Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Rodian Drăgoi - Ninge peste un trup în care nu e nimeni


Ninge peste un trup în care nu e nimeni
pe drum trece o bătrână urmărită de riduri

părul tău încă verde adie prin arbori
un copil desenează o viaţă uriaşă pe ziduri

prin pădure trec vânători cu arme nevăzute pe umăr
vuieşte spaima şi vântul începe să bată uşor

eu scriu cu sângele unei păsări încă necunoscute
prietenul meu se ridică cu casă cu tot într-un nor.


Rodian Drăgoi - Prăpastia dintre noi


Stau în genunchi pe buza ei crăpată
ninge cu fulgi enormi dintr-un perete

visului meu i-a mai căzut o roată
iar ţie-ţi mor cuvintele de sete

de când te-ai dus eu doar pe mine mă mai am
nici umbra ta nu-ncearcă să vină înapoi

numai miresmele grădinii îmi bat cu pumnii-n geam
cu genele-am să mătur zăpada dintre noi

Nichita Stănescu - Nod 1


Gemea şi urla şi mârâia
cu gât de lebădă întins,
gemea şi urla şi mârâia
lupul întins prin prima ninsoare.

De ce gemi, de ce urli, de ce mârâi,
de ce striveşti sub tine florile albe de zăpadă
tu, care ai gât de lebădă, lupule,
care stai întins pe prima ninsoare
şi urli şi gemi şi mârâi...

Pleacă, mi-a zis el,
du-te de lângă mine mi-a zis el,
alungă-te, mi-a zis el!

Şi m-am dus şi am plecat
şi m-am alungat
şi am lăsat singur pe lup
pe lupul cu gât de lebădă
pe lupul care striga şi mârâia,
plin de fulgi de zăpadă,
întins pe prima ninsoare.

Leo Butnaru - ORAŞ (TARKOVSKI) STALKER


Oraş stalker. Doar
trecerile de pietoni trec
unele peste altele (ca
zebrele ce ar face dragoste
s-ar putea spune
                      glumind amar…).
Doar trecerile de pietoni trec
unele peste altele ca
o bandă rulantă a lipsei de rulaj ca
un escalator al absenţei în escaladare…

Leo Butnaru - Protograffiti



„Zicea-scria apostolul Ioan:
...Iar Isus,
plecându-Se în jos,
scria cu degetul pe pământ... −
aceasta îţi vine în gând
în timp ce-ţi contempli urmele din praful drumului...
Parcă tu nu ai putea fi
un simplu vreasc cu care mai scrie ceva
Dumnezeu?...” 
 

Rodian Drăgoi - Fotografiile erau ca nişte răni vorbitoare


Pustiul făcuse în sufletul meu un popas
fotografiile erau ca nişte răni vorbitoare

mi-era frig fără tine şi noaptea era noapte
de la izvor şi până la vărsare

dar a venit poştaşul tocmai când
mi-era dor de tine ca de o neîmblânzită ninsoare

şi deodată am fost sfâşiat de miresme
de parcă mi-ai fi trimis un copac înflorit în scrisoare


Leon Butnaru - ÎNGER DE PAZĂ OBOSIND LA POST



Îngerul de pază nu poate fi schimbat în straja lui
în postul lui
tocmai din câinosul motiv că fiecare dintre noi
are – strict! – doar câte un singur înger de pază
şi nici chiar preşedintele cel mai preşedinte
al globului pământesc
să zicem
nu poate avea doi sau trei
ori un întreg K.G.B.
ori F.B.I.
de îngeri de pază
tu însuţi pe tine păzindu-te de ştii tu ce
de ştii tu cine
şi mai ales de cea pe care o rogi pe tine ţie să te redea…
Însă
atunci când tu însuţi pe tine te păzeşti
ai umilitoarea impresie că eşti propriul tău prizonier
şi e mai logic să obosească la post
îngerul tău de pază
tot dând înconjur fiinţei tale
făcând rondul insignifiantei tale prezenţe în
volumetria lumii
a labirinticii geometrii sau geografii a
captivităţii tale
înduioşat oarecum că şi tu ai fost prevăzut în
generalul plan divin al perpetuei geneze
graţie cărui fapt şi îngerul
are ce păzi.

28.II. /1.III.1993

Leo Butnaru - ÎNCĂLCAREA PROVERBULUI


Nu că în gând i-am zis, ci
cu glas mare strigatu-i-am: „Blegule
pachidermule
prostule!” – aşa l-am înjurat pe
tâmpitul de călău care-a încălcat
neclintita prescripţie a proverbului
capul plecat sabia nu-l taie
tăind totuşi un cap plecat
ba chiar
foarte,
foarte plecat...
„Neghiobule,
nerodule,
– i-am mai strigat, –
de ce ai încălcat tradiţia etică a
poporului nostru
sfidându-ne unul din proverbele
naţionale?!”

