Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...
Se afișează postările cu eticheta Geo DUMITRESCU. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Geo DUMITRESCU. Afișați toate postările

Geo Dumitrescu - Aş putea să arăt cum creşte iarba


E puţin ceea ce spun. Dar pot să spun orice.
Cred că pot să spun. Aş putea să arăt
cum creşte iarba, cum se-nalţă un zid,
cum se nasc cai de lemn
dintr-o iapă de lemn... Pot să spun...

-Eşti dator! mi-au strigat. Spune!
Arată cum răsar stelele,
cum sângerează negru pământul
străpuns până-n neagra-i aortă,
cum umblă gândurile aprinse sub frunţi,
cum mor printre stânci neatinse vulturii,
arată cum coboară din arbori maimuţele
devenind oameni, ca să vâneze
maimuţe prin arbori...
Eu pot să spun orice, mă simt în stare,
Nu mi-e frică de gânduri, de vorbe.
Dar, uneori, asmuţindu-le în largul
văzduhului, ele se izbesc şi revin ameţite, căzând,
apoi se izbesc, încă o dată, mereu,
ca proastele muşte lipsite
de ochiul adânc al depărtării...
Deschide fereastra! Dincolo de geam,
se văd spaţii întinse, case şi oameni,
se văd mere legănate pe ramuri,
se văd grădinile mari ale ţării,
ale Pământului,
în care zilnic trebuie să arunc
cu pietre şi vorbe şi pietre, astfel ca,
ridicându-le, să băgaţi de seamă, în fine,
şi florile. Dar trebuie deschisă fereastra.
O, vă jur, credeţi-mă, pot să spun orice.
Dar trebuie deschisă fereastra,
fereastra înţelesurilor adânci,
ce-ar putea să cuprindă
adevărul meu şi pe-al vostru.
Aduceţi-vă aminte mereu, spuneţi mereu:
"deschide fereastra!". Altminteri,
zborul gândurilor va păstra în veci
geometria strâmtă a odăii, tusea scurtă,
astmatică, a caietului cu amintiri,
unghiul închis, cu trei dimensiuni,
în care atât de bine se potrivesc
pânzele păianjenilor...
* * *
Spuneţi mereu: "deschide fereastra!"
"eşti dator!" strigaţi. "Spune!"
"Arată cum creşte iarba, cum se-nalţă un zid,
cum se nasc caii de lemn
dintr-o iapă de lemn, cum coboară
din arbori maimuţele, devenind oameni,
ca să vâneze maimuţe prin arbori...
Spune orice! Poţi!
Eşti în stare să spui! Eşti dator!"
O, dar deschideţi, deschideţi fereastra!...

