„Sphinx (iconol.) monstre fabuleux auquel les anciens donnaient ordinairement un visage de femme...” – Dictionnaire de la fable
L-am găsit la „Carul cu bere”, în partea din stânga a localului, singur la o masă, în fund. Sta cu ochii aproape închişi; pentru cine n-ar fi ştiut că la dânsul ăsta era sem-nul că atunci cugeta adânc, ar fi crezut că aţipise. Înaintea lui se trezea, neîncepută, o halbă, alături de o carte proaspătă cu filele netăiete: cel din urmă roman detectiv franţuzesc.
Îi cerui, de cum luai loc lângă dânsul, aşa cum mă poftise, părerea asupra scrierilor de acest soi, azi atât de răspândite. Îl ştiam hârşit în meserie; îmbătrânise în slujba poliţiei, fiind fost mână dreaptă a câtorva din marii prefecţi de odinioară, de fandoselile şi de ifosele cărora se molipsise oarecum. Deschise un ochi ca să-mi spuie: „nu le leg”. Şi, după un răstimp, desfăcând pleoapele şi celuilalt: „le împrumut chiar”.
Însemna din parte-i, pentru o tipăritură, cea mai grea ocară şi osândă. Lega, mai scump sau mai ieftin, după cum îi preţuia cuprinsul, orice carte cumpăra şi nu o împrumuta nimănui, pentru nimic. Strânsese astfel, cam vreo două mii. În tovărăşia lor şi a samovarului, îşi petrecea, în sihăstria lui, la gura sobei, nopţile de iarnă.
Trecurăm la altele, vorbirăm de greutăţile vieţii, de „criză„, lucruri pe cari conu Rache le ştia doar din auzi-te. Bogat de la naştere, fusese totdeauna mai presus de nevoi; deopotrivă înstărită şoţia lui, avut prin sine şi mai avut prin căsătorie unicul lor fiu, inginerul petrolist, iar pe nepoţică, singură de asemeni la părinţi, o mai aşteptau şi alte moşteniri. De altmintreli, cu toate că în timpul din urmă conu Rache suferise pagube simţitoare, rămânând cu mulţi bani încurcaţi sau necăpătuiţi, nu se plânse.
Era altceva care îl costa. Dintre vechile legături de breaslă, de sindrofie, de petrecere, bărbaţi şi femei, cele ce mai supravieţuiseră se daseră aproape toate la fund, doborâte cari de beteşuguri cari de ruină. Singură Masinca Drângeanu, rămăsese tânără, frumoasă, chiabură; deşi cam de aceeaşi vârstă cu dânsul, ar fi putut trece drept fiica lui. Prânzise în ajun la dânsa, se înfruptase din toate noutăţile, răscoliseră împreună prin atât de bogata tolbă de amintiri.
Cunoşteam slăbiciunea ce de-o jumătate de veac conu Rache avea de divina ţaţă. Aducea, chiar când nu prea venea, vorba despre dânsa şi nu mai înceta cu laudele şi cu admirarea, la care ştia că mă întovărăşeam cu totul. Pornise dar să-mi spuie, fără să mă mai întrebe dacă n-o ştiam şi eu, cum şi era, isprava cea din urmă a ei, însurătoarea lui Valer Mamunciu, când deodată se întrerupse, apucându-mă de braţ.
– Vezi, îmi zise, cu oarecare taină, femeia care a intrat acum, cu un pachet, şi vine spre noi?
Femeia se oprise la a doua masă de la a noastră, şi se aşezase, după ce răspunsese la ploconeala lui conu Rache.
– O vezi, îmi mai şopti el, în vreme ce chelnerul, luând de la dânsa comanda, o ascundea de noi: să te uiţi la ea bine.
