Geo Bogza- Triplul concert

Răsuna în mintea mea un glas limpede de fată:

”Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheața se-ntinde
Asemeni oglindelor.„

Răsuna, cu ecoul unei pădurii peste al cărei frunziș se așternuse un subțire strat de zăpadă. În moliciunea ei, soarele de decembrie, lepădându-și violențele cosmice, sărută sfios urmele unei căprioare.

”Colinde, colinde
E vremea colindelor
Căci gheața se-ntinde
Asemeni oglindelor
Și tremură brazii
Mișcând rămurelele
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.”

Răsuna în mintea mea această tulburătoare colindă, și recunoscând în alcătuirea ei geniul lui Eminescu, mă gândeam încă o dată câte frumuseți de valoare universală poate extrage un artist din comoara simțirii și expresiei populare.

”Se bucur copiii,
Copiii și fetele,
De dragul Mariei
Își piaptănă pletele.”


Răsuna în mintea mea acest vers simplu și pur, și descopeream în naivitatea lui savantă naivitatea și meșteșugul celor care, cu sute de ani în urmă, au zidit șii pictat Voronețul, naivitatea și meșteșugul celor pe care, cu sute de ani în urmă, i-a transcris Dosoftei.

„Se bucur copiii,
Copiii și fetele,
De dragul Mariei
Își piaptănă pletele.
De dragul Mariei
Și-a Mântuitorului
Lucește pe ceruri H
O stea călătorului.”

Răsuna în mintea mea această fermecătoare colindă și încă o dată mă gândeam cât de fericit e artistul – fie el de geniu și mai ales atunci când e geniu- care știe să descopere uriașele bogății din inima poporului, când mi-a fost dat să aud vechiul motiv al doinei transfigurat și dus pe treapta valorilor universale de un compozitor al cărui nume tocmai era prezent, în mod dureros, în conștiința mea și, fără îndoială, a altor mii de oameni.

Era în ultima duminică a anului trecut. Mai răsunau în mintea mea cristalinele versuri, rezultate din întâlnirea dintre geniul lui Eminescu și geniul popular, mă mai gândeam cât de gingașă e simțirea bărbaților și femeilor din Carpați, și a copiilor lor, băieți și fete, și cât de luminos și-o exprimă în vorbe, în melodii, în linii și culori, când mi-a fost dat să aud în împrejurări deosebite, cu o deosebită vibrație a inimii și conștiinței, Triplul concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră de Paul Constantinescu.

Era în ultima duminică a anului trecut, cunoscuții începuseră să-și ureze la mulți ani, iar cu o săptămână în urmă Paul Constantinescu fusese dus de prietenii săi acolo unde nu se mai numără anii. Eram cuprins de mâhnire și revoltă, pentru că moartea lui fusese nedreaptă prin ceasul prematur în care a venit să-l ia și prin marile suferințe pe care i le-a impus ca să-l poată smulge din viață. Iar prima audiție a Triplului concert, la atât de puține zile după moarte, trezea în mintea mea amara tălăzuire de cuvinte: deșertăciune a deșertăciunilor...

Cu sufletul în doliu, am deschis aparatul de radio. O oră mai târziu eram cuprins de un tumult de gânduri și sentimente, dar în ele precumpănea bucuria. Triplul concert de Paul Constantinescu reprezintă o clipă de triumf a geniului creator al poporului nostru, un mare și definitiv triumf- cum au fost atâtea în viața lui Eminescu, Enescu, Brâncuși- a unui artist inspirat din comoara simțirii și expresiei populare.

”Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheața se-ntinde
Asemeni oglindelor.„

Motivul simplu și știut al doinei l-am recunoscut pe cea mai înaltă treaptă a artei, sunetul fluierului de soc l-am recunoscut, transfigurat savant, slujit în forme moderne de vioară, de violoncel, de pian și de întreaga orchestră, acoperind nevoia de meditație sonoră a celor mai evoluate spirite. Triplul concert al lui Paul Constantinescu este menit să emoționeze multe generații de români și multe neamuri ale pământului.

