Mateiu Ion Caragiale - Într-o zi, la amiazi, mă pregăteam tocmai să plec...

„Je n’ai jamais voulu écrire rien d’imaginaire.” –  Restif de la Bretonne

– Într-o zi, la amiazi, mă pregăteam tocmai să plec de la slujbă, când mi se aduse un răvăşel de la ghenerăleasa P. Mă poftea foarte stăruitor să viu numaidecât şi neapărat la dânsa. Mi-am zis că de data asta n-a voit să se mai întoarcă Ivan.
Se deprinsese lumea de toată teapa ca, de câte ori se afla în încurcătură, să alerge la mine – pe câţi nu i-am scăpat, şi pe câte, de pagubă, de ruşine, de necinste, de moarte chiar, aşa cum mă vezi. Mi-am făcut biserică în cer, biserică de muşama. Cel mai ales însă, eram înghesuit de cocoane pentru fleacuri, istorii de slugi de obicei, aşa cum era întotdeauna şi aceea a ghenerălesei.
Avea un bucătar rus, Ivan. Deşi rus şi bucătar, Ivan nu bea, dar avea alta, dintr-un nimic îi sărea ţandăra şi atunci lăsa tot baltă şi pleca. Ghenerăleasa, care, nu chiar pe ne-drept, credea că bucătar ca el altul nu era, trimitea la mine să i-l aduc cu orice preţ îndărăt; lucru uşor; Ivan, cum se supăra, aşa-i şi trecea. Mânam după el un ipistat în acelaşi loc, la nişte muscali d-ăia cari fac turtă dulce, îl găsea la ceai şi treaba era gata. Unde mergea tot aşa strună cu femeile sau cu fetele când fugeau de acasă!
Ghenerăleasa sta atunci în Eldorado, unde se înfunda strada înainte să se taie bulevardul peste casele ei, alături de intrarea grajdului lui Alexandru M., văru-său. Cum am ajuns, m-am dus de-a dreptul la bucătărie. Mormăind o căzăcească, Ivan descânta ceva într-o tigaie. Nu pentru dânsul dar, luase cocoana Areta pana de Toledo, temuta ei pană, o ştii, să scrie. L-am miruit pe Ivan cu o patacă şi, strecurându-mă prin sumedenia de câini şi de pisici, m-am suit la stăpâna casei.
Mă aştepta cu masa pusă. Erau numai două tacâmuri, unul pentru dânsa, altul pentru mine; gheneralul era la Cloşani.
...ce era? Se trezise de dimineaţă cu Lena Ceptureanu, prietena ei de inimă, voioasă peste poate, sărind şi bătând din palme. Avea să-i împărtăşească un secret mare: Ferdinand al Bulgariei era amorezat nebun de dânsa! În fiecare sâmbătă trecea în România „incognito” cu un aghiotant şi veneau împreună seara s-o viziteze. Prinţul se pasionase de... vocea ei! Şi amănuntele ce da, o făcuse pe ghenerăleasă să se înfioare.
Într-un salon cu lumina înăbuşită, Lena singură cânta, iar Ferdinand cu însoţitorul o ascultau din încăperea vecină lăsată în întuneric. Mai mult nimic, convorbirea mărginindu-se, la venire şi la plecare, când îi sărutau galant mâna, la câteva cuvinte.
Această desăvârşită istorie o pusese pe ghenerăleasă pe gânduri; nu era doar zi-ntâi de april. Ca Lena să fi băsnit se prea putea, i se cam întâmpla; dar dacă era adevărat ceea ce povestise, nu credeam şi eu că primind în aşa fel doi asemenea necunoscuţi, biata femeie se expunea la o primejdie ce putea să fie nu numai aceea a furtului?
Ascunzându-mi tulburarea, i-am spus să fie pe pace: serios n-avea ce fi – de ale Lenei. Cugetam însă cu totul altfel.
Era vorba de doi inşi, dintre care unul trebuia să fi semănat leit cu atât de popularul la noi, Nazone ca să treacă drept acesta. Or, în amintirea mea, răsăriseră siniştri tot doi tovarăşi de rele, unul dintr-înşii având leită acea asemănare... Să fi fost unii şi aceiaşi? Dacă da, aşa cum nu m-am îndoit din capul locului, atunci avea tot dreptul ghenerăleasa să tremure pentru Lena: îi mai văzusem odată la treabă. Mă aflam iarăşi la grea răspântie, mai grea ca oricând, fiind de astă dată în joc nu numai viaţa mea dar şi a altora.