Geo Dumitrescu - Câinele de lângă pod


Pedalam liniştit
prin dimineaţa răcoroasă şi plină de soare,
pedalam liniştit, egal, cu pieptul plin
de bucuria aerului proaspăt, a luminii,
de bucuria echilibrului,
a lunecării libere, line, pe două roţi,
agale pedalam, ascultând
zumzetul roţilor pe asfalt,
depănând uşor stâlpii de telegraf, arborii,
câmpurile verzi, foşnitoare, gardurile…
Probabil că în văzduh
ciripeau păsări, cum se-ntâmplă adesea,
şi norii alergau în jocuri fantastice pe cer…
Dar eu mă gândeam că de multă vreme nu mai
alergasem
pe lângă garduri, cu un băţ în mână,
făcând să cânte din fugă, răpăind,
marile xilofoane ale ulucilor
cântecul lor întotdeauna surprinzător
de vegetale ciolane moarte…
Şi-acum, pedalând liniştit, cu pieptul plin
de puterea aerului pur şi-a luminii,
de bucuria echilibrului
şi-a locomoţiei libere, line, pe două roţi,
privirea mea alerga de-a lungul gardurilor
liberă, dreaptă, lipsită de orice sfială,
liberă, energică, materială, ca o nevăzută nuia,
făcând să răpăie bătrânele scânduri
în frânturi de cântece vioaie, puerile,
crâmpeie de marşuri încrezătoare, ce aminteau
de vremea surâzătoare, suavă,
a impetuosului “sânt soldat şi călăreţ”…
Aşa mergeam, pedalând liniştit, inundat de bucuria mişcării,
surâzător şi ţanţoş,
petrecut de cântecul gardurilor -
când, deodată, la câţiva paşi în faţă,
aproape de capătul podului,
l-am zărit aşteptându-mă,
eram sigur că pe mine mă aştepta,
negreşit, numai pe mine putea să mă aştepte -
aşa cum şedea liniştit pe labele dinapoi,
privindu-mă ţintă, urmărindu-mi vădit mişcările,
câinele Degringo mă aştepta, apărut deodată,
naiba ştie de unde, la câţiva paşi în faţa mea,
în marginea câmpului, acolo unde, puteam să jur,
ochii mei alergaseră cu puţin înainte,
pipăind drumul. Şi totuşi, nu era chip să mă-nşel,
aşa cum şedea tăcut şi calm,
urmărindu-mă cu privirea,
părea că mă aşteaptă acolo de mult, de mult,
poate chiar din clipa când, cu un ceas înainte,
pornisem în frumoasa mea plimbare de dimineaţă,
sau poate chiar înainte de aceasta…
Am trecut pe lângă el fără grabă,
descriind totuşi o curbă uşoară, îngrijorată,
deşi, privindu-l în trecere cu coada ochiului,
l-am văzut rămânând liniştit,
neschiţând nici un gest agresiv,
cu ochii ţintă, cu un aer blajin, trist, prostănac -
am trecut ocolindu-l un pic, pedalând fără grabă,
cu o uşoară strângere de inimă -
dar frică nu-mi era, nu mi-e frică de câini,
nu mi-a fost frică niciodată de câini -
şi totuşi, aşa cum mă urmărea cu privirea, tăcut,
câinele Degringo îmi dădea o nelinişte,
un fel de teamă potenţială, mai degrabă impresia
că lui i s-ar putea părea că mi-e frică,
sau că poate într-adevăr era cazul să-mi fie…
Dar frică nu-mi era şi, pedalând fără grabă,
am intrat pe scândurile podului
lăsându-mă furat o secundă
de clipocitul dulce, vioi, al apei printre stâlpi…
În aceeaşi clipă, în urma mea,
ridicându-se încet, fără grabă,
câinele Degringo porni uşor
lângă roata din spate.
M-am mirat, fireşte, şi am simţit cumva
tulburându-se bucuriile acelei dimineţi,
am simţit alterându-se, sub povara
unei determinări neprevăzute, supărătoare,
nemărginita bucurie a echilibrului,
a lunecării libere, line, pe două roţi…
Şi-am întors capul, aşteptându-mă la cunoscuta,
inevitabila vehemenţă stupidă a potăilor exasperate
de mişcarea rotundă, inabordabilă, a roţilor.
Dar câinele Degringo alerga liniştit,
fără să schiţeze nici un gest de enervare,
fără să latre măcar,
potrivindu-şi paşii pe paşii roţilor mele
şi privindu-mă ţintă în ochi
cu aceeaşi privire limpede, blajină,
parcă afectuoasă…
- Pleacă! – i-am spus intrigat – fugi, du-te-acasă! -
deşi era cu totul vădit
că nu putea să aibă ceea ce se numeşte casă.
- Du-te, dobitoc necăjit, lasă-mă-n pace!
i-am spus, ameninţându-l cu mâna,
şi mă gândeam, fireşte, că-ntotdeauna ar fi mai bine,
când e vorba de câini, ar fi mai bine,
când e vorba de orice fel de câini,
ca ei să latre, decât să tacă şi să se ia după oameni,