Şi ce credeţi că mi-a răspuns călăul? – că
„în spaţiu se trăieşte
în timp se moare
şi nicidecum nu e posibil de-a inversa
acest raport – adică
rocada este exclusă şi
prin urmare
ne-salvatoare de rege
în jocul vieţii ce poate fi un
spectacol sacru sau
doar ceva absolut întâmplător
şi al naibii de trivial”,
– mi-a spus încălcătorul de proverb
deloc semănând a bleg,
ci
din contra – dovedindu-se a fi un călău
destul de cultivat.

29.IX.1992

Leon Butnaru - DE LA RÖENTGEN LA INIŢIATIVĂ


Iată înşiruirea aceasta de oase arcate
încovoiate
curbate
gardul acesta de şipci ce împrejmuiesc banalizata imagine a
peisajelor sufletului – zici
şi ar fi bine să greşeşti
de fapt vorba (şi ideea) fiind de un
grilaj de coaste plasat peste o
groapă a leilor
sau poate că nici grilaj
nici zăbrele
ci
sunt chiar oasele leului care a trecut din
creat
în
increat
din furia atacului pomenindu-se
în
albe fâşii de capitulare –
mai zici şi
ca vamă de reabilitare
eşti gata să apari la televiziune pentru a propune
ca barem o oră din fiece zi a noastră
să devină obligatoriu
o r a n a ţ i o n a l ă d e l i c h i d a r e a n a i v i t ă ţ i i.

27.VII.1992

Leo Butnaru - MĂSELARIŢA


În amiezile de vară leşietică
arta cuvântului apare devalorizată precum
un textuleţ de reţetă în care
este prescris un paradis proscris
ce e totuna cu talpa iadului
şi încântarea demenţială a
paznicului de tigve puse piramidă ca
un vârf de capitel din
Decameronul ăsta post-neo-nu-ştiu-ce
în timp de ciumă ce dă târcoale
sufletelor...
Uşor de înţeles că
e înfiorător de trist şi acest Decameron Post-Boccaccio
de care ne aflăm la o distanţă – stilizată mai mult
adevărată – mai puţin
ca o posibilitate de a păstra umbrele şi
de a ne ţine de urât noi înşine în
amiezile de vară leşietică/ leşietice
când sub gardurile balcanice post-antice
măselariţa miroase a
ultimă zi din viaţa lui Socrate.

26 / 27.VII.1992

Leo Butnaru - ÎN CAZ CONTRAR



În vreme ce-şi mângâie iubita-studentă
scoţându-i sutienul de-o albeaţă îngerească
tânărul profesor de filologie rosteşte cuvinte
licenţioase
spunându-i dragii sale fragile ce roşeşte că
în caz contrar poporul
ar uita anumite verbe
şi deci limba română ar sărăci
şi nici ardoarea amorului n-ar fi deplină
dacă îndrăgostiţii nu ar cunoaşte
întreaga bogăţie lingvistică
ce exprimă nuanţele sentimentelor
senzaţiilor
pornirilor şi sosirilor pătimaşe – tot spune
profesorul de filologie clasică
în vreme ce-şi drăgosteşte iubita-studentă
căreia îi mai şopteşte la ureche
şi alte cuvinte – cum să vă spun? – mai că
necuviincioase
dar
în aceeaşi clipă uitate
ireversibil uitate de
studenta cuprinsă de cel dintâi
înspăimântător de abisal miraj al – parcă –
stingerii de conştiinţă
al dulcii stingeri de conştiinţă.

31.V.1992

Leo Butnaru - METAFIZICĂ


Puţine
câte vor fi fost
nişte gânduri de până la Dumnezeu
nişte celule elementare
infime
nearticulate
vâscoase
                                       dar
deja dorind ceva
avură a ajunge la întâia
stupefianta concluzie că
odată cu ele
se perpetuează şi Moartea
naşte şi hârca de ea
alăptându-şi plozii îmbătrâniţi
cu emulsie de var
risipită peste orizontul uitării universale
peste ţărâna lui metafizică
eretică
în genere – inexistentă...

30.V.1992

Leo Butnaru - ISPITA STINGHERITOARE



Sfârcul de pană albă-îngerească
ce abia-abia ţi se iveşte
de sub subţioară
e vreo anexă neglijentă
rămasă din
aşternutul tău pufos
sau poate
cu-adevărat încep
să-ţi crească aripi?