Era pe vremuri o tradiție, și nu știu de ce a fost întreruptă, ca în ultima duminică a anului să răsune sub bolta Ateneului viorile și vocile omeneștii ale Simfoniei a IX-a. Ea va putea fi reluată sau nu, dar în amintirea lui Paul Constantinescu, în amintirea morții lui tragice și a triumfului pe care l-a constituit prima audiție a Triplului său concert, eu îmi îngădui să propun ca de acum înainte acest concert să fie executat în ultima duminică a fiecărui an, an de an, cât timp va mai fi Ateneul și muzica românească. Plecat dintre noi, muritor, într-o duminică, Paul Constantinescu s-a întors iarăși printre noi, nemuritor, în duminica următoare.

”Și tremură brazii
Mișcând rămurelele
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.

(Din rev. Contimporanul nr. 2, 10 ianuarie 1964, p. 1)

Geo Bogza - Cântec de revoltă, de dragoste și moarte IV

 

Adu-ţi aminte revolta, nostalgia, lumina 

marilor bulevarde
adu-ţi aminte radiografiile, exasperarea, 
jocul violent de artificii, 
şi vorbele de piatră vânătă care îmi
distrugeau buzele la douăsprezece noaptea 
când ştiam că eşti fecioara galbenă rudă 
cu toate dezastrele dragostei 
aşa cum valurile fierbinţi ale simunului
sunt rudă cu nebunia lentă a oraşelor africane 
şi drapelul alb care se ridică deasupra
oraşelor asediate, cu paginile pline de sânge 
ale istoriei.

Fecioară galbenă rudă cu nebunia, cu sinuciderea 
şi cu celelalte privilegii violente 
ale dragostei şi ale biologiei 
aşa cum ochii măriţi de groază ai marinarilor 
sunt rudă cu valul uriaş care 
în ultima clipă le înghite corabia.

(poem din antologia Cântecul omului de vânzare, Tracus Arte, 2018)

Geo Bogza- Copacul simfonic

 

 

 

Printre ceilalți copaci, liniștiți, el părea aproape nebun:
Multiplu se ridica din pământ cu zeci de brațe
Pe care exaltat le flutura în vânt.

Însuflețit era - și străbătut de atâtea fluide
Încât privirilor noastre păru un frenetic dirijor
Conducând, plin de pasiune, Simfonia glacială a Eterului.

Incoruptibilă dimineață de iarnă cu cerul senin
Când tot universul cânta, ca o orgă de cristal
Sunetul fiindu-i atunci rostul unic, esențial.

Sub multele ramuri, fremătătoare, patetice,
Totul fu muzică: întinderea lumii și durata ei
Păduri, oceane, milenii și ere, o, cum le-am auzit!

Arătând stelelor drumul, iar vremii cadența secundelor
El purta prin noi, copleșitoarea imensitate,
Tălăzuirea sonoră a clipei spre Eternitate.

 

 

 

Geo Bogza – Regele animalelor

 

 

De lăudat cu el - ne lăudăm.
De proclamat rege - îl proclamăm.

Dar îl ținem dupa gratii de fier.
Și-l hrănim cu cadavre de cai.

Iar el se uită mustrător la noi
Visând, melancolic, Sahara.

Geo Bogza – Tăcere dezlănțuită

 

 

 