Timp de peste un sfert de ceas, nu făcui altceva; nu cred să mai fi privit vreodată cu atâta stăruinţă şi mai cercetător o femeie, ceea ce-mi fu cu putinţă fără să mă sfiesc, dansa fiind ocupată numai de ceea ce avea în pahar şi pe taler. Dar cu cât o priveam mai mult, vedeam la ea mai puţin. Între două vârste, nici bătrână nici tânără, nici frumoasă nici urâtă, nici înaltă nici scundă, nici grasă nici slabă, la trăsuri potrivită şi fără vreun semn anume, nu chiar la modă şi nu demodată, nu avea nimic, dar nimic deosebit. Aş fi urmat să o privesc totuşi dacă femeia ar fi zăbovit, îndată însă ce îşi isprăvi ultima bucată de crenvurşt şi sorbi fundul halbei plăti, îşi luă pachetul şi plecă înclinând spre noi uşor, fără a zâmbi, capul.
– Ei, ai văzut-o? mă întrebă conu Rache, care până atunci nu mai rostise nici un cuvânt. Asta e văduva lui Gogu Nicolau.
Gogu Nicolau?... Scotocii prin toate fundurile de ser-tare ale ţinerii mele de minte, fără a găsi nimic legat de acest nume. Cu atât mai puţin făcea el să se înfiripe cât de aburit măcar, de şters, vreun chip... Gogu Nicolau...
– Cât a stat dânsa, alături, parcă l-am văzut, în carne şi oase, şi pe el – la masa aia chiar se aşezau când veneau împreună – da, parcă l-am văzut aşa cum era: îndesat şi mărunt, cu gâtul scurt şi capul rotund lăsat pe ceafă, la faţă plin, cu nas şi ochi mici, cu mustăcioara cânepie, tunsă...
Câţiva ani, cocoana Lina, aşa o cheamă pe văduvă, a purtat o broşă cu fotografia lui, dar nu pe smalţ; de hârtie, cu sticlă deasupra. Din ce în ce chipul a ieşit, până nu s-a mai deosebit deloc. Aşa s-a întâmplat si cu amintirea lui. Afară de nevastă-sa şi de mine, poate nu mai e nimeni ca să i-o păstreze.
Gogu Nicolau era şef de birou, la finanţe, la contabilitate. Împlinise în 98 treizeci şi nouă de ani şi era însurat, fără copii, cu femeia ce fu adineaori aici; mai tânără decât el cu vreo zece. Deşi nepotriviţi la fire: ea liniştită, tăcută, rece, el dezgheţat, vorbăreţ, prietenos, sau poate tocmai de aceea, se înţelegeau şi trăiau bine împreună. Aveau şi cu ce: el, în afară de leafă, cotoare de treizeci de mii de lei, ea o pereche de case în Sfinţii Apostoli, case gemene, sistem vagon, una în faţa celeilalte, amândouă cu totul la fel, în afară de un singur lucru: curtea celei din stânga, pe care o locuiau proprietarii îmbuca fundul celei din dreapta, închiriată unui becher bătrân pe o mie două sute de lei. Poate ce-l făcuse pe Gogu Nicolau să se însoare cu Elena Zaharescu fuseseră acele case, la cari cred că, în felul pisicesc, ţinea mai mult decât la stăpâna lor, le da tot soiul de îngrijiri, nu se ducea nici nu se întorcea fără să se oprească să le mai arunce o privire. În afară de ceasurile de slijbă – era un harnic şi priceput slujbaş – nu se mişca de acasă, unde găsea totdeauna ceva de meremetisit, de văpsit, de şters, de lustruit. Duminica şi sărbătorile venea la berărie cu nevastă-sa, căreia îi plăceau crenvurştii şi berea, iar seara nu ieşea, se culca devreme; vara numai, când mânca în grădiniţa ce-şi făcuse în fundul de curte rupt de la chiriaş, îi plăcea să întârzie cu ţigara şi cu un păhărel de poşircă, la lumina chioară a unui felinar de masă, în mirosul coteţelor şi privăţilor de la vecini. Şi tot vara, potrivindu-se obşteştei dobitocii bucureştene de a se lipsi fiecare de rostul şi binele de acasă pentru a merge să se strâmtoreze, să mucegăiască ori să degere pe scump la vreo sălbăticie de munte sau de băi, Gogu Nicolau mergea să-şi petreacă luna de odihnă la Buşteni.