17.XII.1991

Leo Butnaru - ANTIESEU


Şiruri de nori pun cap la cap citate
din care lipsesc comentariile eseistice ale
Filozofului Suprem...
Mă tem?
Nu mă tem?...
– exist, cititor al lipsei de semnificaţii clare
murmurând ca pe un ecou din Umberto Eco
epigraful sau epitaful posibilei definiţii a tainei
(sau a Filozofului Suprem): „Gândeşte-te la
ceea ce gura nu poate spune şi
urechea nu poate auzi”;
c(i)titor
muritor de rând
doar cu sufletul de o măsură supraomenească
însă mută
neputincioasă de a-şi înfăţişa frământările
în faţa ultimului nor ce se des-
prinde de
piscul Carpaţilor
parcă descreierându-ne munţii;
ultimul nor
anume asemănător unui creier ce
pleacă aiurea
plutind nespectaculos,
însă
nu ştiu cum dureros
peste imaginaţia mea cuprinsă de o bruscă
deznădejde...

1.X.1991

Leo Butnaru - ODISEU, ORFEU, SIRENA MITICĂ ŞI SIRENA MECANICĂ


Telescopul cu lentile tulburi ale inconştientului
pare a contura o stare de detestare
a ceea ce s-a crezut a fi
marile amurguri zeieşti
eroice sau
pur şi simplu homeriene
cu sirene ce se zbat ca peştele pe uscat
urlând-implorând ajutor în loc să cânte
dulce-dulce
ademenitor-ademenitor
şi
vreun posibil Odiseu poate sta ne-imobilizat de catarg
fără ceară în urechi – nimic nu-l mai ispiteşte
nimic nu mai e „de te-ndeamnă, de te cheamă”
şi el îşi zice: „tu rămâi la toate rece”
şi
fără eforturi sau efecte speciale
chiar rămâne...
Iar tu, naivule Orfeu
pentru a putea răzbate prin forfota atâtor inşi impasibili
refugiaţi din uitatele epopei
ar trebui să porţi o sirenă cu
scăpărătoare lumină de semnalizare
asemeni urgenţelor care
prin menirea lor
strunesc viermuiala străzilor
ignorând interdicţiile semafoarelor...
Ar trebui să porţi
girofarul unei sirene cu lumină agitată
clocotitoare
scăpărătoare prin
ne-eroicele astea amurguri profane...

1983 // 19.VII.1991

Leo Butnaru - BĂTĂTURILE DE CRISTAL


Migdalată
dolofană
luna-i faţă genghis-hană
pe care-o înnobilează
stelele orientale
mirosind a portocale
şi jucând cristale-n lustră
tainică şi zarathustră –
bătături şi cicatrice
ce le-avu pe creier Nietzsche.

VI.1991

Leo Butnaru - CEASUL CU CORB


Car, car!
într-un copac de corn stă corbul izolat greşit gramatical între ghilimelele maro-închise de păstăi zornăitoare în vântul îngheţat.

Car, car!
erupe hilar croncănitul toxic al ciudatului pirat care a ajuns aproape simbol graţie graseatei invenţii EdgarPoetice de tipul Marlboro (pardon: Nevermore!).
Niciodată! Nevermore!
strigă dimpreună cu aripatul pirat pasiunile trecute în dragoste infimă, după care a rămas doar gol de inimă, gol în piept de robot şi roboată ajunşi a se preface că se poate trăi din teorie şi semiconductori gâdilaţi de curent (absent, din considerente politico-economice).

Car, car!
calvar de suflete inexistente în EdgarPoetice jocuri de ne-noroc ale amoroaselor giugiuleli înnobilate de fumul de Marlboro (pardon: de „Nevermore!”) la vreun bal de-mascat.

Car, car!
strigă un ornic care, pentru anunţarea orelor inexacte, nu are cuc, ci corb.

Car, car!
şi
Nevermore! –
din ceasul cu pirat aripat se dezghioacă în infinit acest cucuit-corbuit răguşit, risipindu-se ca nişte aşchii de neagră poveste.

Vânt îngheţat...

1991

Leo Butnaru - ÎN CAZ DE PERICOL


trâmba
aceasta
de cuvinte
această
arhitectură
concepută ca
ieşire
în caz
de pericol –
sigur
intenţionat
o clădesc
în formă
de turn
îngust
pentru
evacuarea
speranţelor
în caz
de accident
sufletesc

9.I.1991


Leo Butnaru - STAMPĂ CU LUNĂ ÎN RĂSĂRIT


(altân-obo – muntele sfânt)
De după conul de crater al
vulcanului stins
profilat pe orizontul de stepă
răsare luna care
mai întâi
se vede asemeni unei
felii de lămâie
apoi –
precum
capacul de aramă al
unui ceainic înnegrit la
focul herghelegiilor nomazi.