Acum îşi împlinea poetul visul lui de tăcere universală
strânsese în dinţi virtutea peşterilor mute
ca o glandă o grefase în laringele vorbăreţilor
iar a doua zi oraşul se zvârcolea ca pompeiul sub lavă
tăcerea se întindea pretutindeni, nemiloasă, distrugătoare
o femeie a dat să râdă şi gura i s-a umplut cu vată
neauzite se îvârteau plăcile de patefon sub acul diafragmei
buzele se deschideau în gol,
nicio vorbă n-a mai putut fi rostită,
dezastru total, iremediabil,
din beregăţi tăcerea cobora în oase,
nemaiavând niciun rost, urechile se desprindeau veştede
de pe cap
pe străzi câinii le înşfăcau lacomi de prin
şanţuri
înspăimântaţi poliţiştii izbeau în tobe în
tinichele
unii scoşi din fire
spărgeau geamurile cu pumnul,
dar niciun sunet n-a mai putut fi stors din materie
din cer curgeau hoiturile păsărilor sufocate de cântecele
rămase în
gâtlej
femei se azvârleau de la etaj în gol
dar
din gura lor larg deschisă
nu ieşea niciun ţipăt
prin gări trenurile se ciocneau ca nişte gângănii,
înnebunit
primarul a dat ordin să se audă cu orice preţ
o casă a fost azvârlită în aer: parcă s-ar fi spulberat o
păpădie
au prăvălit atunci turnul cel mare din centrul oraşului
fără ca vreun scrâşnet să se işte din ziduri
cu fiecare clipă setea de zgomot creşte tot mai chinuitoare
unii chiar în timpan şi-au slobozit revolvere
dar nimeni nu mai găsea scăpare
nicăieri
tăcerea se întindea halucinantă nemiloasă pedepsitoare cum
o visase poetul.

 

 

Geo Bogza – Aș vrea să fiu cinci minute poet

Aş vrea să fiu cinci minute, numai cinci minute, poet:

Unul dintre acei oameni extraordinari pe care zeii îi înaripează
Când vor să exprime în versuri o suferinţă sau o bucurie
şi-n acele versuri se recunosc apoi milioane de oameni,
iar generaţii întregi le ştiu pe de rost şi de câte ori le aud
sunt cuprinse de aceeaşi adâncă emoţie.

Aş vrea să fiu, numai cinci minute, un astfel de om privilegiat,
Pentru a ţese-, şi nimeni să nu-l găsească înjosit- veșmântul poeziei
în jurul celei mai banale întâmplări cu putinţă,
întâmplare ce pe mine m-a emoţionat la culme,
şi aş vrea că emoţia aceasta să nu se piardă, să o-ncerce
- o, de s-ar putea !- cât mai mulţi oameni.

Haideţi, degete ale mele, îndrăzniţi, încercaţi să ţeseţi
Veşmântul de aur al poeziei
Pe umerii răpănoşi ai acelei atât de prozaice întâmplări,

Când dimineaţa unei urâte zile de toamnă m-a prins într-un tren apropae pustiu,
şi într-o mică gară de munte, pierdută în ploaie şi ceaţă,

Un alt călător, un ins cam antipatic, a intrat tocmai în compartimentul meu.

Mă simţeam atât de bine singur, în trenul care străbătea negura munţilor,
şi iată-l acum pe ăsta morocănos şi mirosind a câine ud
Iar pe deasupra - animalul se şi apucă să mănânce.

Era evident un ins antipatic, cu nasul lui borcănat,
Cu ochii bulbucaţi şi umezi de broscoi,
Cu puţin păr în creştetul foarte ţuguiat
De parcă l-ar fi strâns prea tare poarta prin care venise în lume.

Am văzut cu silă cum dintr-un petec soios de ziar
Scoate o bucată de peşte prăjit, o ceapă şi un colţ de pâine,
şi ca să nu-l mai am în faţa ochilor, m-am întors spre fereastră.
Dar apoi l-am privit iarăşi, cel puţin ca să mă înfurii de-a binelea.

Ghemuit în colţul lui ca intr-o vizuină, intrusul a început să înfulece,
Mişcând capul în sus şi în jos, şi făcând apoi efortul suprem
în urma căruia îmbucătura îi aluneca în sfârşit pe beregată
şi iar întindea mâna spre hârtia slinoasă,
Fără nici o lumină în priviri, că şi cum ar fi împlinit o osândă.

şi deodată mi-am dat seama că n-avea nimic de băut
Nici apă, nici vin, şi că în lipsa lor, masa era o osândă.

Din acea clipă, mişcarea capului său plină de efort şi suferinţă,
mi-a apărut sfâşietor de umană.
Atunci am simţit pâinea şi ceapa ca de piatră, zgâriindu-mi gâtlejul,
Ca şi cum carnea şi sângele lui ar fi fost carnea şi sângele meu,
Ca şi cum carnea şi sângele lui ar fi fost carnea şi sângele umanităţii.

