Doamne, am cheltuit fără socoteală timpul. Şi sunt între
gropi cu oase, între pietre cu scrisul răzuit. O, suflete, mai e vreme, în
cămaşa de in a îngerului, să te îmbraci, să-ţi umpli ochii transparenţi cu
lacrimile vederii Domnului, şi fii ca o lampă cu lumină gândită.
Eu în suflet am luat plod pe Dumnezeu, rod al dragostei.
Doamne, am început a învăţa cuvintele, limba Mielului. Şi faţa mi s-a schimbat
şi alungit de atâta luare-aminte.
Îţi aduc un ochi născător întru pieliţele pământului şi un
genunchi sfiit care cunoaşte numele Tău şi mai e pâinea inimii mele, Doamne, în
care păsări continuu înălţate îşi fac cuib şi coastele mele fătătoare cuvântând
cu ispita şi cu dinţii mei jelii către cer, lepădându-mi chipul.
Şi a venit noaptea îngerul şi mi-a vindecat puţin sufletul
şi eu miroseam a pământ şi a plâns proaspăt.
Şi sufletul meu era un copăcel albastru ce se răsfira ca un
fum şi împlinea fructe sângerânde ca de măceş sălbatic. Şi s-a atins îngerul cu
degetul de el.