Ţi-aduci aminte cu ce furie au bântuit în Apus, la sfârşitul veacului trecut şi la începutul celui curgător, furturile de giuvaiericale. Făcându-le cronica, ţaţa de Jean Lorrain n-a trebuit să adauge mai nimic din închipuire. Ştii de asemeni, poate, că aproape toate rămâneau nede-scoperite. Şi aceasta nu-l lăsa să doarmă pe prietenul meu herr Alois Hartmann.
Prieten şi coleg. Cu deosebirea că el era poliţist născut, iar eu făcut. Era o pildă vie de cât poate înşela înfăţişarea. Cine ar fi crezut că omul acesta bălan şi trandafiriu, greoi şi cam molâu, dar arătos şi aşa chipeş că, deşi se cam îngroşase la trup, la cincizeci de ani ar fi putut face pe Isus Christos la jocurile Patimei din Oberammergau, era, în ciuda aerului său blajin şi a nevinovăţiei ochilor săi de „nu-mă-uita” cu vederea scurtă, un Javert. Un al doilea care să-şi îndrăgească într-atât meseria, ponosita noastră meserie, n-am mai întâlnit. Găsind astfel că slujba de încredere ce avea la Hofburg nu-i da destul de robot, şi-a pus în gând să încerce a desluşi el ceva măcar din taina marilor hoţii de diamanticale.
Mai degrabă decât mi-aş fi închipuit, stând o dată cu dânsul, aşa cum obişnuiam când eram în trecere prin Vie-na, la „Drei Laufer” pe Kohlmarkt, mi-a spus că, mulţumită metodelor sale proprii, îşi atinsese ţelul.
În cei doi ani din urmă petrecuse câte o lună, când mişuna era în noi, pe Riviera, unde tâlhăriile se ţineau lanţ. Nu-i trebuise mai mult ca să descopere că grosul celor de seamă îl făptuia o puternic alcătuită bandă, internaţională poate, dar cuibând în Italia de miazăzi şi care, potrivit străvechii datini a întovărăşirilor de răufăcători de a-şi lua un sim-bol şi un nume, alesese stupul şi întrebuinţa cu tâlc ascuns vorbe de ale albinăritului, pentru că asemenea unui roi de albine avea de căpetenie o femeie, căreia îi şi ziceau „regina”.
Ei bine, cea mai mare dintre meştere, întâmplarea sin-gură şi numai întâmplarea – o recunoştea el cel dintâi – îl făcuse să-i dea acelei femei de urmă.
 Şi, întorcându-şi paharul golit cu fundul în sus, herr Hartmann mă încredinţa, cu un rânjet care-l schimba la faţă, urâţindu-l, că tot aşa ca subt un pahar avea în curând să o ţie; îi şi întinsese cursa. L-am ascultat cu înfrigurare deoarece, la auzul unui cuvânt, îmi fulgerase prin minte o apropiere care, dacă era justă, mă băga la îndoita grijă să nu fie prinsă acea femeie, iar herr Hartmann să nu-şi frângă gâtul. Dar putinţă nu aveam nici pe dânsa s-o înştiinţez – era de altfel moartă, da, nu aiurez, moartă – nici lui să-i pun în vedere cât de mare era în ceea ce întreprindea riscul profesional.
Către sfârşitul toamnei acelui an, herr Hartmann amers la Abbazzia, unde a tras la o pensiune într-o villa de pe ţărmul mării. Seara, după-masă a ieşit în grădină să-şi fumeze ţigara la aer. A fost găsit dimineaţa, spânzurat scurt şi ţeapăn, cu nod marinăresc, de scândura spatelui unei bănci. La ce-au dus cercetările, nu ştiu, dar zgomotul ce urma să se isce a fost şi el repede sugrumat, cum de altfel era politic; victima fusese în slujba Curţii, Curtea cea mai sătulă de scandal.

Teodor*** îşi coborî glasul ca să-mi spuie că nu-l ispitise să paţă şi el ca herr Hartmann. Şi apoi nu era burlac ca dânsul, avea soţie, copil. Dacă ar fi fost lovit în fiinţa lor? Fusese de altfel prevenit...