chiar dacă oamenii îşi iau uneori libertatea,
cu totul nevinovată, dealtfel,
şi pentru nimeni dăunătoare,
de a umbla călare pe bicicletă
sau chiar pe nişte cai înaripaţi…
Dar câinele Degringo alerga liniştit
lângă roata mea din spate
păstrându-şi strict ritmul şi distanţa
şi privindu-mă neîncetat cu ochii lui umezi…
Se scurgeau kilometri
sub foşnetul mângâietor al roţilor, câmpuri şi livezi
alergau de o parte şi de alta a drumului
şi gardurile cântau, cântau,
sub privirile mele energice, materiale,
vechile, uitatele lor cântece puerile,
marşuri încrezătoare – probabil că în văzduh
ciripeau păsări, cum se-ntâmplă adesea,
şi norii se-nvârteau în fantastice jocuri pe cer…
Dar câinele Degringo
alerga liniştit lângă roata din spate,
privindu-mă neîncetat cu ochii lui umezi,
parcă afectuoşi.
- Pleacă! – i-am spus, cuprins de o bruscă mânie,
căci niciodată
n-am putut suferi să se ţină cineva după mine.
- Pleacă! – i-am spus cu crescândă furie,
în faţa acestei nemaipomenite lipse de demnitate -
pleacă, lasă-mă-n pace, du-te dracului! -
deşi ştiam prea bine că nu există un iad al câinilor
şi că ei n-au ajuns niciodată până astăzi
la treapta gândirii metafizice
care să le îngăduie a crede în draci -
pleacă! – i-am strigat totuşi scos din fire -
du-te dracului, dulău nesuferit,
voi, haimanale, potăi vagabonde, căzături,
ce tulburaţi sufletele oamenilor cumsecade,
voi, pribegi, scăpătaţi, lepădături, ce stârniţi
fel de fel de conflagraţii sfâşietoare
în sufletele oamenilor de treabă,
strămutându-le capitala conştiinţei, de sus,
de sub frunte, tocmai jos, în stânga pieptului,
acolo unde se adună în vaste străchini filantropice,
- aberaţii periculoase
ale sfântului instinct de conservare -
mila, înduioşarea, sentimentalismul,
hrana voastră dulceagă, precară -
pleacă, milogule, javră, fricosule, hoţule! -
i-am mai strigat furios la culme, deşi
îmi dădeam seama
că întrecusem măsura bunei-cuviinţe
şi că, mai ales în ce priveşte ultimele două ocări,
n-aveam nici cea mai mică îndreptăţire
să le rostesc -
pleacă odată! i-am spus.
Şi continuând să arunc după el
bolovanii vorbelor dure, grosolane,
furios afară din cale
m-am înverşunat asupra pedalelor
transmiţând roţilor viteza propriei mele mânii…
Pedalam, îndârjit, orbit de furie,
prin dimineaţa însorită,
pedalam din greu, gâfâind, şi-n jurul meu
nu mai vedeam, nu mai simţeam nimic
în afară de valurile mari de aer proaspăt
care mi se spărgeau în piept
şi împotriva cărora luptam disperat, gâfâind,
cu gura larg deschisă,
ca într-un mare strigăt de spaimă…
Dar frică nu-mi era şi, întorcând capul,
am putut să văd
ceea ce cu adâncă îngrijorare şi ciudă presimţeam:
în salturi mari, atletice,
deşirându-şi prelunga, scheletica alcătuire,
câinele Degringo alerga lângă roata din spate
privindu-mă necontenit cu ochii lui limpezi,
în care acum licărea parcă şi o tăcută mustrare…
Piereau în goană kilometri
sub şuierul tăios al roţilor,
alergau copaci de-o parte şi de alta,
gardurile verzi, înalte, ale pădurii,
dar eu pedalam gâfâind,
din ce în ce mai greu, mai încet,
risipind în lungul drumului, lăsând
în crengile arborilor mari fâşii vinete, gălbui,
de înverşunare şi ciudă, până când, ostenit,
despovărat de freamătul nefiresc al nervilor,
am lăsat roţile în voie
să-şi cheltuiască ultimele elanuri…
M-am dat jos. Lângă roata din spate,
câinele Degringo se oprise şi el.
- Ce vrei? – i-am spus
rezemând bicicleta de-un pom -
ce vrei, dulău nesuferit? Şi m-am apropiat
hotărât să lămuresc definitiv lucrurile.
- Ce vrei? – i-am spus,
aşezându-mă pe o piatră în faţa lui -
de ce nu vrei să fii un câine cumsecade,
de ce nu te duci să-ţi vezi de treaba ta?
Dar era cu totul vădit
că întrebările mele sânt de prisos,
că trista vietate din faţa mea
tocmai de asta ducea lipsă,
de ceea ce se cheamă o treabă, un rost…
Auzindu-mi însă glasul mai îmbunat,
câinele Degringo s-a apropiat uşor,
cu o anume pondere în mişcări,
s-a apropiat uşor, fără grabă,
