Constantin Noica (I)-Documentar-TVR

Avatarurile unei prietenii - Constantin Noica și Nicolae Steinhardt (Arh...

Constantin Noica - Jurnal filozofic

Noi nu avem un termen românesc pentru "devenire". Avem câteva pentru fiinţă, dar nu avem pentru devenire. Am fi putut avea termenul de "petrecere" (se petrece ceva, care e mai mult decât se întâmplă, are loc: are desfăşurare). Dar l-au expropriat cheflii. Singură noastră devenire este în chef, în distracţie -, în înstrăinare.
De unde ideea că filozofia te învaţă adevărul? Te învaţă să gândeşti - nu adevărul. Îţi da direcţia adevărului...

De altfel, definiţia adevărului - adaequatio rei et intellectus - e din Evul Mediu, de la un anumit Isaac, de unde o ia şi o încetăţeneşte Toma din Aquino.

Antichitatea nu s-a prăpădit cu firea după adevăr. Idealul era pe atunci contemplaţia, înţelepciunea, sau alteori (Aristotel) regăsirea fiinţei....

Dar adevărul necunoscut şi cu majusculă e o născocire modernă.
Fireşte că există un adevăr - exactitate, dar de el se împiedică într-o zi Maiorescu al nostru, citând versul acesta popular:

"Aşterne-te drumului
ca şi iarba câmpului
la suflarea vântului"

Căci, spunea el, versul îţi da cu adevărat emoţia unei "legănări în infinit", dar conţine o eroare de rimă, - Ca şi cum rimă ar servi la altceva decât să-ţi dea asemenea legănări în infinit! Iar dacă rima nu e exactă şi totuşi legănare în infinit este, iată exactitatea, iată adevărul dat de ruşine.

(Dar să nădăjduim că nu ne aud profesorii.)

După o jumătate de oră de convorbire, orice femeie din societate scoate din geantă pudriera că să se refacă. Recunosc esenţă feminităţii într-un gest ca acesta. Dar şi tot ce e absurd în esenţă feminităţii. Căci femeia înţelege să se refacă aşa cum a fost. Ea nu-şi da seama că a trecut un anumit timp, în care s-a întâmplat ceva; că a intrat şi ea într-un proces de devenire; că pe faţa ei trebuie să se citească urmele acestei deveniri. Ea nu admite să treacă peste chipul ei umbra unei idei care se va fi rostit, sau să se înscrie undeva cuta unui adevăr. Nu, ea vrea să revină la chipul din faţa oglinzii, la masca adoptată o dată pentru totdeauna. Ce-i pasă că falsifică astfel o întreagă devenire? Ea vrea să rămână aceeaşi.

Într-o lume în care totul devine, ea crede că poate rămâne aceeaşi.

Constantin Noica - Poemul întâi (Trei poeme filozofice pentru S.)

Lasă-mă să-ţi amintesc de gândul filozofului antic ce se întreba: “Când aduni pe unu cu unu, care unu se adună cu celălalt, care unu devine doi?”.

Au stat muţi matematicienii în faţa unei asemenea întrebări, căci ei nu ştiu decât de mărimi comutative. Dar când prietenul întâlneşte prietenul - şi când v-am chemat sau când m-aţi chemat din exilul vostru ca să ne regăsim laolaltă în faţa turlei de la Surdeşti sau în faţa unui perete cu arborele lui Iesus - cine s-aduna cu cine, care prieten devenea doi? Sau poate făceam cu toții una, sub mirare. (Ţii minte cum ai exclamat în faţa peretelui de vest din Voroneţ, “N-am văzut nimic mai frumos!”, tu care petrecuseşi toate frumuseţile lumii.)

Poate aşadar făceam acum una şi veneam să ne adunăm cu bisericile, cu poienile şi cu mormintele îngropate şi ele. Dar atunci iarăşi, cine se aduna cu cine? Oare noi preluam în noi bisericile, batjocorite de ani şi, câteodată, ca acum, de o falsă ploaie? Oare noi le vedeam şi ne minunam sau ele se minunau să ne vadă pe noi, cei exilaţi de eternitate, luminaţii, lămuriţii cu cele ale esteticii şi istoriei, oamenii de după patru sau cinci veacuri care nu mai ştiu să se adune nici între ei nici cu pereţii sau lespezile?

V-am chemat ca să vă scoatem din statistică şi ca să vă ajutăm să uitaţi de amara voastră fericire numărată sau, mai degrabă, de numărul vostru de ordine din acel spaţiu, din acel hău în care aţi pătruns, să vă aducem într-un spaţiu închis, dar unde lucrurile nu se numără, unde nu există comutativitate şi unde fiecare lucru este ceea ce este, în aşa fel încât oamenilor de aci le-a plăcut să vadă fiinţă şi vrere până şi în lucruri şi pietre, spunând: “Căci muntele că-i munte, încă are doruri multe”.