– Aveam, urmă, să mă mărginesc a o pune la adăpost pe Lena şi pentru aceasta era deajuns să-i opresc pe acei mosafiri de noapte a mai călca o dată măcar la dânsa; multe sâmbete – sâmbetele ce-i purtau – n-aveau ei să stea s-o asculte cântând; ar fi dat fără doar şi poate lovitura, lăsând în urma-le un cadavru. Chibzuiala mea fu scurtă; înainte de a ne scula de la îmbelşugatul şi prelungitul prânz, planul meu de lucrătură era gata. Nimic mai simplu: când să dea să intre acolo, cei doi ponţi aveau să fie întâmpinaţi de alţi doi de prea aleasă curtenie, dintre cari unul avea să înmâne celui ce semăna cu Ferdinand de Coburg o scrisoare, poftindu-l pe italieneşte a lua cât mai degrabă cunoştinţă de cuprinsul ei. Şi avea să-l întrebe dacă avea nevoie de trăsură, oferindu-i-o pe a lui. Înţelegi că sceleraţii n-ar mai fi încercat locul şi te las să-ţi închipui uimirea şi ciuda, şi, după ce aveau să citească scrisoarea alcătuită din litere tăiate din Papagallo, uluiala şi spaima lor, văzând că era în Bucureşti cineva care le cunoştea o veche crimă şi, din umbră dar cu mărinimie, fără să se trădeze şi fără a-i trăda, îi împiedica de a săvârşi alta nouă. Era un plan minunat, care nu putea în nici un caz da greş. L-am schimbat totuşi a doua zi de-a-ntregul.
Socotind că nu strica s-o iscodesc puţin şi pe Lena, şi aceasta fără întârziere – era vineri – m-am înfiinţat devreme la şosea, unde ştiam că făcea zilnic o plimbare. N-a întârziat să vie, dar împotriva obiceiului ei luase cu dânsa pe cineva – o cocoană scăpătată, una Găleasca. Am urmărit-o de la distanţă în sus şi în jos cu muscalul meu, şi când s-a oprit în dreptul bufetului să asculte Valurile Dunării, până să se odihnească caii, am oprit şi eu, m-am dat jos şi am mers la dânsa.
M-a întâmpinat surâzând şi cu fermecătoarea ei ochiadă. Îi părea bine că putea să-mi mulţumească de intrările la tribună ce-i trimisesem de Zece Mai. Îi spusei că avea prilejul să mă îndatoreze şi dânsa pe mine şi-i cerui în acest scop o scurtă întrevedere, dar nu mai târziu de a doua zi înainte de amiazi. „Dar cum nu?” – şi mă încredinţă că n-avea să doarmă toată noaptea de curiozitate.
Sâmbăta dar, la ora samsarilor şi arendaşilor, eram la dânsa. Mă aştepta, dar, ca un făcut, iarăşi nu singură: la o masă, în faţa unor cărţi de dat întinse, nemişcată, înlemnită, sta madam Iuli – Iuli de Berbely. O ştii, una înaltă, numai pielea şi osul, cu perucă galbenă şi ochelari de aur, gătită sorcovă în culori ţipătoare – nu se poate să n-o ştii pe macabra brezaie, cu privire şi umblet de lunatică, ce stârnea hazul trecătorilor de pe Calea Victoriei, de unde era nelipsită pe partea palatului.
– Nu, madam Iuli, îi spunea Lena cu însufleţire, sunt doi nu trei, numai doi. Un zâmbet blajin învioră faţa fără vârstă a Pythonissei care cu un glas dulce de străină, slab dar limpede rosti:
–Cărţile nu mint.
Le strânse cu o mlădioasă îndemânare, le amestecă şoptind ceva parcă şi după ce le dete Lenei să le taie, din câteva mişcări hotărâte le aşternu din nou. În genunchi pe un scaun, cu coatele pe masă şi cu bărbia în palmă, Lena aştepta.
– Cărţile dau la fel, zise madam Iuli. Şi, arătând cu degetul: Da, întocmai în totul, pe drum de seară, în casă, tot trei cavaleri.
Răvăşi cărţile şi se ridică. Mai zăbovi numai cât îi trebui ca să facă politicos şi cu mine cunoştinţă şi să-şi ia rămas bun. Stăpâna casei o însoţi.
Îmi împărtăşi, la întoarcere, mirarea ei de cum madam Iuli, care da mai bine chiar decât cărturăresele de meserie, de data asta n-o nemerise. Ori nu citise bine, ori nu se supuseseră cărţile – cărţile au toane – altfel de unde scotea acea grozavă primejdie prin care zicea că Lena ar fi trecut şi trecea încă...
Biata madam Iuli, şi eu care, găsind-o acolo, o bănuisem că ar fi poate o codiţă!
– ...şi, mai ales, urmă Lena, cum aveau să fie pe drum de seară trei cavaleri când nu erau decât doi.
– Dar cum, doi sunt va să zică? întrebai eu.
– Fireşte, doi, da, recunoscu Lena.
Puteam doar s-o cos cu aţă albă.
– Ei bine, mă înfipsei eu de-a dreptul, din pricina lor mă aflu eu aici.
Frumoşii ochi albaştri ai Lenei, rămaseră sticliţi de uimire.
Fusese, o lămurii, înştiinţată poliţia că un foarte înalt personaj străin – cine nu se ştia sau poate nu voise să mi se spuie – venea într-ascuns seara la dânsa şi căzuse pe mine beleaua să veghez asupra lui cât mai de aproape dar totodată fără a fi simţit. De aceea venisem s-o rog să-mi înlesnească ea să duc la bun sfârşit această gingaşă şi plicticoasă însărcinare.

– E de necrezut, zise ea, cum le aflaţi la poliţie.
Şi, ai ghicit poate, mi-a trăsnit prin cap să mă ascund în canatul uşei după perdele cât va ţine tainica vizită. Dacă Lena ar fi refuzat? De cum o rugai, Lena încuviinţă fără codire şi făcând mare haz.
– Ai să-l cunoşti numaidecât cine e...
Voi să mă reţie şi ea la masă, dar cu toată părerea de rău nu putui primi: mă aşteptau la „Leul şi cârnatul” Mieluşică şi baronul Flaimuc.

..............................

Peste toată această pâclă roşie se lasă grea o perdea neagră. Dacă mai sunt pe lume, ce s-au făcut ea şi el, nu ştiu şi nu se va afla, cred, niciodată. Sunt lucruri ticluite să rămână pentru totdeauna – de veci – sub pecetea tainei.