fără nici un pic de sfială, privindu-mă ţintă,
privindu-mă mereu cu un fel de iubire amară -
iar eu mă uitam prosteşte, înmărmurit,
căci nu era nimic în purtarea lui
din slugărnicia penibilă, mieroasă,
a potăilor fără căpătâi, nu era nimic
care să semene a umilinţă şi a linguşire -
el părea să nu cunoască ori să fi uitat de mult
vechea taină patrupedă a guduratului,
părea că nu ştie să se gudure şi să dea din coadă -
şi faptul că nu mai avea coadă,
ci un ciot urât, o retezătură,
nu putea să te-nşele, întrucât
se ştie că există vietăţi
care ştiu să dea din coadă şi să se gudure
chiar fără să aibă coadă…
Dar câinele Degringo
era limpede că nu ştia să se gudure -
el s-a apropiat uşor, fără teamă,
cu un fel de simplitate sinceră,
atingându-mi mâna cu botul lui uscat,
plin de crăpături, aspru, ca o gresie,
şi privindu-mă neîncetat cu ochii lui umezi,
parcă afectuoşi, ceea ce, vezi bine, nu se putea,
la urma urmelor, să nu mă facă să cad pradă
unei vagi bănuieli, să nu mă facă să nutresc închipuirea
că, dintr-o clipă într-alta, îl voi auzi vorbind…
Era un dulău mare, voinic, ciolănos, cu blana roşcată,
de care atârnau, ca nişte medalii ale mizeriei,
plotoage mari de pâslă murdară, cu nămol şi ciulini.
Mă privea mereu,
pilindu-mi uşor mâna cu botul lui aspru, cu zimţi,
şi-n ochii lui nu se putea citi
nici-o urmă de umilinţă,
nici-o urmă de frică – nu, frică nu-i era,
părea să nu-i fi fost niciodată,
părea să nu ştie ce e frica de om,
şi poate tocmai de aceea, privindu-l, mi se părea
că văd în ochii lui o adâncă încredinţare umană
care spunea că frica nu e o zestre fatală a vieţii,
care spunea că ura nu e o lege firească a vieţii…
îl priveam prostit de mirare, înmărmurit,
căci desigur, acestea nu sânt lucruri
pe care să le poţi citi în privirea unui câine,
când, deodată,
zării în ochii lui limpezi, strălucitori,
chipul meu, oglindit,
chipul meu, care seamănă atât de bine
cu o veche coajă de pâine neagră,
fruntea mea, plină de dungi,
ca aprinzătoarea unei cutii de chibrituri
în care n-au mai rămas prea multe beţe…
- O, ai dreptate, prietene, mă gândeam tulburat
(căci desigur nu e firesc
să-ţi vezi chipul în ochii unui câine),
ai dreptate, da, şi eu m-am luat cândva după oameni
şi ei nu m-au alungat aproape niciodată
şi am rămas lângă ei, împreună cu ei,
şi nu i-am slujit cu mai puţină credinţă
decât vă este dat vouă, câinilor, să dovediţi,
şi ei nu m-au alungat
aproape niciodată dintre ei…
Ai dreptate – i-am spus, ridicându-mă -
haide, i-am spus, vino cu mine…
Şi încălecând, am pornit încet către casă.
Pedalam uşor, liniştit, prin dimineaţa luminoasă,
se scurgeau kilometri sub foşnetul mângâietor
al roţilor, câmpuri şi livezi alergau
de-o parte şi de alta a drumului
şi gardurile cântau, cântau,
sub privirile mele drepte, libere,
vechile, uitatele lor cântece puerile,
marşuri încrezătoare -
poate că în văzduh ciripeau şi păsări,
cum se întâmplă adesea,
şi norii se învârteau în fantastice jocuri pe cer,
dar eu cugetam la soarta câinelui Degringo,
ce alerga liniştit lângă roata din spate
privindu-mă mereu cu ochii lui umezi, afectuoşi -
şi mă gândeam că făcusem bine ascultând
de învăţătura marelui înţelept
care-a spus că nimic nu trebuie lăsat să se piardă
din ceea ce poate fi de folos cândva – şi mă gândeam
că poate făcusem rău aşezându-mi viaţa sub povara
unei determinări neprevăzute, stingheritoare,
ce putea să-mi tulbure, să-mi altereze
nemărginita bucurie a echilibrului,
a lunecării libere, line,
în frumoasa plimbare a vieţii ! …
- Îţi dai seama ce faci? – mă întreba un gând -
îţi iei răspunderea unei vieţi,
a unei vieţi!… Bagă de seamă!
Îţi asumi riscuri nemaipomenite,
nu vei mai scăpa toată viaţa
de această potaie vagabondă,
nu vei mai scăpa niciodată, niciodată
în virtutea unei inerţii ce se numeşte recunoştinţă.
Gândeşte-te bine ce faci, gândeşte-te bine -
o, voi, sentimentali, suflete de gelatină,
duioase inimi caritabile, muiereşti,
plopi tremurători,
voi, furnizori de proteze morale, duhuri senile