VI.1989
Mongolia
 

Leo Butnaru - DIOGENE


În gura butoiului
propria-ţi umbră ţi se aşterne la picioare
şi
resemnat
tu îngenunchezi pe preşul ei întunecos
cerându-i îndelung iertare
destinului tău nenorocos
sabotat de zei
pentru că nu-l poţi răsplăti decât
cu apoteoza negativă a
sentimentelor răpuse care
ţi se depun pe inimă precum un
praf aspru de piatră ruinată în
adâncul carierelor părăsite.

7.VII.1989

Leo Butnaru - RUGA DEZNĂDĂJDUITULUI


(motiv oriental)

Din somn când deschid ochiul – este înlăcrimat.
Ştiu despre ce-a fost visul. Cum l-aş fi uitat?

A somn se-nchide ochiul meu – înlăcrimat.
Ah, cum să uit coşmarul aievea întâmplat?

Mă fă să-ndur, proroace, patima de jar
Şi plânsu-mi ce-i ca marea – fără de hotar;

Îmi dă înţelepciune pentru a rezista
Sau, dacă n-ai o piatră, – îmi dă în cap c-o stea!..
 
1988

Leo Butnaru - MUZEU DEASUPRA CAPULUI


Rafturi, rafturi...
Pe unul din ele – PAIUL
de care s-a înşfăcat cândva cineva
salvându-se de la înec. (Posibil
fost-a făptura de spumă a Afroditei.)
Suspendată de candelabru –
CRACA
pe care un ins şi-a tăiat-o de sub călcâie.
(Putea fi Icar la
începutul zborului său.)
Pe alte rafturi –
CUTIA PANDOREI
SABIA LUI DAMOCLE
MANA CEREASCĂ
MĂRUL LUI NEWTON
FOARFECELE DALILEI
CENUŞĂ DE PRESĂRAT PE CHELIE VINOVATĂ
MĂCIUCĂ
BLID ZBURĂTOR
(în afară de CRACĂ – toate
destinate capului) – suspendate
montate
legate
clătinate deasupra vizitatorului –
bietul om! – care
ajunge ceea ce ajunge în dependenţă de
ceea ce-l trăsneşte în creştet.

5.IX.1982 // 6.IX.1988

Leo Butnaru - STAMPĂ


Pe creasta unui nor – semiluna –
focă de foc
pe vârful aisbergului din
tărâmurile unde
exoticele
aprinsele noastre dorinţe
se întretaie cu
recea realitate.

IX.1988

Leo Butnaru - CINETICĂ


Se scutură
la-
lea-
ua.
Ca-
de
prima
petală
a doua
a treia...
ultima –
câteva
episoade
de
purpur...

VIII.1988

Leo Butnaru - UMBRA HULUBULUI CE SE ÎNTOARCE LA CUIB


...zmeu de indigo
umbra hulubului alunecă razant peste troscotul ogrăzii
pe lângă nările dulăului ce stă cu botul pe labe
pe lângă ghearele pisicii tolănite la soare
pe lângă picioarele mele
apoi
săltând în zig-
zag
escaladează treptele casei
şi – brusc vertical! – fulgeră
pe albul peretelui ca pe o pistă de ghips
până
dispare sub streaşină
contopindu-se cu
pasărea care i-a dat contur;
dispare
brusc absorbită de
penetul hulubului re-
întors la
cuib.
Punct.

27.VIII.1988

Leo Butnaru - OCHII


Corni golaşi.
Mulţi.
În rânduri. O
aşa-zisă fâşie de protecţie.
Corni golaşi
însă doldora de păstăi arcuite
mari
coapte
întunecate.
Pe
fundalul cerului – o sumedenie de păstăi arcuite
ca un sodom de sprâncene
peste o spuzeală de ochi albaştri
plasaţi asimetric
şi care
ne privesc din aşa-numita Eternitate...

25.VIII.1988

Leo Butnaru - DE SOCRATES


Potirul – plin, lichidul – vineţiu
Şi-o dimineaţă răsărind divină.
Pe suflet i se face arămiu
Dar mintea... mintea i se însenină.

Ce-aşteaptă ei? Ce să le spună el?
E-o logică aice, e vreo lege?
De toate-a fost, dar n-a fost într-un fel:
Un măscărici ce mască îşi alege.

Să le repete gând ce nu convine
Ori să brodeze-n childuri, ocolit?
...S-a zis cu limpezimile eline...

Îşi bea potirul. Îl cuprinde ceaţa
De noapte grea, şi vorovi icnit:
– E totul clar ca bună dimineaţa...