Cum curgeau afară pâraiele de munte după trei zile de ploaie,
Aşa a început să curgă prin mine torenţialul fluviu al compasiunii.

Palid, şedeam în colţul meu, pradă unei puternice emoţii.
Atât de fierbinte şi necontrolat e valul dragostei de oameni
Care îmi îneacă uneori, în cele mai banale împrejurări,
Inima veşnic nepotolită şi flămândă.
Palid şedeam în colţul meu, cuprins de o singură, mistuitoare dorinţă,
Ca, desfăcându-mi arterele, sângele să mi se prefacă în vin.

O, cum le-aş fi desfăcut atunci, lăsându-l să curgă, umplând cu el o cană, o carafă,
Pe care le-aş fi întins acestui om atât de antipatic şi totuşi
Atât de uman, acelui frate necunoscut al meu.

Aceasta e întâmplarea banală pe care aş fi vrut să o îmbrac în veşmântul poeziei,
Dacă aş fi putut să fiu cinci minute, numai cinci minute, un mare poet.

Geo Bogza- Wagner

 

 

 

 

Greieri cântă în iarbă.
Privighetori, în pădure.
Ciocârlia, în înaltul cerului.
Dar glasul leului se aude de departe
Şi până departe înfioară pustiul...

Geo Bogza - Esseu

lui Ilarie Voronca

Ce frumos era la piatra neamţ
Aerul tare ca un poem de geo bogza
Şi munţii deranjaţi de ultima furtună
Ca mai demult pe crestele aspre ale carpaţilor
La trecătoarea de stânci colţuroase bratocea
Unde ciobanul întâlnit se masturba în aer liber
Şi câinii de la stână lingeau pe piatră sperma.

Era frumos ciobanul şi cât de feciorelnic
Acolo pe crestele aspre ale carpaţilor
Arăta felul pur în care el ştie să facă dragoste
Sămânţa, ca un scuipat, făcea pe stâncă: plici
Câinii ciobăneşti o înghiţeau cu lăcomie
Nu rămânea nici o murdărie.
Şi totul era atât de frumos şi pur.

Proverbe şi zicători - prefaţă de Geo Bogza şi 20 linogravuri cu autograf de Perahim

Geo Bogza - Tu ai iubit

Tu ai iubit,
și depărtările au cântat în tine asemeni unor harfe,
toate cântecele pământului și ale mărilor,
cântece pentru călătoriile fără sfârșit, pentru călătoriile fără urmă
pentru toți cei ce se desprind de țărmuri și se duc departe...

Geo Bogza - Orice om

Orice om pe care nu pot să-l iubesc înseamnă pentru mine un prilej de adâncă tristeţe. 
Orice om pe care l-am iubit şi nu-l mai pot iubi înseamnă pentru mine un pas spre moarte. 
Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni, voi muri. 
Voi care ştiţi că meritaţi dragostea mea, aveţi grijă să nu mă ucideţi. 

Geo Bogza - Wagner

Greieri cântă în iarbă.
Privighetori, în pădure.
Ciocârlia, în înaltul cerului.
Dar glasul leului se aude de departe
Şi până departe înfioară pustiul...

Geo Bogza - Ioana Maria

Ioana Maria, tu eşti acum departe,
tu ai vrut întotdeauna să fii departe,
Ioana Maria.
Tu ai iubit mările pe care corăbii
plutesc zile şi nopţi la întâmplare,
şi porturile unde se întorc pescuitorii de corali
tu le-ai iubit de asemeni,
munţi acoperiţi de zăpezi, insule şi oraşe necunoscute,
tot ce n-a fost aici şi a fost departe,
tu ai iubit,
şi depărtările au cântat în tine asemeni unor harfe,
toate cântecele pământului şi ale mărilor,
cântece pentru călătoriile fără sfârşit, pentru călătoriile fără urmă
pentru toţi cei ce se desprind de ţărmuri şi se duc departe,
şi nici un cântec pentru depărtarea stelară din privirile mele,
când mă uitam la tine şi îţi spuneam:
Ioana Maria, eşti cea mai frumoasă floare din lume.