cu creierul înotând în lacrimi,
voi ce hrăniţi în sufletele slabe
nevoia de ocrotire şi milostenie,
răsfăţul şi tânjeala… Gândeşte-te bine ce faci ! ….
- Lasă-mă ! -
i-am răspuns gândului stăruitor ca o muscă -
dă-mi pace, ştiu bine ce fac, înţeleptul
avea dreptate, pleacă ! – i-am spus -
oamenii nu trăiesc ca săbiile, în teci de oţel,
fiecare-ntr-o teacă,
pleacă ! – i-am spus cuprins de furie -
du-te dracului, pacoste burgheză,
drojdie a josniciei !… – căci ştiam bine
că numai acolo poate fi locul unui asemenea gând.
Şi continuând să arunc după el
cu bolovanii vorbelor dure, vehemente,
m-am înverşunat asupra pedalelor
transmiţând roţilor viteza propriei mele mânii.
Pedalam îndârjit, cotropit de furie,
prin dimineaţa însorită,
pedalam din greu, gâfâind, şi-n jurul meu
nu mai vedeam nimic, nu mai vedeam
decât blana roşcată, peticită a câinelui,
salturile lui mari, atletice,
ochii lui umezi, afectuoşi,
în care strălucea limpede marea încredinţare umană
care spune că mizeria nu e zestrea fatală a vieţii
care spune că nepăsarea nu e legea firească a vieţii…
- Lasă ! – mi-am spus, domolind alergarea -
vom vedea,
vom vedea – îmi spuneam, frământat de gânduri,
apăsat de o nouă răspundere – ah ! – mă gândeam -
dacă aş fi cioban, sau măcar vânător !
Iată – i-aş putea spune atunci – bucură-te,
acesta este rostul tău : vei intra în rândul lumii,
vei păzi oile, vei fi vânător ! …
Dar oile mele pasc liniştite,
în rânduri drepte, pe coala albă
şi n-au nevoie – de-atâtea ori v-am spus-o ! -
de nici un fel de pază,
iar vânătoarea nu mi-a fost niciodată la îndemână,
niciodată, vai ! , nu m-am priceput,
în ruptul capului nu m-am priceput
la meşteşugul vânatului…
Lasă – îmi spuneam – vom vedea,
până una-alta, mă va-nsoţi
în călătoriile mele de noapte:
am să-l învăţ să zboare, am să-l asmut spre cer,
am să-l asmut spre stele, înaintea mea, departe,
să pipăie drumul, aşa cum am văzut că fac
şi ceilalţi astronauţi, trimiţându-şi câinii
înainte, ca la o mare vânătoare,
am să-l asmut asupra sălbăticiunilor fosforescente
ce mişună prin pădurile cerului -
aşa cum am văzut că fac şi vânătorii adevăraţi
prin pădurile de pe pământ -
să adulmece vânatul, să-l stârnească, mânându-l
în bătaia privirii mele libere, drepte, cutezătoare…
Da, da – i-am strigat, oprindu-mă în faţa porţii -
vom merge la vânătoare, haimana bătrână,
vom zbura, vom vâna împreună -
o, ce vânători straşnice o să facem ! -
şi nu vom sluji aceste înalte meşteşuguri
cu mai puţină credinţă
decât i-a fost dat omului să dovedească
în marele lui zbor către steaua adevărului,
în marea lui vânătoare împotriva inerţiei şi beznei,
şi nu vom sluji aceste înaripate meşteşuguri
cu mai puţin devotament
decât vă este dat vouă, câinilor,
să dovediţi în slujba omului…
Şi bucuros de dibăcia acestui gând,
am deschis poarta,
spunându-i: – Fii binevenit în viaţa mea ! …
Iar vouă, oameni buni, fraţii mei,
care veţi zâmbi poate citind
această poveste sentimentală,
la fel vă spun şi vouă, ca întotdeauna :
fiţi bineveniţi în inima mea ! Acum însă,
alături de această obişnuită vorbă de întâmpinare,
trebuie să vă mai spun ceva,
un lucru însemnat, aşa cum v-aş povăţui,
să nu puneţi mâna pe soba încinsă :
fiţi cu băgare de seamă, aveţi grijă,
când veţi întinde mâna să deschideţi uşa casei mele,
când veţi întinde mâna s-o strângeţi pe-a mea,
potrivit vechiului obicei al oamenilor,
fiţi cu băgare de seamă ca mâna voastră
întinsă, mişcarea mâinii voastre
să n-aibă nici o umbră de asemănare cu vechiul gest
al unei mâini ce se ridică spre a lovi…
Căci câinele Degringo
se află acum, credincios, nedespărţit,
lângă uşa mea, poate chiar undeva în mine…
Fireşte, aş fi putut să nu vă spun acest lucru
de pe acum, să nu vă silesc să-l ţineţi minte
până când vă va fi, poate, de folos – dar voi ştiţi,
de multă vreme ştiţi că nu mă pricep să mint
şi din această pricină n-am să pot scrie niciodată
pe poarta inimii mele : “Nu intraţi, câine rău !” …

