Te cântăm, Doamne, cu gâturile alungite, cu buzele ţuguiate,
înfricoşaţi că vorbim.
Vedem cum cuvintele stau în mintea lor şi în interiorul lor,
aşa cum stau sufletele, odihnindu-se în rai. Un porumbel dădea cu gheara foile
şi citea din carte.
Eu plâng timpul, Doamne, nu-l trăiesc. Eu trăiesc lacrimi.
Am văzut boala năpădindu-mi gura. Ochiul, ca un semn de carte, văzând cuvinte.
Mă uit în jur şi ating lumea cu ochi tineri şi zâmbesc cu buzele în flăcări. Şi
gura mea vorbeşte şi apoi mănâncă şi respiră. Şi Dumnezeu stă pe buzele mele ca
un ruj al dragostei.
Mă chircesc într-un clopot, ca un ochi într-o orbită,
încercând să-şi învingă propria pleoapă, având cuvântul Dumnezeu în mine ca o
limbă a timpului. Dar L-am cunoscut pe Domnul şi Stăpânul meu, sufletul meu se
scaldă în viaţă, la infinit.
Sunt un fetus în interiorul cuvântului, mă hrănesc din
acesta. Tatăl a însămânţat în mine Scriptura şi din ea se naşte veşnic Hristos.
Şi sunt tot timpul gravid cu Hristos. El este din mine, Hristosul, şi vine de
la Tatăl. Ca să Îl nasc, eu trebuie să devin cast, să fiu copil şi să mă joc
printre literele sfinte, printre pomii din rai, sufletul meu să-I fie chivot.
Cuvântul e mijlocul cosmosului, locul în care se întâlneşte
iubirea care pleacă din mine cu iubirea care vine spre mine.
