ISTORIA PREA FRUMOSULUI ARGHIR ŞI A PREA FRUMOASEI ELENA
CEA MĂIASTRĂ ŞI CU PĂRUL DE AUR
ADECĂ O ÎNCHIPUIRE, SUPT CAREA SĂ ÎNŢELEGE
LUAREA ŢĂRII ARDEALULUI PRIN TRAIAN, CHESARUL RÂMULUI
Partea a II-a (fragment)
Tânărul dacă porneaşteDeparte călătoreaşte,
Singur numai cu o slugă
Merge dând Domnului rugă.
O, Arghire, lungă cale -
Lungi necazurile tale -
Ia de-a lungul dealurile
Şi numără jgheaburile.
Tot prin locuri necălcate
Şi prin păduri neumblate,
Tot prin văi necunoscute,
Prin locuri neprecepute,
Nededat cu cale lungă
Câte vor să-l mai ajungă.
Câte birturi, câte sate,
Tot întreabă de cetate,
La toţi le părea minune,
Necum ca să-i ştie spune.
Calcă câte locuri toate
Până mai nici nu mai poate
Deci în partea pustnicească
Când era să nimărească,
Dintru o peşteră mare,
Veade fum că iase tare,
Şi într-acolo grăbeaşte,
În care dacă priveaşte,
Veade un om mare foarte,
Cât s-au spăimântat de moarte.
A s-întoarce nu cutează,
Gândind fricos să nu-l vază,
Ci ş-au făcut îndrăznire
Gândind: sau traiu, sau pierire,
Şi în peşteră întrară
Dându-i întâi bună seară;
Iară omul cel prea mare
Dă o groaznică strigare:
"Cine iaste? cine vine?
Cine ce caută la mine?"
Şi când slobozea cuvântul,
Să cutremura pământul,
Numai cu un ochi în frunte
Şi părea că-i cât un munte.
Arghir tremura de frică
Şi nu ascundea nimică,
Ci să ruga de iertare
Numărându-i tot ce are,
Şi-l întreba de cetate:
Nu ştie încătrău bate?
I-au răspuns omul îndată
Cu vorbă mai aşezată:
"Nu i-am auzit de veaste,
Necum să ştiu unde iaste,
Dar şezi până dimineaţă
Că vin toţi satirii faţă.
Ştiu că trebuie să fie
Vreunul care să ştie,
Şi care va şti mai bine
Îl voi trimite cu tine.
Atunci Arghir mulţămeaşte
Şi frica-ş mai potoleaşte.
Acest uriiaş îndată
Cu o cină să arată,
În frigare vrând' să tragă
O căprioară întreagă.
Face cină boierească,
Ca pe Arghir să cinstească
Masa lângă foc o pune
La lumină de tăciune,
Şi şăd toţi pe lângă vatră,
Pre câte un jgheab de piatră.
Arghir până să înbuce,
O ploscă de vin aduce
Dintr-ale sale merinde,
Care foarte bine prinde.
Uriiaşul, deacă-l gustă,
Cu stomah ca de lăcustă,
I-ar fi plăcut că să tragă
Pe gât o bute întreagă;
Dar tot să îndestulează,
(Nefiind, mai mult, să crează).
Aşa până şed la masă
În sălbateca sa casă,
Pre Arghir îl mai întreabă:
Ce umblă? şi cu ce treabă.
Caută acea cetate
Prin ţări aşa depărtate?
Spre care Arghir răspunde,
Tot spune, nimic ascunde,
Să duc apoi să se culce
(Cât e lui Arghir de dulce),
Dimineaţa să sculară,
Satirii să adunară,
Să întrecea care, care
Aduce cinste mai mare?
Omul înceape să facă
Ca toţi satirii să tacă,
Zicând: "Ştiu cum mi să pare
Că aveţi multă umblare;
Nu ştiţi de Neagra Cetate
Unde, încătrău abate?
Nu vă întreb spre stricare
Nici spre vreo supărare".
Nu ştia cum să răspunză,
Măcar cât iarbă şi frunză,
Iar un şchiop satir soseaşte,
Şi numaidecât grăiaşte:
"Ştiu eu de Neagra Cetate",
Dar ei: "Pre unde abate?"
"M-au purtat pre mine dorul
Unde mi-am frânt eu piciorul".
Atunci omul porunceaşte:
"Numaidecât te găteaşte,
Crăişorul de la mine
Să-l povăţuieşti prea bine".
Iar şchiopul să jeluiaşte
Şi zicând aşa grăiaşte:
"Eu nu cutez a mă duce,
Că acolo să m-apuce
Că eu, mă rog, mă ascultă,
Am făcut pagubă multă,
Eram hiară stricătoare,
Piele de lup mâncătoare,
Şi au gând să mă belească,
Cine să mă izbăvească?"
Atuncea omul cel mare
Înceape a striga tare:
"Mergi! auzi când zic o dată,
N-aştepta vorbă rugată".
Omul ajută de milă,
Iar şchiopul pleacă de silă.
Arghir mai cu bucurie
Scurtă din călătorie
Bârcuri, câmpuri, văi şi dealuri,
Preste ape multe valuri;
Zile multe, cale lungă,
Nu putea să mai ajungă.
Dar odată mai pre urmă
Şi drumul mai li să curmă.
Într-un vârf de deal sosiră
Şi puţintel odihniră,
Dar unde li să arată
Cetatea de mult oftată.
Acum şchiopul nu mai mearge,
Numai înapoi să ştearge,
Cărui Arghir mulţămeaşte,
Apoi iarăşi mai porneaşte...
1801
