Am văzut, Doamne, călugări secerând întru Domnul, înşiraţi
pe arie, asudând printre roade, am văzut fraţi îngrijind la stână iar apoi
ostenind la cântarea psalmilor, ducând în podul palmelor mici biserici de
lumină în noaptea de Înviere, strânşi cu toţii în jurul Cuvântului ca în jurul
unui nou născut.
Doamne, sfinţii Tăi au pus început dimineţii, inimile lor
înnoite au înmugurit şi scot mlădiţe, sunt grele de înflorit.
Monahul gustă din fapta bună, spunându-şi rugăciunea, el se
leapădă de materie, monahul îşi varsă dragostea pentru Domnul şi dă semenului
dragostea sa ca mâncare. Oasele lui au mirosul raiului, oase înviate. Miezul
sufletului său este miezul cerului. Monahul este al lui Dumnezeu.
Doamne, îngerii cântă, spun rugăciuni şi mănâncă la un loc
cu monahii. Pentru călugăr ziua şi noaptea au aceeaşi culoare, noaptea şi ziua
sunt totuna, timp bisericesc.
Şi l-am găsit pe avva plângând. Şi i-am zis de ce plângi? Şi
mi-a zis de ce să nu plângem?
Părinţii, Doamne, sunt vase fragede ale smereniei. Atâta se
nevoiesc până nu mai au nimic omenesc al lor. Palmele li se fac de pământ, tălpile
– cărămizi nearse, pielea – nisip care tresare, ochii – gresii plânse, mersul –
vedere împleticită, buzele – izvor secat, sufletul – înger dat cu împrumut,
finic între buruieni şi grăunte al dragostei ce va să rodească într-o carte
vie.
Că ei stau în Schit cu frică şi cutremur, singheli,
ieromonahi, ieroschimonahi, ipodiaconi cu stihar şi orar încrucişat,
protosingheli, arhimandrit, ierodiaconi, proistameni, şi fac început
cuvântului.