V-am chemat să vă redeşteptăm dorurile. Sau poate aţi venit voi să ni le redeşteptaţi nouă. Poate aţi venit voi să ne scoateţi din statistică, în lumea într-altfel numărată în care ne ştiţi şi unde, totuşi, câte o fericire neverosimilă şi de neasemuit stăruie câteodată cu noi, ca un înger pe peretele nord-estic al bisericilor.

Ne-am reunit atunci o clipă, fără să ştim bine, întocmai anticului, ce este aceea o reunire. Şi acum, după adunare, va veni amara scădere: vă veţi trage din acest “noi” lărgit, veţi pleca în statistica voastră, lăsând ca noi să rămânem în statistica de aci.

Dar în timp ce tuturor ne vor înregistra destinele alţii, cu maşinile lor de calculat, de aci, de la noi, o toacă de biserică ne va aminti, unora aievea, altora pe magnetofon, că suntem chemaţi să înfrângem totuşi statisticile şi să pregătim, cu alţi prieteni, regăsirea cea bună, când nu vom şti dacă voi vă veţi aduna nouă, celor rămaşi sau dacă noi ne vom aduna vouă şi veacului - aşa cum nu ştiu bine acum, draga mea prietenă, dacă ai venit aci ca să îmi ceri ceva, ca să-mi dai ceva sau, fără s-o bănuieşti, ca să asculţi seara paginile pe care ţi le citesc din Cartea Cărţilor.

Constantin Noica (12 iulie 1909 – 4 decembrie 1987)
Poemul întâi (Trei poeme filozofice pentru S.)

Constantin Noica - despre naştere și moarte

„Nu înţeleg problema morţii fără problema naşterii. Cum voi supravieţui ? Dar cum am antevieţuit ? Căci am ante-vieţuit într-un fel, de vreme ce sînt.
Voi supravieţui aşa cum am antevieţuit, cu plus-ul adus de viaţa mea. (Supravieţuim deci: în conştiinţa şi realitatea familiei; în­tr-ale cetăţii; într-ale umanului. Cu uman cu tot, într-ale între­gului.)
Eram un cod genetic? Eram un mediu extern sortit să devină intern ? Eram o. concentrare ? O răspîndire ?”

C. Noica

Constantin Noica - despre Marin Preda

„Poate că ,,a gîndi moartea" e o imposibilitate filosofică (Jankelevitch), dar îi rămîne fiinţei dubla şansă de a medita asupra morţii, sau a se gîndi la viaţă. Această ultimă alternativă e înţeleasă de Marin Preda în spiritul recomandării antice, a lui Seneca, de a ne trăi fiecare oră a existenţei, ca şi cum ar fi cea din urmă: „quasi ultima".. Exponentul metaforei viaţă-moarte este, tocmai de aceea, în universul prozatorului, personajul. El exprimă cel mai bine şi „degradarea" tragicului, şi potenţarea altfel a tragediei „fără sublim", proprie unei istorii determinate. E de observat, în acest sens, că nici unul dintre protagoniştii romanelor - cu excepţia, poate, a lui Ilie Moromete, în măsura în care el reprezintă moartea unei întregi civilizaţii tribale-ţărăneşti - nu e un erou tragic, în accepţiunea clasică a termenului, în schimb, fiecare poartă stigmatul „degradării", presimţit de nara­torul însuşi: experienţa lui Surupăceanu, a „risipitorilor", a lui Niculae (din Marele Singuratic), Ştefan Paul (din Delirul), în fine, a lui Petrini, toate stau sub semnul eşecului. Chiar dacă moartea e mereu prezentă, în varii ipostaze, în materia epică, finalul acestor proze nu e şi moartea, protagonistului, care o evită şi o depăşeşte, fie că e vorba de tentaţia sinuciderii, boală etc, fie că eroul era ameninţat cu suprimarea violentă (crimă, condamnare, execuţie). Toate romanele se încheie cu o despăr­ţire, înţeleasă şi ca o desfacere de iluzii, obsesii, egotism, eros, ca în Ultima noapte... a lui Camil Petrescu. Despărţirea e însă „o repetiţie a morţii" (Cel mai iubit... II, p. 135); o „învăţare" a ei, de fapt. Prin parcurgerea unei experienţe-meditaţie, însăşi neliniştea (frica) morţii se modifică, în sensul heideggerian al „des-absurdizării" feno­menului 3, de conştientizare a unui „Sein-zum-Tode". Prin trăirile -limită succesive, eroii lui Preda ne apar în final „liberi pentru moarte", iar morala existenţei lor se luminează în revelaţia ritkeană: „A trăi nu înseamnă niciodată decît a-şi trăi moartea". Astfel, poate că metafora lungului discurs despre moarte din creaţia iui Marin Preda îşi găseşte cea mai apropiată analogie în celebra gravură a lui Durer Cavalerul, Moartea şi Diavolul. ”

