Doamne, eu sunt viermele, sunt cariul cuvântului. Şi am
început să plâng legat cu lanţurile propoziţiilor, lângă copac. Iar în miezul
meu, miezul inimii mele este cuprins de flăcări. Eu număr pe degete zilele
săptămânii. Oricine vorbeşte are pe buze oţetul iar înăuntrul gurii este zăpada
rugăciunii. Iubirea mă transformă în cerc aprins încoronând tija sufletului.
Murind, mă despart pe vecie de ochii celor care m-au privit,
de urechile celor care m-au ascultat, murind, trupul meu necăjit rămâne afară,
în timp, iar sufletul se întoarce la vegherea casei, în ţinutul neasemănat.
Şi continuu, Doamne, Dumnezeu ia chip în mine, ca-n
vâltoarea naşterilor.
Şi, cu paşi de-o palmă, necăjit, pornesc la drum, şi
gleznele sunt ca buturugile în nisip cărora li s-au rupt vlăstarii, şi
genunchii sunt pietre de moară din care se revarsă miere, şi coapsele sunt ca
trunchiurile noduroase de trandafiri, şi coastele sunt gresii scrise, şi gâtul
mă duce unde nu ştiu, şi limba are pe ea un ceas oprit, şi ochii se înfioară şi
se împăienjenesc şi în gură se chinuie un boboc de crin nepământesc. Iar cei ce
stau de faţă înfricoşaţi aşteaptă în tăcere. „Când va muri el? Iar numele lui
când va pieri?”
