovenesc la Nistru cu 11 000 de locuitori, biserică mare, iarmaroc şi secţie a Ligei Culturale, cu bibliotecă şi muzeu, acestea din urmă operă a maiorului ardelean, a administratorului venit şi el tot din Ardeal, a preoţilor şi a tinerei învăţătoare absolvente a şcolii mele de misionare.
Nu e un drum, ci vechiul şleau, tăind larg şesul, fără a coborî piatră în nisipul şi luturile lui. El trece pe lângă câmpi seceraţi în cari moviliţele de grâu tăiat zăbovesc din lipsa vitelor, vândute în anii de cumplită secetă, şi pe lângă porumburi în margenea cărora joacă milioane de musculiţe flămânde. Suim şi coborâm printr-o regiune de blânde dealuri cu totul lipsite de pomi; în lina lor rotunjire, ele samănă în mai puţin vioi şi variat cu luncile moldovene ale Siretiului.
Satele sunt foarte rare, dar de mari proporţii. Rar câte unul de moldoveni. Încolo, germani, ucraineni de la Staro-Cazaci (Cazacii Vechi), caţapii au folosul câmpiilor de hrană. Ţerani din generaţie în generaţie, cei dântăi lasă pe unul din ai lor la câmp, ceilalţi întrând la meşteşuguri sau înălţându-se către profesiile libere. Din vechile sate se formează noi aşezări, toate cu aceleaşi largi ferme, cu aceleaşi vite alese, cu aceleaşi cooperative şi cu aceleaşi vechi datine (se treieră cu caii ca şi în satele româneşti, bulgăreşti sau ruseşti).
Pe drum, căruţele cu cai duc gospodari cu şăpcuţe, în haine fără coloare, cu cizme, obrazul adesea mâncat de o barbă neîngrijită; femei groase sunt cocoţate în fundul căruţii. Toate acestea arată soliditate, bielşug, muncă, dar pitorescul, frumuseţea lipsesc prea mult. Aiurea unde nu e dezrădăcinată, rasa germană le are - şi în ce proporţie!
La Volintirovca, preotul cel tânăr se plânge public, în cuvântarea ce-mi ţine, de stricăciunea morală de după război: lipsă de respect pentru autorităţi, nefrecventare a bisericii, mărturii false, certe şi bătăi. Cei de faţă sunt însă oameni de toată omenia. Văd cu plăcere pe lângă surtucele ruseşti fără coloare un frumos port ţărănesc alb. Biserica are încă buzduganul şi unul din steagurile căzăceşti: celălalt a fost luat de un domn colonel "pentru muzeu", vor fi fiind la Muzeul Militar din Bucureşti? Celalt preot îmi vorbeşte de haosul produs prin înnoirea calendarului bisericesc; măsura electorală a ministrului de Interne a înrăit şi mai mult situaţia: preoţii sunt învinuiţi că au vândut legea catolicilor, bisericile sunt pustii; au fost de două ori Paştile, şi hramurile nu se mai ţin. E un dezastru moral pe lângă cel material, venind din anii de lipsă, când nu s-a luat nici o măsură eficace de ajutor; la iarmaroc lumea vine zăpăcită, fără încredere în ban.
Ne întoarcem pe alt drum, care taie ţara cale de şaizeci de kilometri, cu întâlnirea unui singur centru, un adevărat târguşor, Bairamcea, vechi cuib tătărăsc, aşezat lângă gârla împuţită Hagi-derè, adevărată cultură de broaşte. Şoseaua - dacă se poate zice aşa - e brăzdată parcă anume, şi, lucrându-se la telegraf, un stâlp e lăsat în curmeziş; fără o mişcare desperată a şoferului ne zdrobeam de dânsul. La trecerea râuleţului, maşina rămâne înfiptă în adâncul mâlului putred.
Târguşorul se străvede prin noapte în faţă, cu pomii şi turnurile lui. Apelul la secţia de jandarmi - cari, trebuie să spun, aici şi aiurea s-au arătat disciplinaţi şi omenoşi - e zădarnic: în sat nu sunt cai sau vite de ajutor. Dar o legiune de cobolzi bărboşi cu şăpci şi pantaloni albi răsare pe negreaţa câmpului. Poartă frânghii şi lopeţi. "Ce cai", strigă unul în ruseşte; "eu sunt mai tare decât calul". Şi picioarele goale întră adânc în nămol, pentru ca maşina să fie liberată. Preţul: trei sute de lei în mână şi o cameră spartă de frânghii. Ceata învingătorilor pleacă în triumf spre sat.

* * *

După ropote de ploaie, cum, spune cineva, de ani de zile n-a pomenit acest Bugeac, plecăm, supt picurile triste care se învierşunează, spre Bugaz, spre gura Nistrului, punctul unde limanul se uneşte cu Marea.
Din luciul golfului pe care-l străbatem cu şalupa pusă binevoitor la dispoziţie de Baza navală, cetatea apare în toată puterea şi frumuseţa ei fără păreche. Liniile se desfăşoară atât de depline, încât ai ideea că nimic n-a căzut din zidurile ei gălbui-sure, că ea e păzită şi locuită de oamenii ei din vremuri, că în curţile netede străjerii Moldovei lui Ştefan stau sprijiniţi în suliţe, că guri de tunuri sunt prinse în deschizăturile rotunde, că pârcălabii comandă în cămările bastioanelor şi în paraclis preotul se roagă pentru norocul creştinătăţii, că steagul ce fâlfâie în vânt e acela, cusut cu aur, al Sfântului Gheorghe luptătorul.
În faţă se răsfiră căsuţele de sat ale Ovidiopolului, cu pretenţiosul nume legat de falsa legendă a prezenţei poetului la Tyras, nu la Tomi. Pe deal se răstignesc negrele aripi ale morii de vânt, şi din târg turnurile bisericii se ridică albe. Acolo e republica moldovenească, satele fiind, pănă la Dubăsari, româneşti, cu numele adesea corespunzând celor de dincoace. De-acolo, prin luntrile de pescari, vin ştiri şi îndemnuri, care fac pe câte unul, ca pe învăţătorul de dăunăzi, să treacă dincolo pentru a găsi mizeria; acolo se fac slujbele după vechiul calendar ca să îngenunche pe mal credincioşii Basarabiei "catolicizate". Acolo stă primejdia şi se pregăteşte ameninţarea. "Să o-nfruntăm", zice părintele Tăureanu, "nu numai cu armele, ci cu iubirea acestor oameni".
Limanul încreţit de uşoare valuri, e, supt nori, de un verziu lăptos. Rari pescăruşi albi se răpăd la pradă spre ţărmuri; e atâta hrană doar mai departe, în largul Mării!
Două luntri de pescari îşi umflă pânzele lor noi; la ruşi una singură se strecoară lângă mal. Încolo e nesfârşită linişte. La dreapta, livezile, viile coloniştilor din Şaba, cupola satului rusesc dau viaţă ţermului jos.
Şi, când ajungem, după un ceas de plutire, la Bugaz, cu frumosul sanatoriu de copii al d-nei Pelivan, cu vilele care adăpostesc pe dd. Vaida şi Ciobanu, farul, care serveşte şi de turn de observaţie, anunţă Marea, vasta Mare, a altora dar şi, din vechi, a noastră.
Pe plaja de nisip, din care cresc lungi ierburi mătăsoase, valurile au sămănat larg, ca nişte flori de piatră, scoicile vietăţilor ei care au murit.

* * *

La întors, satele pe care le acopere noaptea răsar în câmpia de roadă, puternice colonii străine din opera lui Alexandru I: La Fère, Arcis Sur-Aube (Arciz) cu drumul spre sângerosul Tatar-Bunar. Ce nebunie să predici bolşevismul, moartea bogaţilor, anularea proprietăţii pământului, acestor gospodari cu pasiunea ogorului şi a banului! Niciodată teoria fanatică n-a fost mai oarbă decât în lovitura de acum trei ani.
Şi spre noaptea care vine, trenul, care nu poate servi această proprietate agricolă, se târăşte mizerabil. Natura e un farmec în acest "pământ tătărăsc" cu sclipiri de Orient depărtat. Un câmp întreg e numai flori violete care îl îmbracă într-un veşmânt de coloarea ametistului. Şi, când amurgul vine, cerul are brazde roşii ca nişte răni proaspete. Neînţeles de mult supt seninul spălat de ploaie întârzie ceasul misterios care e dorul de a mai trăi al zilei ce moare.
În zori vom fi la Galaţi.

(Tipografia "Lupta", N. Stroilă, str. General Budişteanu no. 8, Bucureşti [Casă proprie], 1926.)


(Online prin amabilitatea Editurii Fundaţiei Culturale Române, 2002)

Mateiu Ion Caragiale - A început să-mi placă să povestesc...


– A început să-mi placă să povestesc, murmură ca pentru dânsul numai. Semn de bătrâneţe.
Ar fi fost, la vârsta lui, mergea pe şaptezeci şi şapte de ani, al doilea după albeaţa strălucitoare a părului tuns scurt şi a lungilor mustăţi. Încolo, voinic şi verde. Iar vioiciunea limpede a privirii îi întinerea şi mai mult faţa de om sănătos şi trăit bine, trandafirie şi netedă, precum îi fusese întreaga viaţă.
– În ce priveşte bătrâneţea, glumii, s-ar cădea să cunoaştem şi părerea cocoanei Masinca.
– Vezi, aşa se scrie istoria. Alţii, atâţia, mulţi, au fost cu folosul, eu cu ponosul. Află că între Masinca şi mine n-a fost nimic şi numai Dumnezeu ştie cât am dorit; am întrebuinţat toate mijloacele ca să ajung la aceea ce îmi părea ţelul cel mai mare al vieţii mele, cel din urmă, însă în zadar. I-am cerut mâna, e de atunci aproape o jumătate de veac, era după despărţenia ei de bărbatul dintâi, de Caegiu. „Rache dragă, mi-a spus, ţin prea mult la tine ca să ţi-o dau, ar fi păcat, zău, mi-e milă să te las şi pe tine pe drumuri şi cu inima zdrobită. Poate să-ţi dau altceva, altădată...” Şi n-a fost niciodată. De aceea am şi rămas  prieteni, că tu ştii: de la prietenie se întâmplă să se treacă la dragoste, dar după dragoste prietenie nu mai poate fi. Şi, fără a-şi stăpâni un suspin: Dacă n-a fost să fie!
Luă halba s-o ducă la gură.
– Las-o, coane Rache, să-ţi aducă alta, asta e trezită.
– Cum sunt şi eu şi amintirile mele.
– Ei, aşa cum sunt, să vrei dumneata să le scrii!
– Sunt prea multe; n-aş mai avea vreme. Câte cărţi ar trebui ca să le încapă pe toate: s-au adunat atâtea în atâţia mari de ani! Multe şi de tot soiul, frumoase şi urâte, vesele şi triste, măreţe şi josnice, pipărate, scârboase, groaznice... zguduitoare...
– Ca aceea de la venirea împăratului Alexandru al doilea în Bucureşti, când vi s-a pus în vedere că, dacă se întâmplă ceva, răspundeţi cu capul?
– Ţi-a spus-o Daniel Zorilă; da, eram comisari amândoi, cei mai levenţi şi mai tineri, ne dase raionul palatului. Bietul Zorilă! cum am fost tovarăşi de viaţă, s-ar fi putut să fim şi de moarte. A fost mare hop de trecut atunci, ce dârdâieli pe noi, ce sudori, om pomeni-o! Dar, e alta întâmplarea la care m-am gândit când am zis zguduitoare.