C. Noica

Constantin Noica - Introducere la dor

Când vrei să arăţi că noi spunem altceva prin cuvintele noastre şi că astfel limba româneasca are dreptul să fiinţeze în lume, te grăbeşti să invoci cuvântul “dor”. Dar îndată, apoi, te cuprinde sfiala. Cum să invoci un lucru atât de ştiut şi de spus, de vreo sută de ani încoace, încât probabil s-a vidat de orice sens, dacă nu cumva s-a încărcat de toate nonsensurile? E zadarnic să întârzii asupra cuvintelor, dacă descoperi ce ştie toată lumea. Şi trebuie să ceri iertare bunului-gust, ca să mai poţi spune un cuvânt în această materie, sau zeilor gândirii exacte, pentru tot ce e vag, insesizabil şi de neiertat sentimental în conţinutul cuvântului dor.
Dar nu despre dor în el însuşi va fi vorba, o clipă, ci, despre formaţia şi funcţia lui. Oricât ai vrea să ocoleşti cuvântul, nu ştii bine cum se face că dai statornic peste el, peste lecţia lui, în rătăcirile prin limba noastra. Ba lecţia lui este de aşa fel, încât te întrebi dacă orice adâncire în această limbă, spre a nu mai vorbi de orice rătăcire, nu reprezintă până la urmă o simpla “introducere la dor”.
Să presupunem că aşa este şi să luăm de la dor numai cât ne trebuie, spre a nu mai vorbi multă vreme despre el. Idealul ar fi să nu mai vorbim de fel. Grecii nu aveau termenul de “iluzie”, s-a spus, şi nici nu aveau nevoie de el, pentru că, în ceasul lor plin, tot ce era esenţial pentru ei stătea sub semnul iluziei. La fel şi noi cu dor.
Prin formaţia sa, “dor” are ceva în el de prototip: este alcătuire nealcătuita, un întreg fără părţi, ca multe alte cuvinte româneşti cu înţeles adânc şi specific. Reprezintă o contopire, şi nu o compunere. S-a contopit în el durerea, de unde şi vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere nu pricepi bine cum.
Admirăm – şi pe drept cuvânt – în limba greacă şi germană capacitatea lor de compunere. Dar este aici o contraparte, la care nu ne gândim întotdeauna, aceea că în orice compunere stăruie un anumit mecanism: iei două cuvinte, le alipeşti de altul şi scoţi un al treilea. Dacă un grec antic ar fi în situaţia de a traduce pe dor, ar lua durere de o parte, plăcere de alta, şi ar spune: placere de durere. Asa facea el cu o mulţime de cuvinte, chiar cu cele opuse ca sens: prietenie şi duşmănie se exclud, dar el spunea “philoneika”, prietenie de duşmanie, de adversitate, şi obţinea un al treilea cuvânt. Este simplu si sigur, lipsit de orice subtilitate lingvistică, dar, fireste, subtil semantic. Şi la fel face limba germană, în cazul dorului, prin Sehnsucht, care ar putea fi Sucht, patima de Sehnen, năzuire daca nu poţi avea fantezia să vezi în Sucht pe suchen, a căuta, şi să spui atunci că se obtine în cuvântul german: căutare de negasire.
Noi nu spunem plăcere de durere, cu atât mai puţin căutare de negăsire, spunem dor, care e însă şi căutare şi negăsire, cum este şi placere şi durere. N-avem geniul compunerilor, ba chiar ele, cu mici exceptii, ne sună prost, ca de pildă cu de-legatoriu şi mare-graitoriu. Simţim limpede, chiar în cuvintele ce s-au impus vorbirii, că este în joc o alipire; ca propăşire este propăşire şi binefăcător este bine-făcător.
Este virtutea noastră. De care vorbesc istoricii culturii şi ai artei, de a da o “sinteză specifică”. Sinteza reprezintă la noi o contopire, cu o compunere. Sub atâtea influenţe, au atâta substanţă gata creată, care ne vine din toate părţile lumii, te-ai fi aşteptat să se ajungă aici la sincretism, adică la o armonizare exterioară, mai degrabă decât la o armonie noua. A ieşit însă o armonie nouă – spunem noi şi o spun şi alţii. Sau a ieşit o încordare nouă, o nouă solicitare spirituală, un dor nou, şi aceasta se vede limpede în cuvinte şi în prototipul lor, dor. Cuvintele noastre bune, pline, nu sunt formate sub câte o cununie, din doua cuvinte de sex deosebit, dacă nu din mai multe. Sunt formate fără o cununie exterioara; am putea spune “din cea neinspirată nuntă”.