Geo Dumitrescu – Atac de noapte


Drace! E timpul, se-apropie noaptea!
Am hotărât. Totul se va sfârşi.
Jocul sinistru se va sfârşi. Voi da drumul luminii.
Desfăcând-o din lanţ, o voi asmuţi
asupra celor din urmă neguri amăgitoare şi umbre.

Vino, noapte! Sânt gata. Calul e pregătit:
în cîlţi i-am legat copitele. Mute,
nici un zgomot nu vor stârni.
Tiptil, pe furiş, înfăşurat în pelerina nopţii,
voi intra călare
în regatul înflorit al iluziilor,
înjunghiind străjile, crunt voi intra
cu sabia-n mână, fioros, spintecând,
tăind orbeşte în dreapta şi-n stânga.
Crâncen măcel voi aduce, urgie,
printre măştile vechi, surâzătoare,
idoli albaştri şi galbeni şi mov,
foşnitoare mătăsuri vii, mucavale boite,
fantome albe, portocalii,
crunt voi reteza în dreapta şi-n stânga
capete uşoare de gumă bălţată, de hârtie,
capete dure de tuci şi de lemn zugrăvit,
fragile globuri mincinos poleite -
sânge, sânge pestriţ va curge în juru-mi
urcând în valuri de culori strigătoare
până la pieptul calului…
Pe viul Dumnezeu, totul se va sfârşi!
Cumplit voi intra la noapte
în regatul iluziilor
şi plecând, ostenit, plin de răni şi de semne,
plin de rănile propriei mele spade,
din patru părţi, foc voi pune
mincinoasei împărăţii!…
Şi galopând bucuros,
în plină lumină, la-ntoarcere,
scalpuri sângerânde, multicolore,
voi purta la oblânc
spre adeverirea gloriei mele…
……………………………………………………….
O, nu mă credeţi, prieteni – vă mint.
Dar, ştiţi şi voi, se ivesc câteodată pe lună
mari furtuni, mai ales primăvara,
valuri înalte stârnind pe Marea Serenităţii.
Şi iată deci cum,
luna privind-o într-o seară,
mi s-a părut că ridică sprânceana
şi că-mi surâde…
-De ce-mi zâmbeşti aşa? îi strigai mânios,
drept cine mă iei?…
(mânios, fireşte, căci, voi ştiţi, adesea
asupră-ne năvălesc mari amăgiri).
-Sânt eu! îmi răspunse un glas. Mi-eşti drag!
Şi nu era, nu era luna.
Lăsaţi, deci, iluziile să vină la mine.



Din vol. Nevoia de cercuri (1966).

Geo Dumitrescu - Ar fi bine s-o uiţi !


- Ar fi bine s-o uiţi ! îi spuneam inimii,
uit-o, îţi spun ! îi strigam furios,
aşează lespezi înalte de linişte în urma ei,
uit-o, suflînd încet, dă zbor păpădiei suave
pierzînd-o lin, înadins, peste garduri străine...
- Uşor de zis ! mi-a răspuns - nicicînd
n-a fost dat nimănui a uita focul
în care piere arzînd.


- Uitaţi-o ! le strig ochilor - pentru Dumnezeu,
alungaţi-o din lacrimă şi din lumină,
uitaţi-o, vă spun !
- Eram nişte cratere stinse, mi-au spus, lumina
nu mai găsea drumul spre noi. Ca nişte afumate răni de glonţ,
spre lume aţinteam
sticloase întrebări încremenite. Doar ea,
buzele ei, aburind uşor geamul subţire, uscat,
lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea -
lumini fierbinţi, în mijlocul cărora,
tolănită, domneşte.
Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei rămîne -
alungă-ţi ochii, lumina,
căci numai o dată cu noi
va pleca şi ea de la tine.