1979 //18.VIII.1988

Leo Butnaru - ŞOIMUL DE AUR


Trec norii în suite de ipoteze
arhitecturale
peste pusta înţelenită.
Din când în când
şi
din gând în gând
prin rare ochiuri de senin
şoimi de aur străfulgeră-n
coborâri
acro-
ba-
ti-
ce
acro-
săl-
ba-
ti-
ce
peste
prada umbrelor alergătoare pe pământ
peste vătuii dorului agonizând
prin stepa sufletului meu
şi ea
aşijderea
de o adâncă însingurare
în care
arde inima-mi ce deapănă
descântec de alinare:
De prinzi şoimul cel de aur
să stropşeşti în măcinare
gheara lui de răpitoare
şi cu gând de înturnare
şi cu simţ de întremare
s-o presori pe ce te doare.

De prinzi şoimul cel de aur!...

11.VI.1988

Leo Butnaru - ASPIRAŢIE ŞI OPERAŢIE


...şi i-au găsit
în inimă
adânc
două aripi mari
împăturite...

9.IV.1988

Leo Butnaru - ŢIPĂT


Crimeea, parcul Aluşta

Prin cedri şi chiparoşi, prin
pini răşinoşi – chiţcăitul de lilieci al
veveriţelor prinse-n fapta jocului de dragoste
chiţcăit brusc întrerupt de
ţipătul fără vreo culoare agreabilă al
păunului împopoţonat,
ţipătul ca o
ţâşnitură de cremă cărbunie eruptă din
tubul nimerit întâmplător sub
călcâiul ghetei căreia
îi dai lustru;
ţipătul neagreabil,
dar
desăvârşit al păunului – desăvârşit,
fiindcă
oricine înţelege ce exprimă:
singurătate şi trufie.

1976 //3.IV.1988

Leo Butnaru - IPOTEZĂ


Presupun: până
şi în ultima lui dimineaţă
din viaţă
neîndreptăţitului înţelept Socrate
ajuns
poate
la crâncenă disperare
roua ce împresura
somnolentul tărâm al Eladei
nu i se păru
totuşi
o mare viziune
f ă c u t ă ţ ă n d ă r i...

10.X.1987

Leo Butnaru - SOCRATE


...iar când l-au văzut
că-şi priveşte atent chipul în
oglinda cupei cu cucută
l-au întrebat:
„Ce faci?”
„Mă uit la un om”,
le răspunse...

XI.1984

Leo Butnaru - LIEDUL ROZEI


Roză, tu, infanta grădinii –
doar acest nume graseiat
venind din ţara lui Garcia Lorca
mi se pare a te prinde în toată splendoarea-ţi
infantă a Soarelui şi Lunii
zămislită în rozul zorilor când
aceste două himere luminoase
se despart pe căile cereşti
floare născută din flori
infantă a dragostei – roză
dolofană ca obrajii copilului
ce cântă dintr-un flaut ce nu e decât
propria
ta
tul-
pi
!

1983

Leo Butnaru - PORTRETUL ARTISTULUI ÎN TINEREŢE


...Şi visele nopţii trecute
cu nestatornica lor zestre de ceaţă
din nou le cedezi uşor pe
simplul şi creştinescul Bună dimineaţa – pe atât
cât îţi e de ajuns pentru a te înţelege cu lumea
deja deprinsă cu îndelungatele-ţi tăceri
şi cu mersu-ţi oarecum precaut de parcă
prin forfota bâlciurilor suprapopulate
ai feri ai ocroti un enorm buchet de flori.
Puţina ta rostire
imanenta ei claritate
oferă ingeniozităţi alături de care
nici visele nu mai par interesante –
lapidară stare de fulger
a sentimentului ajuns la nesemnificativă poate
dar personală revelaţie:
aerul îţi trebuie mai mult
nu pentru a rosti
ci pentru a gândi cuvintele
despre neo-arhaica juneţe a lumii
şi despre tinereţea ta fugară ce se află în
acelaşi raport precum
cel dintre floarea soarelui şi
soarele tuturor florilor.

20.XII.1983

Leo Butnaru - MICĂ ELEGIE


În lanul de grâu
în umbra stâncilor sau
peste curgerea apei – oriunde
vă este dat a vă scutura
roşii petale de maci
totuna
şi inima mea
amfora ei fierbinte
voi rânduri-rânduri
o
umpleţi...

26.VIII.1982

Leo Butnaru - IARNA, ŢĂRM DIN SUD


Noaptea
spre malul mării unde
un far zelos vrea să pună în inferioritate
luna
vântul mână ciurlanii – caracatiţele
sudicii stepe. Rostogolitoarele
caracatiţe ale Bugeacului
ale Dobrogei sar peste
capcanele pietrelor
încleştate pentru vecie
aruncându-se în spatele valurilor peste care
se clatină urzica şi cătina gerului fosforescent.

Ce singurătate!...

La prima ninsoare
ar fi cazul să fac din zăpadă
statuia cu chipul vreunui prieten...