Geo Bogza - Ipoteza

S-ar putea ca într-o a şaptea dimensiune
Soarele să fie un chibrit cu care Cine Şte Cine
Îşi va fi aprinzând ţigara,
Şi mai mult nu va ţine.

Cine o fi?
Şi câte ţigări va fi fumând pe zi?

Geo Bogza - Orion

Nici o corabie nu s-a întors vreodată
Din mările sudului sau de la capricorn
Atât de pură şi elegantă fregată,
Cum se întoarce toamna Orion.
Peste păduri înverzite n-a strălucit nicicând
Lumina lui albă. Nici pe pajişti de fân.
Oceane şi munţi îl văd primăvara plecând
şi cerul nu-şi mai află multă vreme stăpân.
Octombrie urcă din nou peste grădini
înaltele-i catarge cu vârfuri de platină
şi toată iarnă, apoi, corabia de lumină

Deasupra lumii uimite se clatină.
Rege al constelaţiilor din septentrion
Mereu lunecând peste lumi îngheţate
Aşa străbate noaptea marele Orion,
Corabie legănată în eternitate.

Geo Bogza - Urmuz premergătorul

Îmi imaginez lumea pur spirituală — dar nu spiritualismul searbăd al profesorilor de filozofie — ca un peisaj putând fi sesizat cu simţurile, dar un peisaj torturat de febre, făcând liniile să izbucnească la fel unor strigăte şi sintetizând culorile într-o altă, necunoscută, care să ardă ochii şi să fie pentru ei ca o pulpă dezgolită pentru simţul genezic.
E un prilej de continuă primenire a creierului, pe care îl ţine mereu treaz, această copulaţie dintre ochi şi peisajele erectate, îs-când o percepere a lumii în delir şi o agitaţie interioară ridicând sângele în artere până la înălţimea balcoanelor de pe care te arunci cu capul în jos.

Peisajele acestea clocotind departe, necesitând până la ele un lung voiaj înăuntru, după ce le-ai atins, îţi lasă pentru totdeauna pe limbă un gust puternic de esenţe sublimate, cari fac ochiul întors în lumea obişnuită să devie — dacă nu absent şi cenuşiu — atunci neastâmpărat şi coroziv, încercând în fiecare lucru o muşcătura.
Astfel, dintr-o meditaţie care îl va fi dus cine ştie până peste câte graniţi ale realităţii şi din violenţa necesităţii de a fi prezent într-un concret pe care îl dispreţuia şi din care s-ar fi vrut evadat, s-a născut arta acestui straniu Urmuz care, alături de Eminescu, prin zbuciumul şi sfârşitul lor tragic, prin încăpăţânarea de a nu găsi în viaţă vreun confort oarecare, sunt singurii la noi care au ridicat pulsaţiile literaturii până acolo unde peste Ocean le-a dus Edgar Poe şi, în Franţa, galeria ciudată, de panopticum, a poeţilor blestemaţi.

Scrisul acestui nu mai puţin blestemat Urmuz, oricât ar părea de paradoxal şi de trăznit, e totuşi impregnat cu filonul substanţial al unei eterne probleme şi eroii lui vor rămâne multă vreme în literatură, aşa cum numai caraghiosul Don Quijote al lui Cervantes a ştiut să rămână, şi cum din atâtea frumuseţi ale ecranului vor rămâne de asemenea doar caraghioşii Buster Keaton şi Charlie Chaplin şi cred că nu e greu de găsit corespondenţe suficiente între arta acestora şi aceea a lui Urmuz. Şarjată şi caricaturală la prima impresie, devine după un timp tot atât de simplă şi de tragic omenească.
Pe Urmuz mi-l închipui în viaţă — mai ales în viaţa socială de mizerabile convenienţe — ca pe un copil încuiat de părinţii lui într-o cameră. Acolo, singura lui acţiune conformă e o răsturnare a ordinei apăsătoare, o schingiuire şi o schimbare a sensului utilita-rist al fiecărui obiect cu care a fost închis.
Astfel, cutia pianului e umplută cu mărunţişurile de pe etajere, lui Napoleon îi stă mai bine cu mustăţi, obiectelor de pe masă, sub pat şi celor de sub pat, în sobă.
Aceste simple năzbâtii, aceste copilării cărora nu li se acordă niciodată larga înţelegere pe care o merită închid totuşi în ele un sâmbure de autentică şi desăvârşită tragedie.
La fel Urmuz, prizonier al unei vieţi lamentabile, în scrisul lui a făcut acelaşi lucru.