- Uitaţi-o, uitaţi-o ! le strig speriat mîinilor,
uitaţi-o, voi, ciudate vietăţi electrice,
liniştitele mele unelte :
de-acum înainte, cuprindeţi văzduhul în braţe,
hărăziţi mîngîieri doar obrazului pufos
al poamelor, al pruncilor,
doar întinderii albe a hîrtiei,
şi rotunjiţi-vă palmele în jurul mărului
şi-al portocalei,
de acum înainte, cuprindeţi de mijloc
doar arborele din drum, tăcut şi statornic.


- Uit-o şi tu ! îi strig sîngelui,
întoarce-te acasă, prostule, adună-ţi apele
în matca lor veche şi, cîntînd,
lasă unda să-ţi joace în voie
pe prundurile multicolore ale vieţii...
- Zadarnic, zadarnic ! îmi spune,
n-ai cum să-ntorci, nu mai poţi alege
unda grăbită a rîului
din vînătul val nestatornic al mării
în care s-a pierdut fără urmă...


- Uit-o ! îmi strig disperat mie însumi,
fugi, goneşte, scapără-ţi paşii
departe spre zare, încotro vezi cu ochii,
fugi, nu te mai uita în urmă,
azvîrle peste umăr pieptenele :
dese păduri înalte s-or aşterne
între tine şi ea ;
fugi, azvîrle oglinda : lacul întins,
cu nemărginirea-i de ape, va îneca
amintirea ei...


Fug, alerg...Zadarnic alerg, o, zadarnic :
oglinda umedă a lacului
cu ochii ei calzi, luminoşi, mă priveşte,
iar şoapta pădurii adînci mă tot cheamă
cu glasul, cu vorbele ei,
şi toţi arborii, arborii dragi, spre mine întind,
o, arborii mereu spre mine întind
braţele ei.

Geo Dumitrescu - Poem de viligiatură


Astăzi am să scriu pe coala nopţii
un poem gândit într-o altă viaţă.
Ca niciodată şi ca întotdeauna
va fi vorba despre dragoste şi despre dimineaţă.

Era o dimineaţă de august aceea,
şi mă durea capul, simţeam undeva o rană
şi aveam o insistentă senzaţie de minus.
Ce frumos începuseşi dragoste sărmană!

Îmi aduc aminte de dinţii ei.
Erau galbeni şi aveau ceva din perfecţiunea unui ştiulete de porumb.

Şoldurile erau vagi
şi sânul abia cât un bumb.

Era tot o dimineaţă de august aceea
Când sărutările noastre au devenit comune ca nişte bani
Ei, dar cât te poţi iubi cu o fată
Care e ţărancă şi n-are decât paisprezece ani!


Geo Dumitrescu - Aceste semne fugare


Uitasem demult că respir, că aerul

mă cercetează adânc
până-n marginea inimii,
părăsindu-mă de fiecare dată
cu nevăzute amintiri şi mesaje,
uitasem
această obişnuinţă, străveche încercare a văzduhului,
de a mă stăpâni,bătându-mă
cu valul său ritmic
ca pe un mal de lut...

Dar, aseară, în vreme ce luna
se juca printre brazi cu oglinda,
mi-am văzut deodată puterea pieptului
scriind cu aburi calzi,
aproape luminoşi din pricina zăpezilor,
ciudate semne, ce îngânau
fumul călător al trenurilor
despletit prin coloanele salcâmilor
(pe care, în treacăt fie zis,
întotdeaua am nutrit bănuiala
că-i ajută să înflorească...)

Poate era frigul de vină
desigur luna, sau poate căldura mea
pe care o simţeam crescând
din nervurile palmei tale mici
adunată în mâna mea-
dar semne ciudate porneau
din pieptul meu, îngânând
alergarea cerbilor printre brazi,
peste umerii stâncilor...

Unde se duc oare, unde aleargă?
mă întrebam plin de mirare, privind
ciudatele forme, calde, fugare,
ce izbucneau în larg
desfăcând pârtii albe în întuneric,
ca altadată sabia fină, lucitoare,
a tinereţii.
Unde se duc? mă-ntrebam,
şi m-aş fi luat dupa ele tiptil,
străpuns de curiozitate,
ca dupa nişte urme ce simţi că te duc
spre uşa unui adevăr însemnat.