– Ştii tu, mă întrebă, după un răstimp de tăcere, la colţ unde se taie Calea Moşilor cu bulevardul, pe dreapta, cum mergi spre Pache, e o cârciumă.
– Îi zicea: „La Niţă”.
– O cârciumă veche...
– Mai veche decât mine, în tot cazul, o ştiu de patruzeci de ani, acum vreo douăzeci, întâmplător, i-am fost de câteva ori chiar muşteriu.
– Cârciuma asta are pe bulevard o curticică prin care se intră într-o săliţă. –...din care dai într-o odăiţă... –...cu o masă, scaune şi o canapea de muşama... –...şontoroagă, desfundată, scofâlcită, care are şi ea amintirile ei.
– Are, apăsă grav conu Rache. Şi, în dosul cârciumei e un loc viran...
–...îngust, cu două feţe, una pe bulevard, alta pe Calea Moşilor, uneori cu uluci, alteori fără şi întotdeauna plin de hârtii, de gunoaie, de mortăciuni.
– Îl ştii va să zică?
– Dar cum nu, păcatele mele, coane Rache, numai în aceşti şapte ani din urmă de câte ori am fost osândit să-l văd; nu răspunde pe Calea Moşilor, în faţa casei unde până primăvara asta a fost percepţia noastră, a dumitale şi a mea? E, dacă nu mă înşel, al epitropiei armeneşti.
– Păi, era mahala armenească acolo.
– Am apucat-o. Între cireşii înfloriţi, se afundau sub acoperişuri grele de ţiglă, vechi case cu pridvor, parcă pustii. Rar, la portiţe, ieşeau, sfioşi, copii fără sânge în obraz, cu ochi mari şi negri, sprâncenaţi şi trişti, să privească, aşa cum făceam şi eu, de la fereastra locuinţei mătuşei mele din capul străzii Vântului, ameţitoarea mişcare de pe podul Târgului de afară. În faţa cârciumii cu pricina, pe bulevard, era un fel de ruină care s-a dărâmat în urmă: hotelul Athena.
– Aşa! Acum, încheie el, că suntem în deplină cunoştinţă a locurilor, să păşim la cele petrecute.
Mi s-a dat, într-o vară, însărcinarea de a însoţi pe un atotputernic ministru în drumurile ce, cam o dată pe săptămână, avea de făcut la Sinaia. Am primit-o cu oarecare sfială; se cunoştea firea arţăgoasă şi iute a acestui om greu de mulţumit şi de împăcat. Şi totuşi nu fără plăcere; mi se da prilejul să-l cunosc mai de aproape şi să văd de nu izbutesc să mă iau cu dânsul bine aşa cum mă luasem şi cu alţii de treapta lui şi mai de sus, pe cari îi avusesem de dădăcit. A mers mai lesne decât nădăjduisem; după întâiul drum mi-a dat mâna – la vodă însuşi ajunsesem la două degete –, după al doilea, mi-a dat trăsura lui să mă ducă acasă, după al treilea, m-a oprit la masă. Dar să nu crezi că pentru a-i intra în voie şi a-i fi pe plac a trebuit să-mi dau vreo silinţă, să fac, ori să nu fac, ceva, într-adins sau anume. Avea groază de tutun; eu nu fumam nici înainte. Când toamna, o dată cu acele duceri-întoarceri a încetat şi rostul meu pe lângă dânsul, m-a chemat să-mi spuie să viu să-l văd cât mai des şi a dat, în faţa mea, poruncă să fiu primit întotdeauna. – „Mon cher, mi-a şoptit şeful lui de cabinet, un băiat tare drăguţ şi de viaţă, vous êtes pharamineux, ma parole, ai îmblânzit fiara”.
Avea ceva de fiară mare într-adevăr, de vier, de zimbru ţeapăn şi dârz, uşor de mâniat şi oricând gata să se năpustească asupra vrăjmaşului să-l sfâşie şi să-l calce în picioare. Era un om dintr-o bucată, un luptător primejdios şi aprig. Să cruţe nu ştia, nici să ierte: „adversus hostem aeterna auctoritas”, rostea cel puţin o dată pe zi ca şi: „nu mă tem de soarta lui Barbu Catargiu!” Niţel să fi încercat un trimis străin să se îmbăţoşeze, că-i trântea, tare întotdeauna pe temeiul său de drept: „România nu e ţară de capitulaţii”. Lui vodă însuşi nu se codea să-i mârâie: „Sire, iau răspunderea, toată răspunderea”, cu acel glas adânc ce, la tribună, se umfla tunător şi vajnic. Înţelegi dar că, dacă era preţuit de mulţi şi temut de toţi, iubit nu putea fi de nimeni şi nici nu ţinea, respingând cu uriaşul dispreţ ce însufleţea viu puternica sa făptură, până şi prietenia.
Îţi închipui că nu l-am lăsat să mă dorească, nici să mă uite. Îmi dasem seama că eram omul care îi trebuia. Curând a trecut asupra mea de fapt îndatoririle cele mai grele ale şefului său de cabinet. Noaptea, când îi plăcea să lucreze în liniştea bogatei sale biblioteci, cu perdelele lăsate, îi dam ajutor; îmi dicta, adesea până la ziua albă. Fără să se mai culce, se spăla, se primenea, se îmbrăca şi mergea la minister, după-amiazi avea Cameră, Senat, consiliu, primiri şi seara o lua de-a capul, uneori săptămâni în şir.
Spre iarnă, aşteptându-l odată, la dânsul, mi s-a spus că mă pofteşte coniţa în salonul cel mic.
De naştere mai moţată decât soţul ei, mai bogată, nu frumoasă, dar zveltă, mlădioasă şi dreaptă, cu portul semeţ, avea farmecul deosebit al femeilor sterpe. O fiinţă de lux, făcută pentru găteală şi podoabe şi despre care nu se putea spune mai mult decât că era o cocoană mare. Demnitatea vieţii sale o pusese la adăpost de bârfeli, iar de politică era cu totul străină.
Mă chemase să-mi dea nişte butoni de manşetă – ăştia cari îi port – în semn de recunoştinţă că împărtăşisem greaua trudă a soţului ei şi m-a întrebat dacă cred că guvernul mai stă mult? Dorea să cadă cât mai repede.
Înainte de sărbătorile Crăciunului, ministrul mi-a înmânat o hârtie cu care să trec a doua zi la casieria ministerului să încasez trei mii de lei. Am îndoit hârtia deasupra iscăliturii şi am rupt-o, întinzându-i înapoi partea de sus şi băgând-o pe cea de jos în buzunar.
– Domnule ministru, i-am zis, să mă iertaţi dacă nu vă păstrez decât iscălitura, dar mă socotesc destul de plătit de a lucra pe lângă excelenţa-voastră. Şi apoi nu sunt fără avere: cu nevasta împreună avem, deosebit de leafa mea, venit vreo patruzeci de mii de lei şi nu plătim chirie.
A sărit în sus.
– Cum, cu capul şi cu cartea dumitale, să ai patruzeci de mii de lei pe an şi casă şi să mucezeşti în poliţie? Dar e curată nebunie! Trebuie să faci politică cu mine, data viitoare când viu la putere vei fi deputat sau senator. S-a hotărât!
Dar, până atunci aveau să mai fie câţiva ani, aşa că mi-am văzut înainte de treabă. Vremea a trecut şi primăvara următoare era pe sfârşite.
Într-o seară ministrul a mers la un prânz de gală la legaţia Austriei, poate pentru întâia oară singur; soţia lui era oprită să iasă; răcise. M-am dus şi eu acasă devreme, dar nu m-am dezbrăcat să mă culc; deşi obosit, nu-mi era somn; tot alungându-l nopţi şi nopţi, mi-l speriasem. Am luat la întâmplare o carte: L’Histoire des Treize de Balzac.
Mă cufundasem în citire când, către miezul nopţii, am auzit oprindu-se o trăsură la poartă şi numaidecât apoi bătând cineva tare la uşă. Am ieşit şi am recunoscut, în livreaua lui cafenie, pe feciorul ministrului. Era la faţă ca varul.
– Coniţa, bâlbâi el, vrea să vă vorbească. Uitaţi-vă vine!
Gătită şi sulemenită nu avea nimic schimbat. Tot aşa fără grabă cum intrase, s-a aşezat şi a vorbit. În noaptea aceea am înţeles-o, mi-am dat seama că în amănunţita şi migăloasa ei potriveală dinafară, se răsfrângea, făcută şi prefăcută deopotrivă, fiinţa sa lăuntrică; altmintreli ce tărie de suflet ar fi trebuit să aibă ca, deloc mişcată, cum arăta, să poată povesti liniştită, rece, un lucru pe care eu auzindu-l, simţeam că-mi vine nebunie.
Cam cu un ceas înainte, ministrul ieşise de la legaţie şi, ajutat de fecior, se urcase în trăsura lui, trăsură deschisă cu coşul lăsat, care plecase, la pasul cailor grei, pe strada Vienei, o luase apoi la dreapta pe Calea Victoriei şi iar la dreapta pe strada Romană până acasă. Când a tras la scară, feciorul, care a sărit de pe capră să-şi ajute stăpânul să coboare, a scos un ţipăt: ministrul nu mai era în trăsură.
Fusese, mărturisea, vina ei că-l lăsase singur. Scăpase tocmai în acea seară din vedere să mi-l dea în seamă; ştiam desigur... vara trecută dânsa ceruse de la poliţie pe cineva cât mai de încredere, mai serios, mai bine, să-l privegheze pe soţul ei de aproape şi avusese norocul ca acela să fiu eu. Şi acum, în grozava împrejurare prin care trecea, la mine alergase, în mine mai avea o slabă nădejde. Ah! să nu fi fost afurisita de politică, vechea lui racilă, aţipind stăvilită, ar fi rămas ascunsă. Lui i-ar fi trebuit odihnă, linişte, îngrijiri, nu acea aţâţare necontenită, acel necurmat zbucium. Prea întinsă, coarda vătămată trebuise să plesnească.
Astea mi le spunea franţuzeşte; născută, crescută şi trăită până la măritiş în străinătate, nu ştia, ca atâtea altele din lumea ei, boabă româneşte. Tusea îi trunchea mereu vorba şi batista, cu care cerca să şi-o înăbuşe, o lua de la gură pătată de un roşu ce nu putea fi numai cel de buze. Iar chipul şi privirea îi trădau, aspră, o neîndurată hotărâre.


