Doamne, un bolnav care mai are câteva zile de trăit spune ce
rost are şi stă tot timpul trist şi îngândurat.
Eu, Doamne, ştiu că voi muri cândva, la soroc. Şi nu sunt
trist. Şi mă duc la şcoală şi învăţ literele, şi ies la joacă, străduindu-mă să
fiu cel mai bun dintre fraţi, şi sparg lemne, şi curăţ găinaţii din podul
porumbeilor şi din curtea păsărilor, şi bat aracii în vie, şi mă duc la
biserică să ascult liturghia, şi mă spăl şi îmi ung pielea să fie frumoasă, şi
mă ascund şi mă duc la cenaclu, şi îmi curăţ ghetele, şi mă duc la cârciumă, şi
sunt ţanţoş, construiesc, mă însor, caut de lucru, fac amor, citesc, mă
văicăresc, mă bărbieresc, fac experienţe, strâng paie, cresc iepuri şi copaci,
fac copii, văd spectacolul şi plâng, repar gardul de zor, mă străduiesc să
înţeleg, culeg măceşe, îmbătrânesc, mă străduiesc să înţeleg.
Dorm într-o lumină hrănitoare.
Nu mă întreb ce sens au toate acestea, deşi, ca un bolnav
fără leac, ştiu că voi muri.
