Lasă-mă să-ţi amintesc de gândul filozofului antic ce se întreba: “Când
aduni pe unu cu unu, care unu se adună cu celălalt, care unu devine
doi?”.
Au stat muţi matematicienii în faţa unei
asemenea întrebări, căci ei nu ştiu decât de mărimi comutative. Dar
când prietenul întâlneşte prietenul - şi când v-am chemat sau când m-aţi
chemat din exilul vostru ca să ne regăsim laolaltă în faţa turlei de la
Surdeşti sau în faţa unui perete cu arborele lui Iesus - cine s-aduna
cu cine, care prieten devenea doi? Sau poate făceam cu toții una, sub
mirare. (Ţii minte cum ai exclamat în faţa peretelui de vest din
Voroneţ, “N-am văzut nimic mai frumos!”, tu care petrecuseşi toate
frumuseţile lumii.)
Poate aşadar făceam acum una şi veneam
să ne adunăm cu bisericile, cu poienile şi cu mormintele îngropate şi
ele. Dar atunci iarăşi, cine se aduna cu cine? Oare noi preluam în noi
bisericile, batjocorite de ani şi, câteodată, ca acum, de o falsă
ploaie? Oare noi le vedeam şi ne minunam sau ele se minunau să ne vadă
pe noi, cei exilaţi de eternitate, luminaţii, lămuriţii cu cele ale
esteticii şi istoriei, oamenii de după patru sau cinci veacuri care nu
mai ştiu să se adune nici între ei nici cu pereţii sau lespezile?
V-am chemat ca să vă scoatem din
statistică şi ca să vă ajutăm să uitaţi de amara voastră fericire
numărată sau, mai degrabă, de numărul vostru de ordine din acel spaţiu,
din acel hău în care aţi pătruns, să vă aducem într-un spaţiu închis,
dar unde lucrurile nu se numără, unde nu există comutativitate şi unde
fiecare lucru este ceea ce este, în aşa fel încât oamenilor de aci le-a
plăcut să vadă fiinţă şi vrere până şi în lucruri şi pietre, spunând:
“Căci muntele că-i munte, încă are doruri multe”.
V-am chemat să vă redeşteptăm
dorurile. Sau poate aţi venit voi să ni le redeşteptaţi nouă. Poate aţi
venit voi să ne scoateţi din statistică, în lumea într-altfel numărată
în care ne ştiţi şi unde, totuşi, câte o fericire neverosimilă şi de
neasemuit stăruie câteodată cu noi, ca un înger pe peretele nord-estic
al bisericilor.
Ne-am reunit atunci o clipă, fără să
ştim bine, întocmai anticului, ce este aceea o reunire. Şi acum, după
adunare, va veni amara scădere: vă veţi trage din acest “noi” lărgit,
veţi pleca în statistica voastră, lăsând ca noi să rămânem în statistica
de aci.
Dar în timp ce tuturor ne vor înregistra
destinele alţii, cu maşinile lor de calculat, de aci, de la noi, o
toacă de biserică ne va aminti, unora aievea, altora pe magnetofon, că
suntem chemaţi să înfrângem totuşi statisticile şi să pregătim, cu alţi
prieteni, regăsirea cea bună, când nu vom şti dacă voi vă veţi aduna
nouă, celor rămaşi sau dacă noi ne vom aduna vouă şi veacului - aşa cum
nu ştiu bine acum, draga mea prietenă, dacă ai venit aci ca să îmi ceri
ceva, ca să-mi dai ceva sau, fără s-o bănuieşti, ca să asculţi
seara paginile pe care ţi le citesc din Cartea Cărţilor.
Constantin Noica (12 iulie 1909 – 4 decembrie 1987)
Poemul întâi (Trei poeme filozofice pentru S.)
Poemul întâi (Trei poeme filozofice pentru S.)