Ne aflam, răspica dânsa, în faţa unui fapt împlinit, tot ce mai rămânea era, dacă se putea, să nu fie dat în vileag şi aceasta cu orice preţ, chiar cu al vieţii soţului său. Mă ruga să încerc eu să-l caut şi dacă, printr-o minune, s-ar întâmpla să-l găsesc, viu sau mort, să-l aduc numaidecât acasă, în cea mai mare taină. Când zicea să nu se afle, înţelegea numai de cei de „sus”, altfel era chiar nevoie de doi-trei „subalterni” zdraveni: dacă s-ar fi împotrivit cumva – ştiam cât era de vânjos – să nu fi pregetat a pune să-l încăluşeze şi să-l lege. Şi-mi cerea să jur că voi face întocmai.
Mă dezmeticii după ce rămăsei singur. Să nu fi fost parfumul gras şi greu ce lăsase în urma ei femeia care plecase, după ce-mi luase jurământul, aş fi crezut că visasem. Nu-mi închipuisem până atunci să pot fi vreodată supus la o atât de grea încercare. Că vezi, eu mai jurasem o dată, atunci când intrasem în slujbă şi eram acum legat de două jurăminte potrivnice dintre cari pe unul trebuia să-l calc. Pentru vreun altul n-ar fi fost nimic mai uşor decât să meargă dimineaţa la ministreasă, liniştit, să-i spuie că-şi dase, cum ar fi şi fost fireşte, osteneala în zadar şi apoi, făcând pe niznaiul, să-şi vadă înainte de rosturi fără a se sinchisi. Eu însă, fecior, nepot şi strănepot de hagiu, hagiu eu însumi – am făcut, ştii, un Paşte la Ierusalim – puteam oare aşa ceva? Datoria mea ar fi fost să merg într-un suflet să-i aduc prefectului totul la cunoştinţă ca, la rândul lui, să se ducă şi el, neîntârziat, la palat, să-l deştepte pe vodă şi să-i raporteze – aşa era pe vremea mea, nu ştiu cum o mai fi acuma cu boierii noi... Chibzuiala mi-a fost scurtă: a mai fi pregetat era de prisos; ca să rămân credincios unuia din jurăminte trebuia să mă dezleg de celălalt şi nu aveam nici măcar putinţă să aleg. Am luat deci o foaie de hârtie şi, stăpânindu-mi tremurul mâinii, mi-am scris demisia. După ce am iscălit-o, mi s-a risipit tulburarea, m-am simţit uşurat. Am deschis fereastra să iasă parfumul care, îndulcindu-se, se făcuse mai pătrunzător şi-mi da greaţă. Aerul de afară era jilav şi lin. Plutind agale deasupra oraşului adormit, se strecura în trecere un nor.
Trebuia acum să plec în cercetare. Se putea însă, mai mare nebunie – spune – unde s-o fi apucat, un om singur, încotro? Ei, în atare împrejurare – şi conu Rache luase între două degete cartea de pe masă şi o scutura – ce-ar fi făcut în locul meu detectivul cel mai năzdrăvan? S-ar fi plimbat şi dânsul prin odaie până când, obosind, s-ar fi lăsat să cadă pe un scaun; poate că n-ar fi avut chiar ca mine fierbinţeală: fără să fi pirotit, în capul meu, întâmplarea ministrului se împletea, la fel de prăpăstioasă, cu cele din l’Histoire des Treize.
Dar deodată tresării...
– Nene, nene! auzii la fereastră. Cunoscui glasul nepotului meu Petrică, bietul Petrică Ştefu, tu nu-l ştii, care a fost la Galaţi, la Curte; s-a prăpădit tânăr încă, săracul, de inimă. L-am ţinut la mine în casă, ca pe copilul meu, cât a fost în universitate şi ca să aibă şi el un ban-doi, ca băieţii, îi făcusem rost de un loc de subcomisar.
– Hai, nene, lasă tot şi vino numaidecât!
– Dar ce e?
– Hai, îţi spun eu pe drum, hai numai odată, pentru Dumnezeu! Şi-mi închise geamurile pe dinafară. Cum am ieşit, nu mai ştiu. Şi am pornit-o amândoi pe Armenească, spre bulevard. Nici o birjă goală. Estimp, îmi povestea pripit, înecându-se.
Fusese la sindrofie, în Spătar, la o cocoană, Ana Melic, în casa aceea bătrânească. Plecând de acolo, însoţise o mosafiră până acasă, în Plantelor. Când s-a întors, a fost oprit la colţul bulevardului de gardistul din post care i-a raportat că, trecând cu puţin înainte, ca să nu ocolească, în Calea Moşilor, prin locul viran de care fu vorba, dase peste o matahală de om bine îmbrăcat, întins cu faţa în jos, pe un maldăr de gunoi. A încercat să-l scoale, l-a zgâlţâit, dar degeaba; trebuie să fi fost pilit numărul unu. S-a dus să-l vadă şi Petrică. Faptul că avea pălărie înaltă nu l-a izbit, pe atunci purta „joben” toată lumea, toată ziua. Să-l trezească n-a izbutit nici Petrică, s-a mulţumit numai, ajutat de gardist, să-l întoarcă pe spate. I s-au tăiat atunci picioarele: latul piept al adormitului era brăzdat în veriu, peste cămaşă, de o largă lentă galbenă, iar pe frac străluceau una deasupra alteia două stele de argint.
–...ministrul! îngânai, apucându-mă de grilajul casei Stăncescu să nu cad. La lumina albăstruie a lămpilor Iablochkoff, mi-a spus pe urmă Petrică, parcă-mi luase pânza de pe obraz. Făcui o încordare deznădăjduită să-mi adun pu-terile ca să merg înainte, dar nu o găsii pe aceea de a mai rosti un cuvânt. Îţi închipui groaza lui Petrică la gândul că s-ar fi putut să-mi vie şi mie rău şi să se vadă cu doi în cârcă.
Cu toată tinereţea lui, la zguduitoarea descoperire, el nu-şi pierduse capul. Întâia lui grijă fusese să nu se afle. Încheiase pardesiul ministrului şi-i ridicase gulerul şi cum văzuse că în odăiţa de la cârciumă era întuneric, fiind, ca peste tot, binecunoscut în partea locului – era raionul lui – mersese la cârciumar, îi suflase la ureche că unui boier îi venise rău pe locul de alături şi că voia să-l aducă în odăiţă. Treaba nu fusese tocmai uşoară, deşi român voinic, deprins să se umerească cu buţile, „jupânul” împreună cu gardistul, alt vlăjgan cât toate zilele, cu mare caznă şi după multe opinteli, izbutiseră să-l care pe boier până înăuntru şi să-l culce. Cârciumarul adusese o pernă şi i-o pusese sub cap, iar Petrică, lăsându-l în paza gardistului, se repezise, negăsind birjă, în goană la mine, cu frica de a nu mă găsi acasă.
Ajunsesem în sfârşit.

În odăiţa joasă, cu lampa afumată, pe canapeaua aceea schiloadă, ministrul zăcea într-un somn greu, un fel de leşin întrerupt în răstimpuri de tresăriri şi zvâcneli puternice. O spumă uşoară i se închega la colţul buzelor. Erau, în vecini, doctori cunoscuţi mie, la colţ dincolo, spiţeria, dar n-aveam voie... singurul lucru ce trebuia să fac era ca, pe furiş, să-l aduc acasă.
...Se trezise, se scula. Spaima mea: să-l fi apucat, Doamne fereşte, o furie, ca Samson ar fi sfărâmat casa pe noi. Dar nimic. Aşezat acum, sta liniştit. Mă cuprinse o milă adâncă. Cu chipul acela umilit, prostit, cu trăsăturile schimbate, nu-l recunoşteam, precum nici dânsul nu arăta să mă recunoască. Ochii, în cari eram învăţat să văd scăpărând fulgere, se ţinteau acum în gol, ca fierţi, fălcile acelea puternice, împlinite de favoriţi, erau căzute, larga bărbie îi tremura. Se lăsă fără împotrivire să-l ducem la o birjă căreia îi daseră drumul nişte cheflii. Mă suii şi eu lângă dânsul, după ce singur ridicai coşul, iar Petrică se cocoţă pe capră, lângă birjar. O luarăm prin mahala, pe la Popa Rusu, pe la Popa Chiţu, la Făgădău, apoi pe Romană de-a lungul, drept, până la dânsul acasă. Spre altă uimire a mea, acolo, el se dete jos singur, intră şi, fără a ne băga de seamă, nici pe mine, nici pe feciorul care ne deschisese îndată ce auzise intrând în curte o birjă – pe atunci nu erau cauciucuri – fără a ne băga dar de seamă, ca şi cum n-am fi fost, străbătu antreul cu paşi ţepeni şi se sui pe scară la catul al doilea unde era odaia sa de culcare.
Bogata locuinţă avea aerul lugubru al tutulor încăperilor mari cu plante şi cu oglinzi, slab luminate. Voii să mă retrag. Dar, din pervazul uşii salonaşului, de după o per-dea, mă chema ministereasa.
Nedezgătită, nedessulimenită, fără un zuluf clintit: aceeaşi. Îmi ceru să-i povestesc tot ce se întâmplase, pe larg, amănunţit, ascultând cu luare-aminte dar nu şi mişcată. Mă întrebă apoi unde era Petrică. Îl lăsasem afară, zicându-i să mă aştepte în birjă, pe stradă, mai departe. Mă puse să-l chem. Îl adusei şi i-l înfăţişai. Îl întrebă ce putea face pentru el. Răspunsei eu în locul lui; în faţa boieroaicei, Petrică, de soiul lui dezgheţat şi isteţ, se fâsticise, pusese ochii în pământ şi-şi învârtea pălăria ca prostul. Spusei că îşi luase în ianuarie, licenţa, numai cu bile albe, şi ţintea să intre în magistratură, dar ar fi dorit un loc la Galaţi unde îi erau aşezaţi părinţii, la casa lor. Se făcea tocmai zilele acelea o mişcare.
– Vei merge dumneata, îmi zise, chiar acum dimineaţa, la ministrul de justiţie şi-i vei spune, din partea mea, să facă decretul de numire al dumnealui, dar neapărat, chiar dacă locul ar fi făgăduit sau dat altuia.
Trase un sertar de unde scoase trei fişicuri şi două hârtii de o mie şi-l rugă pe Petrică să le primească. Să aibe de cărţi şi de haine mai ales. „Un magistrat, zise, trebuie să fie decent”. Şi, privindu-l în ochi, adăogă: „discret”.
Când fu să plecăm, mă luă la o parte să mă previe să fiu faţă de soţul ei ca şi cum nu s-ar fi întâmplat şi n-aş fi ştiut nimic, pentru că nici dânsul nu avea să-şi aducă nimic aminte.
Ieşind de acolo, îi spusei lui Petrică să meargă singur cu birja, eu voiam să mă întorc pe jos. Ţinu să mă însoţească şi făcurăm lungul drum până acasă, în Popa Rusu, în tăcere. Îmi lipseşte măiestria de a reda starea mea sufletească de atunci, vălmăşagul gândurilor ce mi-a viforit pustietor prin minte în acea noapte, noaptea cea mare, noaptea cea de pomină a vieţii mele.
Nu m-am mai culcat. Am luat iar pe Balzac şi niciodată nu m-am pătruns întru el atât de bine: nu trăisem şi eu oare câteva ceasuri în plin Balzac?
Ar fi fost vrednică de pana lui istoria din acea noapte, istorie tenebroasă şi stranie. Cum putuse un om atât de greoi, de trupeş, să sară din mersul oricât de încetinit al trăsurii şi încă fără ca vizitiul şi feciorul să simtă, pe unde rătăcise, ce făcuse, ce i se întâmplase înainte să ajungă acolo unde fusese găsit? Şi-ar fi închipuit cineva ca în omul acela, arătos şi falnic, din huzur, croit după un tipar de uriaş, să mocnească o aşa înspăimântătoare meteahnă? De câte ori mi-aduc aminte, îmi pare că mă aflu pe o margine de prăpastie, mă înfior, amuţesc.
Am mers de dimineaţă la Justiţie pentru numirea lui Petrică – s-a făcut îndată, bineînţeles – de acolo la poliţie. Am puricat toate rapoartele, i-am întrebat pe toţi dacă noaptea nu se petrecuse nimic deosebit. – Nimic. – Aşteptam pe prefect, când mă pomenii cu şeful de ca-binet al ministrului dând buzna în birou la mine.
Venise să-mi aducă la cunoştinţă că „şefesa” îl chemase să-i dea poruncă să ne strecoare, pe mine şi pe Petrică, într-un decret de decoraţii care pleca la semnat. Îl trimisese apoi la primul ministru să-i spuie că dorea să-l vadă cât mai degrabă. Primul ministru venise numaidecât şi stase cu dânsa cam o jumătate de ceas. Se ţinuse apoi, adunat în pripă, un consiliu de miniştri, în care se luase hotărârea neaşteptată de a pleca de la guvern. Ministrul nostru lipsise de la consiliu; fiind bolnav, trebuia să stea câteva zile în casă. Deocamdată nu primea pe nimeni.