2.IX.1981

Leo Butnaru - ILUZIA NECESARĂ


Nerăbdare şi fugă de grabă
dovadă şi taină amară
cătuşe-n sclipire de salbă –
iluzia mea necesară.

Psalm biblic şi sens din tratate
descântec şi scriere clară
înţeleaptă naivitate –
iluzia mea necesară.

Speranţă ajunsă credinţă
cărbune şi floare de pară
evadare din umilinţă –
iluzia mea necesară.

Ruine şi-nalt meterez
abis şi amiază solară
visare visând că visez –
iluzia mea necesară.

Tăcere de fur sau alarmă
ce-o dă un străjer de comoară
otravă şi leac pentru rană –
iluzia mea necesară.

Din verbul de azi şi de mâine
din izbânda-i dulce-amară
şi ţie ceva-ţi aparţine –
iluzia mea necesară...

XII.1978

Leo Butnaru - ŞI TOTUŞI...


Ziua
bulboanele oglinzii mimează
sentimentalismul rece
d i s t a n t
precum ochiul de apă sticlind în
copca din gheaţa iernii.

Noaptea
adâncul oglinzii este
turn
umplut
cu
scrum.

...şi totuşi
dimineaţă de dimineaţă
chipul nostru renaşte
sie însuşi zâmbindu-şi a
îmbărbătare.

1976

Traian T. Coşovei - DESPRE SINGURATATEA BETONULUI ARMAT


E atât de cald încât, peste drum,
cimitirul a ramas fara cruci.

Cred ca am sa ma mut cu tot cu batrâna proprietareasa,
cu godinul ei ruginit,
cu icoana al carei rasarit de mult s-a pierdut,
departe, departe, cât mai departe,
în Gorki Parc.

Acolo e liniste în zilele în care nu trec aerostate
nerabdatoare de aplauze -
acolo e cald în dupa amiezile în care câinii
se pisa pe vechea lor ordine.
Acolo e frig când sunt deshumati cei care au avut curajul de a se privi
în apele adînci ale zilei de ieri. Si pestele cu lame argintii, alesul...

Vreau sa iau lumea de la capat,
pas cu pas,
litera cu litera,
cuvânt cu cuvânt.

Ma visez în fata unui ecran tresarind la amintirea luminii.
Într-o sala îndestulata de fluieraturi, huiduieli si ovatii,
vreau sa astept caderea definitiva a întunericului.

Vreau sa ma apar, chiar asa,
proaspat barbierit, cu lacrimile sterse,
în fata pensionarilor din Gorki Parc.

Despre patinatorii din Gorki Parc
nu se mai vorbeste nimic…
Cântarele au aceeasi masura a indiferentei,
pastreaza aceeasi imprecizie a absentei.

E iarna. Punct.
Cât cântareste sufletul tau? 

Nichita Stanescu - Cantec


Dintre pietrele lungi pe care le-ating
cu mana,
privirea ta suna cel mai indepartat.
Acum ti-o marginesc treptele albe,
acum ti-o sfarseste luna
pe care joaca aschiile soarelui cufundat

Surasul tau, cu colturi abia arcuite
deasupra-ntinderilor ovale de nisip,
si dupa mine va fi, si dupa oasele mele albite,
si dupa chipul tau, fara chip

Mai ingenunchi si scurg nisipul dintr-o palma
intr-alta,
ca-ntr-o clepsidra rasturnata aerian,
in timp ce scara cu trepte albe, inalta,
si-a risipit si treptele pe care le urcam 

Rodian Drăgoi - Toată noaptea mi-am plimbat suferinţa cu tine


Cerul miroase a greiere tăiat cu coasa
aud cum frigul îmi înconjoară casa

tu eşti îmbrăcată într-o lacrimă subţire
întunericul curge pe drum în neştire

în jurul vocii tale se-ngrămădesc lumine
toată noaptea mi-am plimbat suferinţa cu tine

melancolia e o ţară care nu figurează pe hartă
dacă rup o floare miresmele mă ceartă

pădurea trece prin lacrima ta ca printr-o uşă
pe masa mea de scris creşte prea multă cenuşă

Constanţa Buzea - Efect


Mi-e sufletul o lacrimă de vis
Nedureros şi nerecunoscut.
Tu eşti atât de singur în soarta mea închis
Pari giuvaerul nimănui vândut,
Urându-şi preţul ca pe un orb abis…
Prin forma-ngustă a perfecţiunii
Nu poţi să treci înveşmântat,
Nici bucurat de cugetări străine.
Un simplu cap în sine-ncoronat
Cu părul lung adăugat de mine
Şi-un abur rece ca să-ngheţe plasa
De clopoţei prin care-ţi vezi mireasa.