La Buşteni dar, în cea din urmă duminică a lui iunie din 98, a plecat dimineaţa cu trenul de plăcere să ia o odaie cu chirie la un ţăran. A găsit ce-i trebuia şi a dat patruzeci de lei arvună. A luat masa la birt „La Bucegi” unde s-a întâlnit cu Lică Ştefănescu, şef de birou la domenii, prieten de când erau amândoi copişti şi domeniile erau în aripa dreaptă a clădirii finanţelor. S-au mai plimbat, s-au mai cinstit până la trenul de seară în care s-au suit împreună ca să se întoarcă la Bucureşti. La Câmpina, Gogu Nicolau a cumpărat două ciorchine de cireşi legate pe beţişoare ca să le ducă acasă. Când au ajuns în Gara de Nord, pe înnoptate, au ieşit prin gangul din stânga, ca să ia, în dosul gării, tramvaiul roşu, de Luther, 12, să-i lase la Casa de Depuneri, de unde să meargă, tot împreună, pe jos, până acasă; erau aproape vecini: Lică sta în Apolodor. Când au ajuns la poartă, Gogu s-a răzgândit şi s-a despărţit de tovarăşul de drum, zicând că are de lăsat undeva o vorbă; pe urmă avea să ia tramvaiul albastru, 10, la Matache Măcelaru şi să-i iasă poate lui Lică înainte; tramvaiul al-bastru trecea mult mai des decât cel roşu. Nu s-a întâmplat însă aşa şi Lică s-a întors singur. Acasă, cocoana Lina l-a aşteptat pe Gogu cu ciorba de dovleci pe maşină până târziu, dar Gogu n-a venit...... şi...... n-a mai venit niciodată...... şi nu s-a mai aflat despre el nimic ......
Dintre tainele ce am întâlnit în cei patruzeci şi doi de ani de meserie, şi sunt multe, e netăgăduit cea mai desăvârşită, cea mai adâncă. Ce a fost acea vorbă pe care a ţinut să o lase, cui şi unde? Toate întrebările ce s-au pus au rămas fără răspuns, toate presupunerile, neîndreptăţite, toate cercetările, sterpe. O felie de oraş am luat-o sub plasă, am împănat-o cu agenţi, am puricat casă cu casă, din pod până în pivniţă, am descusut pe toată lumea, de la mic la mare, am surchidit mişuna bărbătească şi femeiască a ha-nurilor, cârciumilor şi cafenelelor din apropierea gării, doar o răsufla ceva. Dar nimic. În cărţi de alde astea – şi-mi arăta pe cea de pe masă – un sâmbure de cireaşă e de ajuns pentru fratele detectiv ca să descurce toată treaba, în realitate nu e însă aşa. Am încercat fără folos tot ce mi-a trecut prin minte; cel dintâi, la noi, am întrebuinţat câini în poliţie, am dat celor mai buni copoi ai prietenilor mei vânători să miroasă o rufă purtată de cel pierit ca să-i ia urma, am fost până şi la vestita ghicitoare de la Cotroceni. Ei bine, mi-a spus c-ăl vede cu un alt bărbat oacheş, merg împreună până la poartă. Apoi cărţile se închideau; aşa cum a fost: de când, în poarta gării, Gogu Nicolau s-a despărţit de tovarăşul său de drum, parcă l-a înghiţit pământul sau s-a înălţat la cer. Şi la taina aceasta, se adăogase pentru mine, mai aţâţătoare, alta, aceea a nepăsării nevestei lui. Nenorocirea care a lovit-o – dacă pentru dânsa a însemnat nenorocire – a întâmpinat-o cu o seninătate aproape dispreţuitoare, mergând până la nesimţire sau... ştiu