Vestea demisiei cabinetului se împrăştiase repede în tot oraşul, laolaltă cu aceea a îmbolnăvirii ministrului fără a fi puse în legătură. Am mers după-amiazi la Cameră, cu o treabă a prefectului, am mers cam în silă: avea să-şi dezvolte interpelarea asupra situaţiei guvernului poate cea mai mârşavă dintre javrele cari au ajuns oameni mari la noi şi din cele mai tăvălite, la tot prilejul, de ministrul meu. Se urcase la tribună şi începuse să-şi reverse balele asupra aceluia, fireşte, care, lipsă fiind, nu se putea apăra. Nu-mi făcea rău atât să-l aud cât să-l văd, beat de înverşunarea slugii ce poate lovi nepedepsită în stăpân, cu privirea chiondorâşă şi tulbure, rânjitor şi zbârlit. De aceea, aşezat în fundul sălii, îmi sprijinisem coatele pe pupitru şi, cu fruntea pe mâinile împreunate, închisesem ochii, când, deodată, aprigă ca o grindă, se porni, vie, o răpăială de aplauze.
Visam, era oare cu putinţă?
...ministrul!...
Îşi luase pe banca ministerială locul lângă preşedintele de consiliu. Acesta încremenise. De mine ce să mai spun? Macbeth văzând arătarea lui Banco. La tribună, soitariul o sfeclise. Pierduse şirul, o încurca, loviturile ce voia să dea, greşind ţinta, se întorceau împotriva lui însuşi, stârnind haz şi murmure. O întrerupere sângeroasă din partea ministrului fu hotărâtoare: stâlcit, cabotinul, cu glas înecat, sfârşea într-o bălmăjeală jalnică.
În tăcerea adâncă a adunării, străbătută de fiori, ministrul se ridicase să răspundă. Părea mai înalt, mai mare. Niciodată duhul său n-a strălucit mai deplin, mai viu, niciodată cugetarea lui gravă nu s-a întraripat aşa puternic, nu s-a avântat atât de sus, ca în acea cuvântare nepregătită ce cuprindea crezul şi testamentul său politic, cuvântare ce avea să-i fie cea din urmă.
De felul meu, nu vorbesc, nu-mi place; s-o fac, mi se întâmplă rar, atunci însă, vorbesc numai de ce ştiu, prin mine, văzut şi pipăit, nu din auzite, după bănuieli sau presupuneri. Ce s-a petrecut dar cu ministrul mai departe nu ştiu, nici mai mult. Ca de obicei, la căderile de guvern
– căci asupra demisiei nu s-a revenit – am avut cu una-alta, încoa şi-ncolo, alergături de-ale slujbei, aşa că abia seara, pe la nouă, am putut merge, şi îţi închipui cu ce frică, la ministru. Casa era cufundată în întuneric, porţile închise. Plecaseră, de zor, în străinătate.

Peste puţine zile, sosea de la Paris ştirea că ministrul murise. Amănunte lipseau şi nici nu s-au aflat vreodată.
Rămăşiţele i-au fost aduse în ţară mai târziu, toamna. La strălucita paradă a înmormântării, cu a cărei orânduială şi priveghere am fost însărcinat, atât de văduvă cât şi de stăpânire, eu, s-a însoţit până şi vremea: a fost ziua cea mai frumoasă din câte am apucat să văd, o zi mistică, sfântă. Limpezimea adâncă a văzduhului ei s-a răsfrânt pentru totdeauna în cugetul meu; cu acel trist prilej mi-a fost dat a pătrunde, în toată grozăvia lui amară, înţelesul cuvântului „deşertăciune”. Clipele de reculegere în faţa acelui sicriu pecetluit au cântărit pentru mine mai greu decât toate încercările şi dinainte şi de pe urmă; sufleteşte m-am simţit schimbat atunci cu totul ca şi cum printr-o vrajă aş fi devenit un alt om.
Nu s-a ştiut până când a început slujba dacă văduva avea să fie de faţă. De când se întorsese, cam cu o săptămână înainte, nu primise pe nimeni: hotărârile şi dorinţele şi le adusese la cunoştinţă prin scris – un scris ferm ce nu trăda slăbiciunea şi sfârşeala de care auzisem vorbindu-se; câteva persoane, ce fuseseră în vagonul de dormit cu dânsa, o putuseră la sosire zări. Nu ştiu de ce aş fi voit să nu vie, şi, atunci când l-am văzut pe Petrică – se repezise de la Galaţi într-un suflet şi-mi fusese de cel mai mare ajutor – când l-am văzut luptând din greu să despice gloata ticsită din biserică şi l-am auzit şoptind: „Văduva, domnilor, faceţi loc, vă rog, văduva”, am îngheţat. Tot timpul însă nu mi-am luat ochii de la dânsa.
Înaintase fără grabă, păşind uşor şi respingând, cu o mişcare semeaţă a capului, perna ce i se aşezase pentru ca, potrivit obiceiului, să îngenunche pe treptele catafalcului, îşi ridicase vălul şi rămăsese în picioare, dreaptă, cu fruntea sus. Afară de marele doliu, foarte elegant şi acela, nu avea nimic schimbat, tot dichisită, tot sulimenită, răspândind departe acel ameţitor parfum gras şi greu. Şi, atât de înţepenită, în trufia vechiului său sânge de Bizanţ, încât părea că, îmbălsămată, dânsa era moarta ce se prohodea între atâtea lumini şi flori, şi s-ar fi zis că era într-adevăr neînsufleţită, dacă mâna dreaptă, în care ţinea o batistă, n-ar fi ridicat-o mereu, ca să o aducă nu la ochi, ci la gură, de unde o lua pătată de roşu. Şi după ce roşea batista o schimba cu alta...
În aceeaşi seară, pleca înapoi, în străinătate, la Cannes, unde, înainte de sfârşitul anului, se stinse şi dânsa. Acolo a ţinut să şi odihnească de veci.
Încrederea cu care m-a cinstit în timpul vieţii sale, a dăinuit şi după moarte. Pe mine m-a însărcinat cu aducerea la îndeplinire a ultimelor ei voinţe. Nu l-a uitat nici pe Petrică; osebit de zece mii de lei i-a lăsat frumoasa bibliotecă de drept a soţului său. Iar mie, printre alte numeroase lucruri ale acestuia, tabloul ce-l înfăţişează în mărime firească – unul din cele mai minunate ce a semnat ilustrul nostru Mirea. Dar nu singură această măiestrită întruchipare îmi întreţine mereu vie nobila amintire a marelui ministru. Numele său fanariot, cu dânsul stins, îl găsesc tipărit foarte adesea şi ştiu dinainte atunci că totdeauna trebuie să fie vorba de destoinicie, de cinste, de demnitate, de patriotism, de râvnă pentru obştescul bine şi e de atâtea ori pentru mine o binefăcătoare mulţumire şi mângâiere.
– Cum vezi, încheie, după un răstimp de reculegere, soarta mea a fost să rămân tot timpul în poliţie. N-o spun cu părere de rău: dimpotrivă.
– Ţi-a fost aşa dragă meseria asta, coane Rache?
– Câtuşi de puţin.
Să te lămuresc; tot sunt pornit pe spovedanie. Am fost, de felul meu, ascultător şi cuminte. Mă purtam frumos şi învăţam bine; mi-am luat licenţa în drept la Paris. Tata, care se bucura de mare trecere, la „roşii”, arvunise pentru mine întâiul loc vacant la tribunalul de Ilfov. Întorcându-mă spre ţară, la Viena am lăsat drumul de fier ca să urmez călătoria pe Dunăre. Pe vapor s-a întâmplat să fie şi boierul Manolache Melissiano, fruntaş politic şi „viveur” renumit; venea de la Carlsbad. Înainte de Presburg a avut o criză de ficat groaznică. În lipsă de doctor, l-am îngrijit eu, l-am culcat, i-am pus cataplasme. Am crezut, la un moment, că se duce, până a doua zi s-a făcut însă bine. S-a bucurat mult când a aflat că sunt feciorul bunului său prieten Ruse, şi-a petrecut tot timpul cu mine şi am vorbit de multe şi amestecate, franţuzeşte şi nemţeşte.
În săptămâna ce a urmat, conu Manolache era numit prefect al poliţiei Capitalei. L-a chemat numaidecât pe tata care, ca niciodată, a venit la prânz cu un ceas mai târziu. Era aci voios, aci dus pe gânduri. După ce mă lăudase, lucru mare, conu Manolache îi ceruse să mă lase pe lângă dânsul, îi eram de mare trebuinţă, şi atât stăruise încât tata nu i se putuse împotrivi. Să fi stat să mă împotrivesc eu? De altfel, spunea tata, avea să fie ceva trecător, scurt.
Patruzeci şi doi de ani. Excusez du peu.
S-a prăpădit apoi curând tata, lăsându-mă stăpân pe una din marile averi bucureştene ale timpului – venitul ce am mărturisit atunci ministrului nu era nici jumătate din cât se însuma într-adevăr; nu e bine să se ştie cât ai. Firesc ar fi fost dar să schimb slujba, dacă ţineam să fiu în slujbă şi nu să trăiesc ca un fecior de bani gata, făcând cel mult politică, aşa cum mi-a spus atunci ministrul, fără a şti că se face ecoul lumii întregi, a cărei nedumirire fusese sporită de faptul că, după ce rămăsesem în poliţie, nu voiam nici să înaintez, de trei ori cedând locul unor colegi mai în etate ca, la retragere, să aibă pensie mai mare şi de alte două ca să dau putinţa unor numiri dinafară, politice. Ce m-au făcut să nu părăsesc neprevăzuta carieră au fost, osebit de statornicia de care am dat dovadă în toate, oare-cari stăruinţe de sus ades reînnoite. Curând devenisem trebuincios, cu timpul indispensabil. Mulţumită averii, am izbutit să-mi înalţ breasla: am fost poliţistul diplomat, om de Curte şi de lume, de lumea mare, de al cărei trai mi-a fost îngăduit astfel a mă împărtăşi.
Ani şi ani. O epocă.

