În amiezile de vară leşietică
arta cuvântului apare devalorizată precum
un textuleţ de reţetă în care
este prescris un paradis proscris
ce e totuna cu talpa iadului
şi încântarea demenţială a
paznicului de tigve puse piramidă ca
un vârf de capitel din
Decameronul ăsta post-neo-nu-ştiu-ce
în timp de ciumă ce dă târcoale
sufletelor...
Uşor de înţeles că
e înfiorător de trist şi acest Decameron Post-Boccaccio
de care ne aflăm la o distanţă – stilizată mai mult
adevărată – mai puţin
ca o posibilitate de a păstra umbrele şi
de a ne ţine de urât noi înşine în
amiezile de vară leşietică/ leşietice
când sub gardurile balcanice post-antice
măselariţa miroase a
ultimă zi din viaţa lui Socrate.
26 / 27.VII.1992