eu ce să mai zic? – tulburată nu s-a arătat o singură clipă, o lacrimă, un suspin cât de uşor, un cât de slab semn de părere de rău măcar n-a surprins la dânsa nimeni, port cernit n-a îmbrăcat niciodată, viaţa ei n-a suferit nici o schimbare: în duminica următoare aceleia în care soţul ei s-a dus şi n-a mai venit, am văzut-o cu ochii mei, tot la masa de colo, singură, luându-şi liniştită crenvurştii şi berea, aşa cum ai văzut-o şi tu astăzi, pe când eu viaţa mi-o întorsesem pe dos, nu mai ştiam nici de casă, nici de masă, nici de odihnă, străduindu-mă să-l scot din pământ, din iarbă verde pe Gogu Nicolau şi asta nu fără jertfe, de sănătate chiar; de vedeam doi vorbind mai pe şoptite bănuiam că e despre Gogu Nicolau şi numele i-l auzeam fluturându-mi la urechi, noaptea mi se părea că-l zăresc trecând în tramvai, ori în trăsură, ori pe jos, furişându-se pe lângă ziduri sau uluci, în jacheţica lui cu poale scurte şi cu umbletul lui pripit, noaptea îl visam, şi ştii ce alandala sunt visele şi câtă zăpăceală aduc în capul acelora cari, ca mine, cred în ele. Slăbisem, eram neliniştit, aveam tresăreli, nu puteam să ascult cu luare-aminte nimic dacă nu era despre Gogu Nicolau, când aveam de spus ceva, o încur-cam, nu găseam cuvintele, mă făcusem posac, ursuz, lucru care, fireşte, a fost băgat de seamă de toată lumea, deci şi de prefect. „Ce e cu tine Rache, m-a întrebat în felul său glumeţ, într-o zi, mai lasă-te de Masinca, nu vezi în ce hal ai ajuns? Ori ţii să-ţi facem o coroană şi să-i punem pe panglică: «Neuitatului nostru coleg. Funcţionarii Prefecturii Poliţiei Capitalei.»” I-am răspuns foarte serios: „Nu e Masinca, excelenţă, e Gogu Nicolau”. L-am văzut atunci că se încruntă. „Ce Gogu Nicolau? Cum Gogu Nicolau?... ai înnebunit Rache? vino-ţi în fire!”
L-am lămurit din fir până în aţă. S-a înseninat, a zâmbit. „De ce nu mi-ai spus din capul locului, «mazetă», că nu ţi-ai mai fi dat atâta caznă! Din moment ce s-a constatat că nu se dase la fund pentru că ar fi săvârşit ceva necinstit – bani nu mânuia şi la hârtiile ce avea de lucrat era înlăturată putinţa de măsluire – mai făcea să-şi bată cineva capul? A pierit – pace bună! Şi, dând cu dispreţ din umeri: Un şef de birou! Tu nu ştiai – şi, într-adevăr, nu ştiam încă până atunci – că, în ţările din apus, pier, în felul acesta, fără urmă, în fiecare an, mii şi mii? Sunt unii cari, sub imboldul aceleiaşi porniri ca la unele dobitoace, fug de la casa lor, departe, şi se ascund când simt că li se apropie sfârşitul.”
Îmi porunci să curm cercetările şi până în câteva zile să fiu gata de plecare. Aveam, şi în anul acela, să însoţesc pe vodă în călătorie în străinătate.
Au trecut de atunci atâţia mari de ani, treizeci şi doi. Estimp curiozitatea de a şti ce a fost cu Gogu Nicolau s-a stins. Să aflu, cred că nu m-ar mai interesa. Dar e alta care mi-a rămas, tot vie, şi-mi va rămâne totdeauna: dacă femeia cu crenvurştii şi cu berea nu ştie ea ceva?
Conu Rache închise iar ochii.