Aşa stau lucrurile cu formaţia cuvântului dor, născut şi el, sau poate mai ales el, din cea mai neinspirată nuntă. Acum să arătăm care e funcţia lui.
Aproape în toate cuvintele mai de preţ, care-ţi ies înainte – şi în mai toate cele despre “creaţie şi frumos”, pe care vom încerca să le invocăm de acum înainte -, este undeva o zonă pe care ne gândim s-o numim provizoriu, de dor. Nu se întamplă aşa numai ca cele ale frumosului; se va întampla parcă şi cu cele ale urâtului (“Oh, urât, urât, urât/ Boala fără crezământ”) dar mai ales se întamplă cu cele care exprimă creaţia, lucrarea, facerea şi făcutul, cum ar fi: făptura sau întruchipare, ispitire, alcătuire, întocmire, a zidi, a făuri, a dura, a săvarşi, desăvarşi, chip sau închipuire, şi cine ştie câte altele vor mai veni să ne cheme către ele.
Dar tocmai aceasta înseamnă zona de dor a cuvântului – spre a o numi doar în plan afectiv, deşi zona are din plin şi un sens logic, cum vom vedea îndată -, o zonă în numele căreia cuvântul face apel la tine. “Ocupă-te si de mine”, pare a-ţi spune câte un cuvânt, când te apleci peste universul din care face el parte: “spun şi eu ceva, sunt şi eu o făptură mai deosebită a limbii: port şi eu ceva nerostit în spusa auzită”.
Ce să fie zona aceasta? Este, oare, dincolo de semnificaţia cuvântului, înţelesul lui, subinţelesul lui, laolaltă înţelesul? Este, oare, nespusul, laolaltă spusul, sau atunci sub-spusul şi presupusul cuvântului? Este în orice caz un fel de câmp al cuvântului, şi cu aceasta am putea vorbi un limbaj mai apropiat de cel al gândirii ştiinţifice, care ar avea tot dreptul să extinda asupra culturii umaniste o teorie a câmpurilor, atât de lămuritoare în cealaltă jumătate a culturii.
Există un fel de câmpuri logice, în sânul cărora se petrece o cuplare a individualului cu generalul, ca un fenomen originar în logică. (Pleci aici, într-adevăr, de la împrejurarea că un fapt stă sub o lege, că individualul este totuşi expresie a generalităţii, aşadar că orice fapt dat gândirii deschide cu el un câmp de generalitate logică). Iar la fel se poate vorbi acum de câmpuri semantice sau de câmpuri pur şi simplu, în sensul orizontului pe care-l pot deschide unele cuvinte.
În fapt, fiecare cuvânt suscită un câmp, iar dacă ecuaţia de câmp e simplă la cele mai bune dintre ele, ea nu e lesne de găsit la cele cateva care fac aurul limbilor. În zona aceasta a cuvântului, unde nu încape întotdeauna comunicare, este totuşi loc pentru o înţelegere mai intimă. Iar dacă denumim încă o clipă – până ce va veni cineva să faca o potrivită teorie a câmpurilor – prin “zona de dor” această margine din jurul cuvântului, este pentru că funcţia dorului se dovedeşte cu adevărat sugestivă pentru o asemenea lume a începuturilor.
Căci, într-un sens, fiecare cuvânt e o durere, aşa cum fiecare carte era “o boala învinsă” dupa vorba poetului. Dacă lucrurile acestea ar putea avea sens dincolo de planul afectiv, este vorba de durerea de-a nu putea spune ceva fără rost, durerea cuvântului de-a fi şi de-a nu fi cuvânt adevărat. Dar, ca şi la cuvântul “dor”, unde apărarea pe nesimţite plăcerea în durere, ceva în lipsa aceasta de identitate desăvârşită, a cuvântului îi dă fascinaţia.
Şi atunci stai în faţa cuvintelor, cum stai în faţa dorului, să te întrebi: este bună nedeterminarea aceasta? S-o spunem? Sau să-i risipim magia? – S-o risipim fără grijă: magia ei nu se curmă. Căci noi înşine, ca oameni, suntem fiinţe purtătoare de orizont, stiutoare şi neştiutoare, sigure dar şi tare aproximative, un fel de “Introducere la dor”, aşadar, cum sunt cuvintele româneşti de care amintirăm.

Constantin Noica - Primul poem filozofic (audio) (Trei poeme filozofice ...