Constanţa Buzea - Păcatul trufiei


Agită pomii păsări mari
Şi via sângele divin.
Pînă la mine este mult,
Pînă la moarte mai puţin.

Din toamnă-n tomnă mă ridic,
Şi parcă nu mai ştiu să vin.
Pînă la mine este mult,
Pînă la moarte mai puţin.

Aceste vorbe de cules
Le simt dorinţe, le spun chin,
Iubirea mea se împlini
Atît de dreaptă în destin.

De ce nu sunt, cum ar părea,
Nefericită în declin!
Pînă la mine este mult
Pînă la moarte mai puţin.


Rodian Drăgoi - Şi vântul privirii miroase a ploaie…


Sâmburii se dezbracă de fructe,
Stelele cad în seminţe de fum,
Pe buze îmi curge-o tăcere amară,
Prin trup mi se plimbă un drum.

Şi nopţile scuipă blesteme-n ţărână
Cînd plânsul copacilor adânc se îndoaie,
Când eu mă înfăşur în propriul meu suflet,
Şi vântul privirii miroase a ploaie…

Traian T. Coşovei - Animal planet


Am vise afaceriste, care se gândesc numai la tine.

- De când visele se gândesc, mai, baiatule?
- De când esti îmbracata ca o avalansa,
care îsi asteapta schiorii.

Uite, lumina diminetii de iarna e generoasa cu toti!
De ce nu mai ningi, de ce nu mai faci fosnet
din oameni de zapada?
Dragostea mea, totusi, de ce nu ningi? Plânge-mi o zapada,
un vis prea târziu.

Am înteles, îti lipsesc câinii St. Bernard,
cu butoiasele lor de rom,
cârciumile pustii, oamenii buni, oamenii rai si soferii...
si minciunile, care ne tineau loc de acoperis,
si copiii nascuti în umbra perdelei.

Iubito, de ce sa trezesti din somn un crocodil,
când poti sa ti-l faci poseta pe viata?! 


Traian T.Coşovei - Omul care asteapta la ceas


Ia, gura, stinge tigarea, mucles, jos clanta!
Eram singur cu don’ plotonier Sanchio Panza.
Se cam întunecase romanta
Si din ceas curgeau doar robinete de noapte, de frig si de fier.
Îmi vedeam de viata mea prin ochii lui don’ plotonier
Se cam alesese praful de pusca din copilaria mea cu pietre
bâlbâiam numai sarumâna si sarumâini.

Traversam o pustietate de mucava, o butaforie de sentimente
dadeam din coate sa ajung din urma celuloza cu evenimente–
perle date la porci…

Mama, mama, din ce fire ma împletesti sau ma torci
lânga ceas, la subsuoara cu ziarul de mâine, cu pantofii de lac?
La satelit, prin punga de aurolac
paream infinit: un grajdar si birjam
niste cai de caruta, ma zvârcoleam între om si maimuta fara sa am habar.
Eram o viata data la zar
tricotata din cele mai mici amanunte de zdrente…

La ceasul oprit asteptam –
purtam pe umar parpalacul tocit al unei absente. 

Cezar Ivănescu - Doina


! azi mi-s iară bólnav, azi mi-s iar bolnáv
zac întins ca morţii în sicrie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşază prav
peste mîna-mi care nu mai scrie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşază prav
peste mîna-mi care nu mai scrie !


! trup al meu tu numa suferinţă-mi dai
aura mea vînătă mã-ncercuri,
numa tu mă mîngîi, numa tu mă mai
cu-ale tale sfinte mînuri verguri,
numa tu mă mîngîi, numa tu mă mai
cu-ale tale sfinte mînuri verguri !


! jumătate bunu-s, jumătate nu-s
bune-s inima şi mîna stîngă,
cînd te-am dus pe braţe, cînd de tot m-am dus
lăsînd singur trupul tău să plîngă,
cînd te-am dus pe braţe, cînd de tot m-am dus
lăsînd singur trupul tău să plîngă !


! jumătate bunu-s, jumătate nu-s
bune-s inima şi mîna stîngă,
mă rog de-a mea Steauă, Steaua-n ceriuri, sus,
o să plîngă şi o să se stîngă,
mă rog de-a mea Steauă, Steaua-n ceriuri, sus,
o să plîngă şi o să se stîngă !


! azi mi-s iară bólnav, azi mi-s iar bolnáv
zac întins ca morţii în sicrie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşază prav
peste dreaptă mîna mea, Marie,
pleoapele mi-s grele şi s-aşază prav
peste dreaptă mîna mea, Marie !


