Geo Bogza- Triplul concert

Răsuna în mintea mea un glas limpede de fată:

”Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheața se-ntinde
Asemeni oglindelor.„

Răsuna, cu ecoul unei pădurii peste al cărei frunziș se așternuse un subțire strat de zăpadă. În moliciunea ei, soarele de decembrie, lepădându-și violențele cosmice, sărută sfios urmele unei căprioare.

”Colinde, colinde
E vremea colindelor
Căci gheața se-ntinde
Asemeni oglindelor
Și tremură brazii
Mișcând rămurelele
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.”

Răsuna în mintea mea această tulburătoare colindă, și recunoscând în alcătuirea ei geniul lui Eminescu, mă gândeam încă o dată câte frumuseți de valoare universală poate extrage un artist din comoara simțirii și expresiei populare.

”Se bucur copiii,
Copiii și fetele,
De dragul Mariei
Își piaptănă pletele.”


Răsuna în mintea mea acest vers simplu și pur, și descopeream în naivitatea lui savantă naivitatea și meșteșugul celor care, cu sute de ani în urmă, au zidit șii pictat Voronețul, naivitatea și meșteșugul celor pe care, cu sute de ani în urmă, i-a transcris Dosoftei.

„Se bucur copiii,
Copiii și fetele,
De dragul Mariei
Își piaptănă pletele.
De dragul Mariei
Și-a Mântuitorului
Lucește pe ceruri H
O stea călătorului.”

Răsuna în mintea mea această fermecătoare colindă și încă o dată mă gândeam cât de fericit e artistul – fie el de geniu și mai ales atunci când e geniu- care știe să descopere uriașele bogății din inima poporului, când mi-a fost dat să aud vechiul motiv al doinei transfigurat și dus pe treapta valorilor universale de un compozitor al cărui nume tocmai era prezent, în mod dureros, în conștiința mea și, fără îndoială, a altor mii de oameni.

Era în ultima duminică a anului trecut. Mai răsunau în mintea mea cristalinele versuri, rezultate din întâlnirea dintre geniul lui Eminescu și geniul popular, mă mai gândeam cât de gingașă e simțirea bărbaților și femeilor din Carpați, și a copiilor lor, băieți și fete, și cât de luminos și-o exprimă în vorbe, în melodii, în linii și culori, când mi-a fost dat să aud în împrejurări deosebite, cu o deosebită vibrație a inimii și conștiinței, Triplul concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră de Paul Constantinescu.

Era în ultima duminică a anului trecut, cunoscuții începuseră să-și ureze la mulți ani, iar cu o săptămână în urmă Paul Constantinescu fusese dus de prietenii săi acolo unde nu se mai numără anii. Eram cuprins de mâhnire și revoltă, pentru că moartea lui fusese nedreaptă prin ceasul prematur în care a venit să-l ia și prin marile suferințe pe care i le-a impus ca să-l poată smulge din viață. Iar prima audiție a Triplului concert, la atât de puține zile după moarte, trezea în mintea mea amara tălăzuire de cuvinte: deșertăciune a deșertăciunilor...

Cu sufletul în doliu, am deschis aparatul de radio. O oră mai târziu eram cuprins de un tumult de gânduri și sentimente, dar în ele precumpănea bucuria. Triplul concert de Paul Constantinescu reprezintă o clipă de triumf a geniului creator al poporului nostru, un mare și definitiv triumf- cum au fost atâtea în viața lui Eminescu, Enescu, Brâncuși- a unui artist inspirat din comoara simțirii și expresiei populare.

”Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheața se-ntinde
Asemeni oglindelor.„

Motivul simplu și știut al doinei l-am recunoscut pe cea mai înaltă treaptă a artei, sunetul fluierului de soc l-am recunoscut, transfigurat savant, slujit în forme moderne de vioară, de violoncel, de pian și de întreaga orchestră, acoperind nevoia de meditație sonoră a celor mai evoluate spirite. Triplul concert al lui Paul Constantinescu este menit să emoționeze multe generații de români și multe neamuri ale pământului.

Era pe vremuri o tradiție, și nu știu de ce a fost întreruptă, ca în ultima duminică a anului să răsune sub bolta Ateneului viorile și vocile omeneștii ale Simfoniei a IX-a. Ea va putea fi reluată sau nu, dar în amintirea lui Paul Constantinescu, în amintirea morții lui tragice și a triumfului pe care l-a constituit prima audiție a Triplului său concert, eu îmi îngădui să propun ca de acum înainte acest concert să fie executat în ultima duminică a fiecărui an, an de an, cât timp va mai fi Ateneul și muzica românească. Plecat dintre noi, muritor, într-o duminică, Paul Constantinescu s-a întors iarăși printre noi, nemuritor, în duminica următoare.

”Și tremură brazii
Mișcând rămurelele
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.

(Din rev. Contimporanul nr. 2, 10 ianuarie 1964, p. 1)