Trăind printre oameni de care îl despărţeau prăpăstii de sensibilităţi, s-a amuzat — exasperat şi tragic — să înşurubeze unuia un capac la spate, altuia un grătar de fript peşte în barbă — operaţii cari, dacă la suprafaţă par facile, adâncite, se dezvăluiesc a fi fructul unei inteligenţe ascuţite, al unui spirit de observaţie deasupra obişnuitului, al unei largi înţelegeri a oamenilor şi al unei laborioase munci de frământare şi de aerisire a stilului, a logicei şi a vocabularului, iar când toate acestea au fost terminate, şi-a umplut propriul cap cu gloanţe de plumb.

Tragedia lui e poate tragedia fiecăruia dintre noi. Astfel, paralel cu scurgerea timpului, Urmuz capătă tot mai mult o semnificaţie de zodie sub a cărei lumină halucinantă ne-am regăsit cu spaimă mai demult, la 18 ani, când numele lui a fost imprimat pe frontonul unei reviste ca o solidară strângere de mâna trimisă dincolo de moarte, ca şi cum în toamna aceasta, când Editura unu — şi Editura unu, să se ştie pentru imbecili şi pentru posteritate, înseamnă Saşa Pană, adică inima şi buzunarul lui, pe care o serie de abstinenţe de la tot ce e plăcere imediată şi vulgară îl păstrează cât mai intact spre a fi apoi risipit fără nici o ezitare pentru biruinţa unui crez în care se încăpăţânează să stăruie fără vreo oboseală oarecare, clipă cu clipă, aşa cum poate numai ideea de diavol a mai stăruit să fie veşnic alături de cea de Dumnezeu — îi strânge într-un volum scrisul lui de nedumeriri şi de incizii dureroase.

Cu prilejul acesta, numele lui, care luceşte atât de dureros în sufletul fiecăruia dintre noi, ar trebui poate fixat în locul care i se cuvine în arena literară.
Dar, în afară de teama că el nu poate fi fixat, că va luneca mereu pe planuri diferite, mai e şi dezgustul pentru peisajul în care ar trebui făcută operaţia.
Cu cine să-l compar? Lângă cine să-l aşez? Care era culoarea şi consistenţa literaturii noastre în timpul cât el a trăit şi a scris ?
Sunt mulţi acei care nu se îndoiesc că el a fost premergătorul, cel dintâi de aici şi aiurea care, din vârful peniţei, ca de pe o trambulină, a făcut primul salt pe o planetă nouă, cu o altă atmosfera şi cu o nouă geografie a sensibilitaţii, şi, iată, noi credem la fel, îi recunoaştem aceasta, dar ce mizerabil paliativ pentru tortura geniului lui, care îi va fi ars creierii în nopţile de zbucium şi de insomnie.
De aceea, la acest sfârşit, nici o medalie, nici un fotoliu postum pentru el; ci, lăsându-l să circule cu desăvârşire liber printr-un ţinut care poate există undeva, îi trimitem acolo — acum, la această a şaptea aniversare de la plecarea lui — dragostea şi salutul nostru, fluturându-ne sângele ca pe o cascadă de batiste roşii.

(unu, nr. 31, nov. 1930)

Note
(1) panopticum; panoptic — expozitie, colectie (din germ. Pa-noptikum); (2) poetii blestemati sau Ies poetes maudits — denumire generica sub care au fost cunoscuti poetii ce au premers miscarii simboliste propriu-zise, grupati in jurul lui Paul Verlaine (Albert Samain, Maurice Rollinat s.a.); (3) paliativ — (despre medicamente, tratamente) care amelioreaza sau inlatura simptomele unei boli pentru un timp scurt; care are un efect aparent si temporar, fara sa suprime cauzele raului; (fig.) care inlatura aparent sau provizoriu efectele unei situatii dificile; (substantivat) expedient (din fr. palliatif).