! trup al meu tu numa suferinţă-mi dai,
chip al meu de moarte te înneguri
numa tu mă mîngîi, numa tu mă mai
cu-ale tale sfinte, mînuri verguri,
numa tu mă mîngîi, numa tu mă mai
cu-ale tale sfinte mînuri verguri !


Nichita Stănescu - Ultima Poezie - două zile înainte de a muri


Artistul plastic Ion Bobeică, fost pictor scenograf la Teatrul de Stat Reşiţa, cu prilejul deschiderii unei expoziţii de pictură, a povestit prietenilor despre o întâlnire pe care a avut-o cu Nichita Stănescu, când se întorcea de la un spectacol susţinut de teatrul reşiţean la Craiova. Mi-am reamintit de acea întâmplare şi, astăzi, l-am rugat pe Ion Bobeică să mi-o povestească din nou, având grijă să înregistrez convorbirea. Pictorul Bobeică, dovedind o memorie excelentă, mi-a povestit că spectacolul susţinut la Craiova a fost „Dezertorul”, de Mihail Davidoglu, şi a avut loc în data de 8 decembrie 1983. A doua zi după spectacol, în data de 9 decembrie, trupa de teatru reşiţeană a urcat, din gara Craiova, în trenul de pe ruta Bucureşti-Timişoara, pentru a se întoarce la Reşiţa. Bobeică îşi aminteşte că era în compartiment cu actorii Cita Cristea, Ovidiu Cristea şi Zeno Balint şi cu secretarul literar al teatrului, Petru Călin. La un moment-dat, cei care au fost pe la vagonul-restaurant s-au întors cu ştirea că acolo se află poetul Nichita Stănescu. Fiecare a vrut să-l vadă pe Nichita, aşa că actorii s-au perindat pe rând, singuri sau în grup, prin vagonul-restaurant.
Ion BobeicăBobeică îşi aminteşte: „Eu am mers în vagonul-restaurant împreună cu Ovidiu Cristea. Nu era lume multă, iar Nichita era la masă împreună cu o femeie, o fată foarte frumoasă. Eu ştiam cine este acea fată, dar atunci am văzut-o pentru prima dată. Era frumoasa Dora! Era blonda care îl însoţea pe Nichita peste tot, îl îngrijea şi, din câte ştiam, îl oprea să bea alcool în cantitate mare, mai ales că Nichita avea şi ciroză. Nichita era cu ochii închişi, cu umflături mari sub ochi şi foarte livid, practic alb-alb la faţă. Pe masă avea un pahar de votcă. Am stat la altă masă, ne-am sucit, ne-am învârtit, însă, la un moment-dat, Ovidiu Cristea s-a ridicat, s-a dus la Nichita, s-a aşezat la masa lui şi i-a spus: „Maestre, mă scuzaţi că iau loc la masa dumneavoastră, eu sunt actorul Ovidiu Cristea”. În momentul în care Ovidiu a pronunţat cuvântul „actorul”, Nichita a ridicat capul, a deschis ochii mari, ca o cucuvea, i-a luat mâna lui Ovidiu şi a vrut să i-o sărute, însă Ovidiu şi-a cam tras-o. Atunci, Nichita i-a zis aşa: „Sunteţi ultimii amfitrioni ai culturii româneşti!”. Pe urmă, iarăşi a închis ochii şi a lăsat capul în jos. În timpul acesta, de la o masă vecină, a venit un tânăr, frumos, cu nişte ochi negri-negri, şi i-a cerut lui Nichita un autograf pe o bucată de hârtie. Nichita a ridicat iarăşi capul şi l-a privit intens pe acest băiat. A avut loc acest dialog:

Nichita – Cum te cheamă?
Băiatul – Vasile.
Nichita – Ai un creion?
Băiatul – Da.
Nichita – Stai jos şi scrie.

Nichita i-a dictat băiatului cu ochii negri următoarele versuri:

„Vasile, Vasile,
se scurge viaţa din mine către tine,
ai doi ochi frumoşi ca două pupile,
Vasile, Vasile”
.

Băiatul a scris şi Nichita i-a semnat versurile. Atunci, eu am stat şi m-am gândit, măi, lasă dracu’, dacă şi asta e poezie! Şi am plecat contrariat şi comentam negativ treaba asta cu colegii. Pe urmă, după două-trei zile, am aflat că Nichita a murit (Nichita Stănescu a murit în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, la Spitalul Fundeni din Bucureşti – n.r.). În momentul acela, mi-am adus aminte de versurile care m-au şocat şi m-am gândit că Nichita şi-a simţit moartea. Şi am înţeles altfel poezia. Pentru că se spune că un om când simte că moare, îşi dă energia altui om, unui copil, unei păsări... Şi el, când a văzut băiatul acela, a spus un lucru pe care l-a simţit şi a scris ultima sa poezie”.