Îi am nostalgia şi când, la vie, în singurătatea lungilor nopţi, o simt că mă copleşeşte, chem vrăjitorul. Cu peruca retezată pe frunte drept şi pe nasul coroiat şi gros cu ochelarii atârnaţi de panglica lată, îmi răsare, în frac şi cipici cu fundă, Claymoor. Şi-mi reînvie, aievea, o chermesă la Cotroceni, un bal la Sutzu, o garden-party la mareşalul Filipescu, o zi de întâi Mai la Butculescu, o după-amiază la curse, şoseaua cu teii în floare în amurg. La recitirea ui-tatului „Carnet du High-Life”, amintirile se deapănă galeşe, înflorite, se îmbulzesc tot mai multe, când, deodată, mă tulbur şi, cu inima strânsă, las să mi se spulbere frumosul vis. Într-o înşirare de toalete asfinţite am găsit: „Madame***, robe mousseline crême, écharpe rose, chapeau Virot embaumé roses roses...” .

Ca dintr-o ghirlandă de trandafiri trandafirii, răspândindu-le mireasma, se desprinde duiosul chip al aceleia ce-şi plătea larg, şi fără nici un soi de compromis, toate răsfăţurile luxului şi toate alintările, eleganţele toate. Moartea soţului său, cu care făcea o pereche ideală, i-a sunat de timpuriu, însă, retragerea. Smulgându-se din vârtejul petrecerilor, şi-a desfăcut minunea de casă şi s-a mutat la Paris, ca să se devoteze acolo creşterii unicului său fiu. Ceva înainte de intrarea noastră în război, s-a întors cu dânsul, care trebuia să tragă sorţul. S-a întâmplat ca pe ea nici să n-o zăresc; pe băiat însă da: o mândreţe de tânăr. L-a secerat printre cei dintâi exantematicul. Giuvaiericalele ei, numeroase şi bogate, au luat calea Mosco-vei, a fost apoi desproprietărită de cele două moşii, nu s-a apărat, şi ce pământ i s-a mai lăsat l-a vândut când leul abia pornise să scadă. De atunci, n-am mai ştiut de dânsa nimic; parcă am auzit că plecase iarăşi în străinătate.
Acum trei ani, spre iarnă, într-o seară de burniţă rece, treceam pe strada Clemenţei. De după un colţ de casă, sfiindu-se, o femeie ieşea, întinzând mâna.

... „Chapeau Virot embaumé roses roses...” ...

– Ce-ar fi, îmi zise, după un apăsător răstimp de tăcere, dacă am lua astă-seară masa împreună? Şi unde?
– La mine.
Îi conveni. Plăti slaba socoteală, lăsând bacşiş îndoitul ei, îşi luă cartea şi plecarăm negrăbiţi, agale. Se însera greoi. Peste oraşul ce vuia înăbuşit, se îmbâcsea tulbure prăfăria încinsă. Trecând prin faţa bisericii Zlătari, întâmplător deschisă, dar firav luminată şi pustie, ţinu să intrăm. Aprinse făclii, se închină la icoane, le sărută. Făcui şi eu la fel, dacă n-ar fi fost decât pentru a mulţumi lui Dumnezeu că mă învrednicise să-l aud şi eu odată pe Teodor*** povestind. Şi literar pe deasupra, cu oglindiri de citiri alese, lucru cu totul neaşteptat. Ştiam că ceea ce-l făcea să fie preţuit de prieteni nu era tocmai convorbirea lui care, mai mult ieftină, îndată ce se depărta de mărunţi-şurile de toate zilele sau de gluma uşoară, era prea frânată şi drămuită. Iar de a rosti nume avea groază.

Era una din dovezile cuminţeniei şirete ce avea în sângele lui gabrovenesc, de două ori strecurat prin sita Şcheiului. Afară de scrânteala cu Masinca, alta nu i se vădise şi eu unul m-am îndoit şi de aceea: să fi fost cu totul sinceră, ascuns cum era la fire, n-ar fi dat-o în vileag şi apoi l-ar fi supus la altfel de jertfe decât trufandalele şi muscalii ce pe vremuri obişnuia a-i trimite şi cari ce puteau să-l coste, când, bineînţeles, îl costau ceva? Nu era mai puţin adevărat că, deşi trezită de o jumătate de veac, tachineria cu „sufletul maichii” se potrivea, nu se potrivea, îi făcea totdeauna plăcere.
– Coane Rache, îl întrebai când ieşirăm în pridvorul bisericii, ai aprins şi pentru Masinca o lumânare?
– Nu, pentru dânsa numai la „Cuţitul de Argint”.
– Va să zică ale Bucureştilor nu le-ai uitat?
– Ce folos, răspunse, nu fără oarecare poate sinceră melancolie, dacă au uitat ele de mine!
– Nu toate, îl îndreptai, ia priveşte. Rămăşiţă vie a oraşului de odinioară, un bătrân muscal care-şi ochise vechiul muşteriu, trăsese în faţa bisericii.
Tolăniţi pe pernele largei trăsuri, lin purtată în trap domol, străbăturăm câteva străzi, fără a ne mai spune un cuvânt. Potrivit datinei bucureştene de a nu se întoarce cineva acasă fără a trece pe la băcănie, conu Rache opri la una cu renume de pe bulevardul Brătianu. Mă rugă să mă cobor şi eu. Zăbovi mai mult decât la biserică şi se întoarse urmat de un pici încărcat de pachete.
– Merinde pentru la vie, coane Rache?
– Ba, pentru aici; poate să prinză bine, dacă facem noapte mare?
... cum se şi întâmplă. Fu pentru ca să-mi dăruiască – mărgăritar negru fără preţ şi poate fără pereche din tăinuitul său sipet – încă o istorie şi aceasta mulţumită unei fericite inspiraţii ce mi-a venit atunci şi pe care nu ştiu cum s-o binecuvântez.
Ajunşi la mine, trebuind să-mi las mosafirul singur ca să văd de masă, i-am pus înainte o veche lădiţă plină de fotografii vechi – necropolă sau morgă între pereţii căptuşiţi de mătase „Magenta” ai căreia odihneşte ca îmbălsămată o întreagă lume apusă. Când, cam peste un sfert de ceas, m-am înapoiat în salon, mi-am găsit oaspele cufundat adânc în contemplarea a trei fotografii puse una lângă alta – un brelan de dame.
Fără a-şi ridica de la ele ochii, îmi ceru să-i spun cine erau.
Una, cu aer de „Quos ego”... pe o cartă poştală într-o largă rochie înfoiată şi la gât cu un şirag de boabe de chihlimbar cât prunele, era bătrâna generăleasă P., tante Arethy, cum îi plăcea să i se zică.
Alta, o „Cabinet Mandy”, ar fi putut sluji tot aşa de bine ca Anna Csillag de reclamă unei pomade sau unui leac împotriva căderii părului. Cu gingaşul ei cap întors ca să privească peste umăr, Lena Ceptureanu îşi arăta din spate, despletită, uimitor de bogata ei coamă, din huzur revărsată până la călcâie.
Cine era însă Domniţa de bal costumat care, într-o „cartă de vizită„ de la Duschek, părea a vrăji cu ochii pe jumătate închişi şi zâmbind, trandafirul ce ţinea în mână, nu ştiam nici eu, nici ai mei. Abia atunci mă gândii ce lesne mi-ar fi fost să aflu de la cocoana Anicuţa L. ce fusese la acelaşi bal şi dânsa, în poloneză.
– Nu se ştie nici măcar de unde vine, cum a ajuns fotografia asta aici? întrebă conu Rache.
– Asta da, am cumpărat-o eu acum... nouăsprezece ani de la un ovrei bătrân care-şi înşira sărăcia de marfă – calendare vechi, cărţi cu haiduci, cheia viselor, epistolia căzută din cer şi felurite poze – pe grilajul palatului Sutzu.
Conu Rache tresări.
– Ţin minte, urmai, fiindcă e unul din rarele lucruri netrebuincioase ce am cumpărat în viaţa mea, n-am uitat nici cât m-a costat: o băncuţă.
– Mi-e şi ruşine şi frică să mărturisesc cât aş fi dat eu pe ea şi aş da chiar. Vezi tu, fotografiile cocoanelor de la acel bal – cel mai izbutit poate de la Sutzu – s-au pus în vânzare ale tutulora, afară de ale uneia singură care după ce încuviinţase şi dânsa, s-a răzgândit, a mers la Duschek, a ridicat întreg teancul alor ei cu clişeul împreună şi le-a nimicit pe loc – întreg, mai puţin una ce a pierit – cum? nu s-a ştiut, din atelier şi nu i s-a mai dat de urmă... Iat-o.
Şi, cu rugă în glas şi-n privire, luând fotografia şi punând-o în dreptul inimii: Ai să mi-o încredinţezi, nu e aşa, s-o reproduc?
– Ar fi o osteneală de prisos, coane Rache, ţine-o ca amintire de la mine.
Uitând, în felul copiilor, să mai mulţumească, Teodor*** îşi luă darul şi-l băgă cu grijă în despărţitura cu încheietoare a încăpătorului său portofel, iar pe acesta în buzunarul dinăuntru, dar nu în cel de la haină de unde-l scosese, ci în acela cu nasture al jiletcei.
Aş fi ţinut să adaog că fotografia, ce nu mai era a mea, avea ceva ciudat. Chipul Domniţei, dacă te uitai la el mai îndelung, pierdea din înfăţişarea omenească, luând-o pe cea de pisică. Dar conu Rache închisese ochii. Şi-i ţinu astfel până când gongul ne vesti că eram slujiţi.

Fu o masă în doi tăcută foarte. La cafea, mosafirul mă întrebă dacă bănuiam la ce cugetase tot timpul. Îi răspunsei fireşte că la Masinca.
– E drept, recunoscu, dar numai în treacăt şi în legătură cu altceva. Să nu mă fi făcut dânsa să scap ieri trenul, nu te întâlneam azi, aşa că atât de râvnita cât de nemainădăjduita fotografie nu mai aveam prilejul s-o găsesc niciodată.
Totuşi împăcarea nu e deplină. Mă va munci de acum gândul în ale cui mâini s-a aflat înainte să ajungă la ovrei. Acesta trebuie s-o fi dobândit pe nimic; se vede de pe cât a dat-o; şi de curând: e cum nu se poate mai bine păstrată, la întuneric, în album, între filele unei cărţi sau în cutie, e neofilită, cu cartonul nepătat şi teafăr la colţuri. Cine, după ce-a dobândit-o pe furiş, a ţinut-o astfel mai bine de treizeci de ani şi de ce? Să fi fost el? – A trebuit să-şi aibă enigma nu numai fiinţa şi tot ce-a fost în legătură cu dânsa, dar până şi icoana ei.
 Din inimă îţi mulţumesc şi pentru dar şi pentru masă, masă ce va rămâne, cred, cea din urmă de pomină la care m-am ospătat de când sunt. Ca într-un gherghef, între ea şi alte trei de odinioară, se ţes bogate, în otrăvite culori sumbre şi-n aur mohorât, pe dedesubt însă şi cu firul nevăzut, amintirile cele mai romantice şi mai stranii din lungul meu trecut de poliţist. Le-a fost dat să nu fie înmormântate şi ele o dată cu mine.


Mateiu Ion Caragiale - De când am apucat a ne prelungi şederile...


„Sphinx (iconol.) monstre fabuleux auquel les anciens donnaient ordinairement un visage de femme...” – Dictionnaire de la fable

De când am apucat a ne prelungi şederile afară din Bucureşti, el la Valea Rugului, eu la Sionu, el la crama unde a fost ucisă Siţa Gârbu, eu la armanul unde a fost răpus Nicolache Schina, adică de vreo doi ani, nu mi se mai întâmplase până săptămâna trecută să-l întâlnesc pe Teodor***, veche cunoştinţă moştenită, conu Rache cum i se zicea îndeobşte.
L-am găsit la „Carul cu bere”, în partea din stânga a localului, singur la o masă, în fund. Sta cu ochii aproape închişi; pentru cine n-ar fi ştiut că la dânsul ăsta era sem-nul că atunci cugeta adânc, ar fi crezut că aţipise. Înaintea lui se trezea, neîncepută, o halbă, alături de o carte proaspătă cu filele netăiete: cel din urmă roman detectiv franţuzesc.
Îi cerui, de cum luai loc lângă dânsul, aşa cum mă poftise, părerea asupra scrierilor de acest soi, azi atât de răspândite. Îl ştiam hârşit în meserie; îmbătrânise în slujba poliţiei, fiind fost mână dreaptă a câtorva din marii prefecţi de odinioară, de fandoselile şi de ifosele cărora se molipsise oarecum. Deschise un ochi ca să-mi spuie: „nu le leg”. Şi, după un răstimp, desfăcând pleoapele şi celuilalt: „le împrumut chiar”.
Însemna din parte-i, pentru o tipăritură, cea mai grea ocară şi osândă. Lega, mai scump sau mai ieftin, după cum îi preţuia cuprinsul, orice carte cumpăra şi nu o împrumuta nimănui, pentru nimic. Strânsese astfel, cam vreo două mii. În tovărăşia lor şi a samovarului, îşi petrecea, în sihăstria lui, la gura sobei, nopţile de iarnă.
Trecurăm la altele, vorbirăm de greutăţile vieţii, de „criză„, lucruri pe cari conu Rache le ştia doar din auzi-te. Bogat de la naştere, fusese totdeauna mai presus de nevoi; deopotrivă înstărită şoţia lui, avut prin sine şi mai avut prin căsătorie unicul lor fiu, inginerul petrolist, iar pe nepoţică, singură de asemeni la părinţi, o mai aşteptau şi alte moşteniri. De altmintreli, cu toate că în timpul din urmă conu Rache suferise pagube simţitoare, rămânând cu mulţi bani încurcaţi sau necăpătuiţi, nu se plânse.
Era altceva care îl costa. Dintre vechile legături de breaslă, de sindrofie, de petrecere, bărbaţi şi femei, cele ce mai supravieţuiseră se daseră aproape toate la fund, doborâte cari de beteşuguri cari de ruină. Singură Masinca Drângeanu, rămăsese tânără, frumoasă, chiabură; deşi cam de aceeaşi vârstă cu dânsul, ar fi putut trece drept fiica lui. Prânzise în ajun la dânsa, se înfruptase din toate noutăţile, răscoliseră împreună prin atât de bogata tolbă de amintiri.
Cunoşteam slăbiciunea ce de-o jumătate de veac conu Rache avea de divina ţaţă. Aducea, chiar când nu prea venea, vorba despre dânsa şi nu mai înceta cu laudele şi cu admirarea, la care ştia că mă întovărăşeam cu totul. Pornise dar să-mi spuie, fără să mă mai întrebe dacă n-o ştiam şi eu, cum şi era, isprava cea din urmă a ei, însurătoarea lui Valer Mamunciu, când deodată se întrerupse, apucându-mă de braţ.
– Vezi, îmi zise, cu oarecare taină, femeia care a intrat acum, cu un pachet, şi vine spre noi?
Femeia se oprise la a doua masă de la a noastră, şi se aşezase, după ce răspunsese la ploconeala lui conu Rache.
– O vezi, îmi mai şopti el, în vreme ce chelnerul, luând de la dânsa comanda, o ascundea de noi: să te uiţi la ea bine.
Timp de peste un sfert de ceas, nu făcui altceva; nu cred să mai fi privit vreodată cu atâta stăruinţă şi mai cercetător o femeie, ceea ce-mi fu cu putinţă fără să mă sfiesc, dansa fiind ocupată numai de ceea ce avea în pahar şi pe taler. Dar cu cât o priveam mai mult, vedeam la ea mai puţin. Între două vârste, nici bătrână nici tânără, nici frumoasă nici urâtă, nici înaltă nici scundă, nici grasă nici slabă, la trăsuri potrivită şi fără vreun semn anume, nu chiar la modă şi nu demodată, nu avea nimic, dar nimic deosebit. Aş fi urmat să o privesc totuşi dacă femeia ar fi zăbovit, îndată însă ce îşi isprăvi ultima bucată de crenvurşt şi sorbi fundul halbei plăti, îşi luă pachetul şi plecă înclinând spre noi uşor, fără a zâmbi, capul.
– Ei, ai văzut-o? mă întrebă conu Rache, care până atunci nu mai rostise nici un cuvânt. Asta e văduva lui Gogu Nicolau.
Gogu Nicolau?... Scotocii prin toate fundurile de ser-tare ale ţinerii mele de minte, fără a găsi nimic legat de acest nume. Cu atât mai puţin făcea el să se înfiripe cât de aburit măcar, de şters, vreun chip... Gogu Nicolau...
– Cât a stat dânsa, alături, parcă l-am văzut, în carne şi oase, şi pe el – la masa aia chiar se aşezau când veneau împreună – da, parcă l-am văzut aşa cum era: îndesat şi mărunt, cu gâtul scurt şi capul rotund lăsat pe ceafă, la faţă plin, cu nas şi ochi mici, cu mustăcioara cânepie, tunsă...
Câţiva ani, cocoana Lina, aşa o cheamă pe văduvă, a purtat o broşă cu fotografia lui, dar nu pe smalţ; de hârtie, cu sticlă deasupra. Din ce în ce chipul a ieşit, până nu s-a mai deosebit deloc. Aşa s-a întâmplat si cu amintirea lui. Afară de nevastă-sa şi de mine, poate nu mai e nimeni ca să i-o păstreze.
Gogu Nicolau era şef de birou, la finanţe, la contabilitate. Împlinise în 98 treizeci şi nouă de ani şi era însurat, fără copii, cu femeia ce fu adineaori aici; mai tânără decât el cu vreo zece. Deşi nepotriviţi la fire: ea liniştită, tăcută, rece, el dezgheţat, vorbăreţ, prietenos, sau poate tocmai de aceea, se înţelegeau şi trăiau bine împreună. Aveau şi cu ce: el, în afară de leafă, cotoare de treizeci de mii de lei, ea o pereche de case în Sfinţii Apostoli, case gemene, sistem vagon, una în faţa celeilalte, amândouă cu totul la fel, în afară de un singur lucru: curtea celei din stânga, pe care o locuiau proprietarii îmbuca fundul celei din dreapta, închiriată unui becher bătrân pe o mie două sute de lei. Poate ce-l făcuse pe Gogu Nicolau să se însoare cu Elena Zaharescu fuseseră acele case, la cari cred că, în felul pisicesc, ţinea mai mult decât la stăpâna lor, le da tot soiul de îngrijiri, nu se ducea nici nu se întorcea fără să se oprească să le mai arunce o privire. În afară de ceasurile de slijbă – era un harnic şi priceput slujbaş – nu se mişca de acasă, unde găsea totdeauna ceva de meremetisit, de văpsit, de şters, de lustruit. Duminica şi sărbătorile venea la berărie cu nevastă-sa, căreia îi plăceau crenvurştii şi berea, iar seara nu ieşea, se culca devreme; vara numai, când mânca în grădiniţa ce-şi făcuse în fundul de curte rupt de la chiriaş, îi plăcea să întârzie cu ţigara şi cu un păhărel de poşircă, la lumina chioară a unui felinar de masă, în mirosul coteţelor şi privăţilor de la vecini. Şi tot vara, potrivindu-se obşteştei dobitocii bucureştene de a se lipsi fiecare de rostul şi binele de acasă pentru a merge să se strâmtoreze, să mucegăiască ori să degere pe scump la vreo sălbăticie de munte sau de băi, Gogu Nicolau mergea să-şi petreacă luna de odihnă la Buşteni.
La Buşteni dar, în cea din urmă duminică a lui iunie din 98, a plecat dimineaţa cu trenul de plăcere să ia o odaie cu chirie la un ţăran. A găsit ce-i trebuia şi a dat patruzeci de lei arvună. A luat masa la birt „La Bucegi” unde s-a întâlnit cu Lică Ştefănescu, şef de birou la domenii, prieten de când erau amândoi copişti şi domeniile erau în aripa dreaptă a clădirii finanţelor. S-au mai plimbat, s-au mai cinstit până la trenul de seară în care s-au suit împreună ca să se întoarcă la Bucureşti. La Câmpina, Gogu Nicolau a cumpărat două ciorchine de cireşi legate pe beţişoare ca să le ducă acasă. Când au ajuns în Gara de Nord, pe înnoptate, au ieşit prin gangul din stânga, ca să ia, în dosul gării, tramvaiul roşu, de Luther, 12, să-i lase la Casa de Depuneri, de unde să meargă, tot împreună, pe jos, până acasă; erau aproape vecini: Lică sta în Apolodor. Când au ajuns la poartă, Gogu s-a răzgândit şi s-a despărţit de tovarăşul de drum, zicând că are de lăsat undeva o vorbă; pe urmă avea să ia tramvaiul albastru, 10, la Matache Măcelaru şi să-i iasă poate lui Lică înainte; tramvaiul al-bastru trecea mult mai des decât cel roşu. Nu s-a întâmplat însă aşa şi Lică s-a întors singur. Acasă, cocoana Lina l-a aşteptat pe Gogu cu ciorba de dovleci pe maşină până târziu, dar Gogu n-a venit...... şi...... n-a mai venit niciodată...... şi nu s-a mai aflat despre el nimic ......