Geo Bogza - Tăcerea dezlănţuită

Motto: Adesea îmi încerc vocea şi ştiu o zi în care gâtlejul lui îmi va răspunde cu sunete de lut.
Saşa Pană

Acum, îşi împlinea poetul gândul lui de tăcere universală
strânsese-n dinţi virtutea ruginei din gâtlejuri
ca pe o glandă o grefase în trupul zgomotoşilor
şi a doua zi oraşul se zvârcolea în panică
tăcerea îngrozitoare cu care îşi chinuise prietenii şi câinii
se întindea ca o pecingine în glasul vorbăreţilor
o femeie a vrut să râdă şi râsul i-a fost de vată
o placă de gramofon se învârtea mută sub acele neputincioase
buzele se deschideau în gol şi nici o vorbă n-a mai putut fi rostită
tăcerea creştea în case şi în gâtlejuri
lipsite de zgomot urechile se desprindeau veştede de pe cap
pe străzi câinii le înşfăcau lacomi de prin şanţuri
înspăimântaţi oamenii izbeau în garduri şi în tinichele
cineva încerca spărgând geamul cu pumnii
dar nici un sunet n-a putut fi stors din materie
din cer hoiturile păsărilor curgeau sufocate de neputinţa cântării
în gări trenurile se ciocneau ca nişte gângănii
dar oamenii înnebuniţi au vrut să audă cu orice preţ
o casă a fost azvârlită în aer jocul părea de păpădie
au prăvălit atunci turnul cel mare din mijlocul oraşului
şi turnul s-a năruit fărâmând piaţa şi casele
fără ca vreun scrâşnet să se işte între cărămizi
cu fiecare clipă setea de zgomot creştea mai chinuitoare
atunci, aproape de timpan oamenii şi-au slobozit revorvere
şi au căzut palizi prin şanţuri fără să poată auzi detunătura
înfuriate, cetăţile s-au dărâmat între ele cu obuze
un hohot de râs monstruos a izbucnit de la un capăt la celălalt al pământului
dar tăcerea era halucinantă, imensă, sfâşietoare, aşa cum o dorise poetul.


* Poezia a fost semnată cu pseudonimul Andre Far.
** UNU, an. IV, nr. 34, martie 1931
*** Avangarda Literară Românească; Editura Minerva; Bucureşti; 1983
Antologie, studiu introductiv şi note biobibliografice de MARIN MINCU

Geo Bogza - Coşmarul

  
Rătăceam parcă printr-un oraş al câinilor.
Câini, numai câini treceau pe stradă:

Unii într-o parte, alţii în alta.
Toţi purtau câte o servietă gălbuie
şi treceau, plini de importanţă, într-o parte şi alta.

Mirarea mea n-ar fi fost atât de mare
şi nici spaima ce m-a lipit de ziduri
Dacă din privirile pe care mi le aruncau
N-aş fi înţeles că servietele lor erau croite
Din piele de om.

  

Geo Bogza - Semne

  
Cu genunchii la gură, cu pumnii strânşi,
Dorm pruncii în pântecul mumelor,
Gingaşe semne de întrebare.

Cu trupul drept, cu faţa în sus,
Dorm morţii în adâncul pamântului,
Rigide semne de exclamare.

Ce-or fi aflat? Ce categorici sunt!

Geo Bogza - Nu credeam să-nvăţ …

  
Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă,
Fără braţele tale, braţul oricui e pentru mine laţ de spânzurătoare.
Trăiesc numai ca să măsor, în fiece clipă, neîndurarea morţii.
Fără ochii tăi, ochii mei nu văd decît întuneric,
Nimic nu mai are glas, stinsă e orice lumină.
Ce grea e moartea într-un univers care el însuşi moare.
Fără numele tău, numele meu numeşte neantul,
Vânăt urcă din adânc valul mării, urlându-şi disperarea.
Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă.