Artistul plastic Ion Bobeică, fost pictor scenograf la Teatrul de Stat Reşiţa, cu prilejul deschiderii unei expoziţii de pictură, a povestit prietenilor despre o întâlnire pe care a avut-o cu Nichita Stănescu, când se întorcea de la un spectacol susţinut de teatrul reşiţean la Craiova. Mi-am reamintit de acea întâmplare şi, astăzi, l-am rugat pe Ion Bobeică să mi-o povestească din nou, având grijă să înregistrez convorbirea. Pictorul Bobeică, dovedind o memorie excelentă, mi-a povestit că spectacolul susţinut la Craiova a fost „Dezertorul”, de Mihail Davidoglu, şi a avut loc în data de 8 decembrie 1983. A doua zi după spectacol, în data de 9 decembrie, trupa de teatru reşiţeană a urcat, din gara Craiova, în trenul de pe ruta Bucureşti-Timişoara, pentru a se întoarce la Reşiţa. Bobeică îşi aminteşte că era în compartiment cu actorii Cita Cristea, Ovidiu Cristea şi Zeno Balint şi cu secretarul literar al teatrului, Petru Călin. La un moment-dat, cei care au fost pe la vagonul-restaurant s-au întors cu ştirea că acolo se află poetul Nichita Stănescu. Fiecare a vrut să-l vadă pe Nichita, aşa că actorii s-au perindat pe rând, singuri sau în grup, prin vagonul-restaurant.
Bobeică
îşi aminteşte: „Eu am mers în vagonul-restaurant împreună cu Ovidiu
Cristea. Nu era lume multă, iar Nichita era la masă împreună cu o
femeie, o fată foarte frumoasă. Eu ştiam cine este acea fată, dar atunci
am văzut-o pentru prima dată. Era frumoasa Dora! Era blonda care îl
însoţea pe Nichita peste tot, îl îngrijea şi, din câte ştiam, îl oprea
să bea alcool în cantitate mare, mai ales că Nichita avea şi ciroză.
Nichita era cu ochii închişi, cu umflături mari sub ochi şi foarte
livid, practic alb-alb la faţă. Pe masă avea un pahar de votcă. Am stat
la altă masă, ne-am sucit, ne-am învârtit, însă, la un moment-dat,
Ovidiu Cristea s-a ridicat, s-a dus la Nichita, s-a aşezat la masa lui
şi i-a spus: „Maestre, mă scuzaţi că iau loc la masa dumneavoastră, eu
sunt actorul Ovidiu Cristea”. În momentul în care Ovidiu a pronunţat
cuvântul „actorul”, Nichita a ridicat capul, a deschis ochii mari, ca o
cucuvea, i-a luat mâna lui Ovidiu şi a vrut să i-o sărute, însă Ovidiu
şi-a cam tras-o. Atunci, Nichita i-a zis aşa: „Sunteţi ultimii
amfitrioni ai culturii româneşti!”. Pe urmă, iarăşi a închis ochii şi a
lăsat capul în jos. În timpul acesta, de la o masă vecină, a venit un
tânăr, frumos, cu nişte ochi negri-negri, şi i-a cerut lui Nichita un
autograf pe o bucată de hârtie. Nichita a ridicat iarăşi capul şi l-a
privit intens pe acest băiat. A avut loc acest dialog:Nichita – Cum te cheamă?
Băiatul – Vasile.
Nichita – Ai un creion?
Băiatul – Da.
Nichita – Stai jos şi scrie.
Nichita i-a dictat băiatului cu ochii negri următoarele versuri:
„Vasile, Vasile,
se scurge viaţa din mine către tine,
ai doi ochi frumoşi ca două pupile,
Vasile, Vasile”.
Băiatul a scris şi Nichita i-a semnat versurile. Atunci, eu am stat şi m-am gândit, măi, lasă dracu’, dacă şi asta e poezie! Şi am plecat contrariat şi comentam negativ treaba asta cu colegii. Pe urmă, după două-trei zile, am aflat că Nichita a murit (Nichita Stănescu a murit în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, la Spitalul Fundeni din Bucureşti – n.r.). În momentul acela, mi-am adus aminte de versurile care m-au şocat şi m-am gândit că Nichita şi-a simţit moartea. Şi am înţeles altfel poezia. Pentru că se spune că un om când simte că moare, îşi dă energia altui om, unui copil, unei păsări... Şi el, când a văzut băiatul acela, a spus un lucru pe care l-a simţit şi a scris ultima sa poezie”.