Dintre tainele ce am întâlnit în cei patruzeci şi doi de ani de meserie, şi sunt multe, e netăgăduit cea mai desăvârşită, cea mai adâncă. Ce a fost acea vorbă pe care a ţinut să o lase, cui şi unde? Toate întrebările ce s-au pus au rămas fără răspuns, toate presupunerile, neîndreptăţite, toate cercetările, sterpe. O felie de oraş am luat-o sub plasă, am împănat-o cu agenţi, am puricat casă cu casă, din pod până în pivniţă, am descusut pe toată lumea, de la mic la mare, am surchidit mişuna bărbătească şi femeiască a ha-nurilor, cârciumilor şi cafenelelor din apropierea gării, doar o răsufla ceva. Dar nimic. În cărţi de alde astea – şi-mi arăta pe cea de pe masă – un sâmbure de cireaşă e de ajuns pentru fratele detectiv ca să descurce toată treaba, în realitate nu e însă aşa. Am încercat fără folos tot ce mi-a trecut prin minte; cel dintâi, la noi, am întrebuinţat câini în poliţie, am dat celor mai buni copoi ai prietenilor mei vânători să miroasă o rufă purtată de cel pierit ca să-i ia urma, am fost până şi la vestita ghicitoare de la Cotroceni. Ei bine, mi-a spus c-ăl vede cu un alt bărbat oacheş, merg împreună până la poartă. Apoi cărţile se închideau; aşa cum a fost: de când, în poarta gării, Gogu Nicolau s-a despărţit de tovarăşul său de drum, parcă l-a înghiţit pământul sau s-a înălţat la cer. Şi la taina aceasta, se adăogase pentru mine, mai aţâţătoare, alta, aceea a nepăsării nevestei lui. Nenorocirea care a lovit-o – dacă pentru dânsa a însemnat nenorocire – a întâmpinat-o cu o seninătate aproape dispreţuitoare, mergând până la nesimţire sau... ştiu eu ce să mai zic? – tulburată nu s-a arătat o singură clipă, o lacrimă, un suspin cât de uşor, un cât de slab semn de părere de rău măcar n-a surprins la dânsa nimeni, port cernit n-a îmbrăcat niciodată, viaţa ei n-a suferit nici o schimbare: în duminica următoare aceleia în care soţul ei s-a dus şi n-a mai venit, am văzut-o cu ochii mei, tot la masa de colo, singură, luându-şi liniştită crenvurştii şi berea, aşa cum ai văzut-o şi tu astăzi, pe când eu viaţa mi-o întorsesem pe dos, nu mai ştiam nici de casă, nici de masă, nici de odihnă, străduindu-mă să-l scot din pământ, din iarbă verde pe Gogu Nicolau şi asta nu fără jertfe, de sănătate chiar; de vedeam doi vorbind mai pe şoptite bănuiam că e despre Gogu Nicolau şi numele i-l auzeam fluturându-mi la urechi, noaptea mi se părea că-l zăresc trecând în tramvai, ori în trăsură, ori pe jos, furişându-se pe lângă ziduri sau uluci, în jacheţica lui cu poale scurte şi cu umbletul lui pripit, noaptea îl visam, şi ştii ce alandala sunt visele şi câtă zăpăceală aduc în capul acelora cari, ca mine, cred în ele. Slăbisem, eram neliniştit, aveam tresăreli, nu puteam să ascult cu luare-aminte nimic dacă nu era despre Gogu Nicolau, când aveam de spus ceva, o încur-cam, nu găseam cuvintele, mă făcusem posac, ursuz, lucru care, fireşte, a fost băgat de seamă de toată lumea, deci şi de prefect. „Ce e cu tine Rache, m-a întrebat în felul său glumeţ, într-o zi, mai lasă-te de Masinca, nu vezi în ce hal ai ajuns? Ori ţii să-ţi facem o coroană şi să-i punem pe panglică: «Neuitatului nostru coleg. Funcţionarii Prefecturii Poliţiei Capitalei.»” I-am răspuns foarte serios: „Nu e Masinca, excelenţă, e Gogu Nicolau”. L-am văzut atunci că se încruntă. „Ce Gogu Nicolau? Cum Gogu Nicolau?... ai înnebunit Rache? vino-ţi în fire!”
L-am lămurit din fir până în aţă. S-a înseninat, a zâmbit. „De ce nu mi-ai spus din capul locului, «mazetă», că nu ţi-ai mai fi dat atâta caznă! Din moment ce s-a constatat că nu se dase la fund pentru că ar fi săvârşit ceva necinstit – bani nu mânuia şi la hârtiile ce avea de lucrat era înlăturată putinţa de măsluire – mai făcea să-şi bată cineva capul? A pierit – pace bună! Şi, dând cu dispreţ din umeri: Un şef de birou! Tu nu ştiai – şi, într-adevăr, nu ştiam încă până atunci – că, în ţările din apus, pier, în felul acesta, fără urmă, în fiecare an, mii şi mii? Sunt unii cari, sub imboldul aceleiaşi porniri ca la unele dobitoace, fug de la casa lor, departe, şi se ascund când simt că li se apropie sfârşitul.”
Îmi porunci să curm cercetările şi până în câteva zile să fiu gata de plecare. Aveam, şi în anul acela, să însoţesc pe vodă în călătorie în străinătate.

Au trecut de atunci atâţia mari de ani, treizeci şi doi. Estimp curiozitatea de a şti ce a fost cu Gogu Nicolau s-a stins. Să aflu, cred că nu m-ar mai interesa. Dar e alta care mi-a rămas, tot vie, şi-mi va rămâne totdeauna: dacă femeia cu crenvurştii şi cu berea nu ştie ea ceva?

Conu Rache închise iar ochii.

Mateiu Ion Caragiale - Într-o zi, la amiazi, mă pregăteam tocmai să plec...


„Je n’ai jamais voulu écrire rien d’imaginaire.” –  Restif de la Bretonne

– Într-o zi, la amiazi, mă pregăteam tocmai să plec de la slujbă, când mi se aduse un răvăşel de la ghenerăleasa P. Mă poftea foarte stăruitor să viu numaidecât şi neapărat la dânsa. Mi-am zis că de data asta n-a voit să se mai întoarcă Ivan.
Se deprinsese lumea de toată teapa ca, de câte ori se afla în încurcătură, să alerge la mine – pe câţi nu i-am scăpat, şi pe câte, de pagubă, de ruşine, de necinste, de moarte chiar, aşa cum mă vezi. Mi-am făcut biserică în cer, biserică de muşama. Cel mai ales însă, eram înghesuit de cocoane pentru fleacuri, istorii de slugi de obicei, aşa cum era întotdeauna şi aceea a ghenerălesei.
Avea un bucătar rus, Ivan. Deşi rus şi bucătar, Ivan nu bea, dar avea alta, dintr-un nimic îi sărea ţandăra şi atunci lăsa tot baltă şi pleca. Ghenerăleasa, care, nu chiar pe ne-drept, credea că bucătar ca el altul nu era, trimitea la mine să i-l aduc cu orice preţ îndărăt; lucru uşor; Ivan, cum se supăra, aşa-i şi trecea. Mânam după el un ipistat în acelaşi loc, la nişte muscali d-ăia cari fac turtă dulce, îl găsea la ceai şi treaba era gata. Unde mergea tot aşa strună cu femeile sau cu fetele când fugeau de acasă!
Ghenerăleasa sta atunci în Eldorado, unde se înfunda strada înainte să se taie bulevardul peste casele ei, alături de intrarea grajdului lui Alexandru M., văru-său. Cum am ajuns, m-am dus de-a dreptul la bucătărie. Mormăind o căzăcească, Ivan descânta ceva într-o tigaie. Nu pentru dânsul dar, luase cocoana Areta pana de Toledo, temuta ei pană, o ştii, să scrie. L-am miruit pe Ivan cu o patacă şi, strecurându-mă prin sumedenia de câini şi de pisici, m-am suit la stăpâna casei.
Mă aştepta cu masa pusă. Erau numai două tacâmuri, unul pentru dânsa, altul pentru mine; gheneralul era la Cloşani.
...ce era? Se trezise de dimineaţă cu Lena Ceptureanu, prietena ei de inimă, voioasă peste poate, sărind şi bătând din palme. Avea să-i împărtăşească un secret mare: Ferdinand al Bulgariei era amorezat nebun de dânsa! În fiecare sâmbătă trecea în România „incognito” cu un aghiotant şi veneau împreună seara s-o viziteze. Prinţul se pasionase de... vocea ei! Şi amănuntele ce da, o făcuse pe ghenerăleasă să se înfioare.
Într-un salon cu lumina înăbuşită, Lena singură cânta, iar Ferdinand cu însoţitorul o ascultau din încăperea vecină lăsată în întuneric. Mai mult nimic, convorbirea mărginindu-se, la venire şi la plecare, când îi sărutau galant mâna, la câteva cuvinte.
Această desăvârşită istorie o pusese pe ghenerăleasă pe gânduri; nu era doar zi-ntâi de april. Ca Lena să fi băsnit se prea putea, i se cam întâmpla; dar dacă era adevărat ceea ce povestise, nu credeam şi eu că primind în aşa fel doi asemenea necunoscuţi, biata femeie se expunea la o primejdie ce putea să fie nu numai aceea a furtului?
Ascunzându-mi tulburarea, i-am spus să fie pe pace: serios n-avea ce fi – de ale Lenei. Cugetam însă cu totul altfel.
Era vorba de doi inşi, dintre care unul trebuia să fi semănat leit cu atât de popularul la noi, Nazone ca să treacă drept acesta. Or, în amintirea mea, răsăriseră siniştri tot doi tovarăşi de rele, unul dintr-înşii având leită acea asemănare... Să fi fost unii şi aceiaşi? Dacă da, aşa cum nu m-am îndoit din capul locului, atunci avea tot dreptul ghenerăleasa să tremure pentru Lena: îi mai văzusem odată la treabă. Mă aflam iarăşi la grea răspântie, mai grea ca oricând, fiind de astă dată în joc nu numai viaţa mea dar şi a altora.

Ţi-aduci aminte cu ce furie au bântuit în Apus, la sfârşitul veacului trecut şi la începutul celui curgător, furturile de giuvaiericale. Făcându-le cronica, ţaţa de Jean Lorrain n-a trebuit să adauge mai nimic din închipuire. Ştii de asemeni, poate, că aproape toate rămâneau nede-scoperite. Şi aceasta nu-l lăsa să doarmă pe prietenul meu herr Alois Hartmann.
Prieten şi coleg. Cu deosebirea că el era poliţist născut, iar eu făcut. Era o pildă vie de cât poate înşela înfăţişarea. Cine ar fi crezut că omul acesta bălan şi trandafiriu, greoi şi cam molâu, dar arătos şi aşa chipeş că, deşi se cam îngroşase la trup, la cincizeci de ani ar fi putut face pe Isus Christos la jocurile Patimei din Oberammergau, era, în ciuda aerului său blajin şi a nevinovăţiei ochilor săi de „nu-mă-uita” cu vederea scurtă, un Javert. Un al doilea care să-şi îndrăgească într-atât meseria, ponosita noastră meserie, n-am mai întâlnit. Găsind astfel că slujba de încredere ce avea la Hofburg nu-i da destul de robot, şi-a pus în gând să încerce a desluşi el ceva măcar din taina marilor hoţii de diamanticale.
Mai degrabă decât mi-aş fi închipuit, stând o dată cu dânsul, aşa cum obişnuiam când eram în trecere prin Vie-na, la „Drei Laufer” pe Kohlmarkt, mi-a spus că, mulţumită metodelor sale proprii, îşi atinsese ţelul.
În cei doi ani din urmă petrecuse câte o lună, când mişuna era în noi, pe Riviera, unde tâlhăriile se ţineau lanţ. Nu-i trebuise mai mult ca să descopere că grosul celor de seamă îl făptuia o puternic alcătuită bandă, internaţională poate, dar cuibând în Italia de miazăzi şi care, potrivit străvechii datini a întovărăşirilor de răufăcători de a-şi lua un sim-bol şi un nume, alesese stupul şi întrebuinţa cu tâlc ascuns vorbe de ale albinăritului, pentru că asemenea unui roi de albine avea de căpetenie o femeie, căreia îi şi ziceau „regina”.
Ei bine, cea mai mare dintre meştere, întâmplarea sin-gură şi numai întâmplarea – o recunoştea el cel dintâi – îl făcuse să-i dea acelei femei de urmă.
 Şi, întorcându-şi paharul golit cu fundul în sus, herr Hartmann mă încredinţa, cu un rânjet care-l schimba la faţă, urâţindu-l, că tot aşa ca subt un pahar avea în curând să o ţie; îi şi întinsese cursa. L-am ascultat cu înfrigurare deoarece, la auzul unui cuvânt, îmi fulgerase prin minte o apropiere care, dacă era justă, mă băga la îndoita grijă să nu fie prinsă acea femeie, iar herr Hartmann să nu-şi frângă gâtul. Dar putinţă nu aveam nici pe dânsa s-o înştiinţez – era de altfel moartă, da, nu aiurez, moartă – nici lui să-i pun în vedere cât de mare era în ceea ce întreprindea riscul profesional.
Către sfârşitul toamnei acelui an, herr Hartmann amers la Abbazzia, unde a tras la o pensiune într-o villa de pe ţărmul mării. Seara, după-masă a ieşit în grădină să-şi fumeze ţigara la aer. A fost găsit dimineaţa, spânzurat scurt şi ţeapăn, cu nod marinăresc, de scândura spatelui unei bănci. La ce-au dus cercetările, nu ştiu, dar zgomotul ce urma să se isce a fost şi el repede sugrumat, cum de altfel era politic; victima fusese în slujba Curţii, Curtea cea mai sătulă de scandal.

Teodor*** îşi coborî glasul ca să-mi spuie că nu-l ispitise să paţă şi el ca herr Hartmann. Şi apoi nu era burlac ca dânsul, avea soţie, copil. Dacă ar fi fost lovit în fiinţa lor? Fusese de altfel prevenit...

– Aveam, urmă, să mă mărginesc a o pune la adăpost pe Lena şi pentru aceasta era deajuns să-i opresc pe acei mosafiri de noapte a mai călca o dată măcar la dânsa; multe sâmbete – sâmbetele ce-i purtau – n-aveau ei să stea s-o asculte cântând; ar fi dat fără doar şi poate lovitura, lăsând în urma-le un cadavru. Chibzuiala mea fu scurtă; înainte de a ne scula de la îmbelşugatul şi prelungitul prânz, planul meu de lucrătură era gata. Nimic mai simplu: când să dea să intre acolo, cei doi ponţi aveau să fie întâmpinaţi de alţi doi de prea aleasă curtenie, dintre cari unul avea să înmâne celui ce semăna cu Ferdinand de Coburg o scrisoare, poftindu-l pe italieneşte a lua cât mai degrabă cunoştinţă de cuprinsul ei. Şi avea să-l întrebe dacă avea nevoie de trăsură, oferindu-i-o pe a lui. Înţelegi că sceleraţii n-ar mai fi încercat locul şi te las să-ţi închipui uimirea şi ciuda, şi, după ce aveau să citească scrisoarea alcătuită din litere tăiate din Papagallo, uluiala şi spaima lor, văzând că era în Bucureşti cineva care le cunoştea o veche crimă şi, din umbră dar cu mărinimie, fără să se trădeze şi fără a-i trăda, îi împiedica de a săvârşi alta nouă. Era un plan minunat, care nu putea în nici un caz da greş. L-am schimbat totuşi a doua zi de-a-ntregul.
Socotind că nu strica s-o iscodesc puţin şi pe Lena, şi aceasta fără întârziere – era vineri – m-am înfiinţat devreme la şosea, unde ştiam că făcea zilnic o plimbare. N-a întârziat să vie, dar împotriva obiceiului ei luase cu dânsa pe cineva – o cocoană scăpătată, una Găleasca. Am urmărit-o de la distanţă în sus şi în jos cu muscalul meu, şi când s-a oprit în dreptul bufetului să asculte Valurile Dunării, până să se odihnească caii, am oprit şi eu, m-am dat jos şi am mers la dânsa.
M-a întâmpinat surâzând şi cu fermecătoarea ei ochiadă. Îi părea bine că putea să-mi mulţumească de intrările la tribună ce-i trimisesem de Zece Mai. Îi spusei că avea prilejul să mă îndatoreze şi dânsa pe mine şi-i cerui în acest scop o scurtă întrevedere, dar nu mai târziu de a doua zi înainte de amiazi. „Dar cum nu?” – şi mă încredinţă că n-avea să doarmă toată noaptea de curiozitate.
Sâmbăta dar, la ora samsarilor şi arendaşilor, eram la dânsa. Mă aştepta, dar, ca un făcut, iarăşi nu singură: la o masă, în faţa unor cărţi de dat întinse, nemişcată, înlemnită, sta madam Iuli – Iuli de Berbely. O ştii, una înaltă, numai pielea şi osul, cu perucă galbenă şi ochelari de aur, gătită sorcovă în culori ţipătoare – nu se poate să n-o ştii pe macabra brezaie, cu privire şi umblet de lunatică, ce stârnea hazul trecătorilor de pe Calea Victoriei, de unde era nelipsită pe partea palatului.
– Nu, madam Iuli, îi spunea Lena cu însufleţire, sunt doi nu trei, numai doi. Un zâmbet blajin învioră faţa fără vârstă a Pythonissei care cu un glas dulce de străină, slab dar limpede rosti:
–Cărţile nu mint.
Le strânse cu o mlădioasă îndemânare, le amestecă şoptind ceva parcă şi după ce le dete Lenei să le taie, din câteva mişcări hotărâte le aşternu din nou. În genunchi pe un scaun, cu coatele pe masă şi cu bărbia în palmă, Lena aştepta.
– Cărţile dau la fel, zise madam Iuli. Şi, arătând cu degetul: Da, întocmai în totul, pe drum de seară, în casă, tot trei cavaleri.
Răvăşi cărţile şi se ridică. Mai zăbovi numai cât îi trebui ca să facă politicos şi cu mine cunoştinţă şi să-şi ia rămas bun. Stăpâna casei o însoţi.
Îmi împărtăşi, la întoarcere, mirarea ei de cum madam Iuli, care da mai bine chiar decât cărturăresele de meserie, de data asta n-o nemerise. Ori nu citise bine, ori nu se supuseseră cărţile – cărţile au toane – altfel de unde scotea acea grozavă primejdie prin care zicea că Lena ar fi trecut şi trecea încă...
Biata madam Iuli, şi eu care, găsind-o acolo, o bănuisem că ar fi poate o codiţă!
– ...şi, mai ales, urmă Lena, cum aveau să fie pe drum de seară trei cavaleri când nu erau decât doi.
– Dar cum, doi sunt va să zică? întrebai eu.
– Fireşte, doi, da, recunoscu Lena.
Puteam doar s-o cos cu aţă albă.
– Ei bine, mă înfipsei eu de-a dreptul, din pricina lor mă aflu eu aici.
Frumoşii ochi albaştri ai Lenei, rămaseră sticliţi de uimire.
Fusese, o lămurii, înştiinţată poliţia că un foarte înalt personaj străin – cine nu se ştia sau poate nu voise să mi se spuie – venea într-ascuns seara la dânsa şi căzuse pe mine beleaua să veghez asupra lui cât mai de aproape dar totodată fără a fi simţit. De aceea venisem s-o rog să-mi înlesnească ea să duc la bun sfârşit această gingaşă şi plicticoasă însărcinare.

– E de necrezut, zise ea, cum le aflaţi la poliţie.
Şi, ai ghicit poate, mi-a trăsnit prin cap să mă ascund în canatul uşei după perdele cât va ţine tainica vizită. Dacă Lena ar fi refuzat? De cum o rugai, Lena încuviinţă fără codire şi făcând mare haz.
– Ai să-l cunoşti numaidecât cine e...
Voi să mă reţie şi ea la masă, dar cu toată părerea de rău nu putui primi: mă aşteptau la „Leul şi cârnatul” Mieluşică şi baronul Flaimuc.

..............................

Peste toată această pâclă roşie se lasă grea o perdea neagră. Dacă mai sunt pe lume, ce s-au făcut ea şi el, nu ştiu şi nu se va afla, cred, niciodată. Sunt lucruri ticluite să rămână pentru totdeauna – de veci – sub pecetea tainei.