Prea mirat eram însă (poate
şi din pricina lunii), dar, prin această
lespede grea ce mă ţintuia în loc,
auzeam furnicând cald, subţire,
mari bănuieli bucuroase:
o, desigur, îmi spuneam,
aceste semne fugare ale pieptului tău,
aceste forme albe, călătoare,
ajung undeva, trebuie să ajungă.
Negreşit, ele străbat pădurea,
trec munţii şi se lasă pe văi, dincolo,
spre marile oraşe...
Fără doar şi poate, ele ajung undeva,
aşa cum ajung la tine,
în acelaşi chip şi în altele,
toate mesajele, toate gândurile oamenilor,
cercetându-le adânc,
până-n marginea inimii,
bătându-te neîncetat cu valul lor ritmic
ca pe un supus mal de lut
păstrător de urme şi amintiri...

O, negreşit, îmi spuneam,
nu încape nicio îndoială,
aceste semne fugare ajung undeva,
ajung unde trebuie să ajungă...
Fireşte că ajung,
altminteri,vezi bine,
altminteri,la naiba,ce rost ar mai avea
să respiri?

Geo Dumitrescu - Treptele iertării


Greşim în fel şi chip, e omeneşte -
doar cine nu trăieşte
nu greşeşte...
(Aşa-mi spunea, cu vorbe nu prea noi,
amicul meu cu suflet de cristal.)
Când eşti între ai tăi,
să ierţi, e cu putinţă, orice lucru -
nu e păcat, greşeală, neajuns,
iertare să nu merite cumva...
Când eşti între ai tăi, de bună seamă -
duşmanului, nimica să nu-i ierţi!...

- O, suflet de cristal, îi răspunsei,
e cu putinţă, deci, să ierţi orice -
dar ce e cu putinţă, te întreb?...

Şi-aşa, purtat de el, pornirăm,
urcând şi coborând,
pe nişte-nchipuite trepte,
pe scara-nchipuită a-ndurării.

- Să-l ierţi, zicea,
pe cel ce fără voie te-a lovit,
pe cel ce, prost ţintaş,
te-a nimerit în plin, ochind alături.
Să-l ierţi pe cel ce cu stângacea-i mângâiere
un umăr ţi-a zdrobit sau o speranţă,
pe cel ce te-a lovit
de frică, sau de foame,
din simpla bucurie de-a trăi,
ca din avântul orb, elementar,
cu care explodează mugurii-n April.
Chiar şi pe cel ce te-a lovit cu ură
îl poţi ierta -
de-i meriţi ura sau de nu i-o meriţi,
ajută-l tu din coaja ei să iasă,
aşteaptă-l
într-o zi,
şi-o va lăsa pe-un gard:
pestriţă, veştedã armură,
din care fluturele a scăpat.
şi mai uşor îl vei ierta, fireşte,
pe cel ce vrând
o scamă de pe şapcă să-ţi alunge,
în râvna-i binevoitoare,
îşi vatămă şi ţeasta, din greşealã...
Să-l ierţi pe cel ce-şi cheltuie durerea
lovind,
pe cel ce te-ar lovi, dar nu e-n stare,
pe cel ce te-a lovit
din nepăsare,
dintr-o umană pricină, meteahnă...

Chiar când ţi se apropie de gleznă
murdar şi pofticios şi-ntărâtat
ceva ce-abia mai seamănă a om,
ci mai curând a colţ de lup aduce
şi-a rât de râmător,
murdar şi pofticios şi-ntărâtat,
să-l cruţi e cu putinţă, dacă vrei,
şi să nădăjduieşti
că poate e o vrajă, cine ştie,
că poate se va da de trei ori peste cap
şi-n om se va preface iarăşi...

- Nu e prea mult? i-am spus.
Mergi prea departe!...
Să ierţi atât înseamnă să fii slab,
să ai nevoie însuţi de iertare,
să presupui că vei avea nevoie...

- Nu! Pentru toate poţi avea-ndurare
şi drept e să o ai, şi omenesc.
nu slăbiciune-i asta, ci tărie,
căci crede-n om, se bizuie pe timp -
ne-ndurătorul e un pesimist,
un suflet acru, neîncrezător,
şi temător de oameni şi zbârcit...

Deci, iartã-i omului umanele greşeli! -
tot ce-i uman nu e străin de om.
Mai fă un pas,
fugi şi mai mult de jungla-ntunecată,
de sângerosul "dinte pentru dinte" -
filozofii de robi şi de barbari!...
Să ierţi cum iartă ţărmurile mării
bătaia valurilor spumegânde.
Să ierţi cum iartă pasărea când zboară
din mâna celui ce-o ţinu captivă,
cum piere-n cărămidă rezidită
amara amintire a caselor surpate...
Să ierţi cum iartă firea.
Să ierţi cum iartă via a grindinii bătaie -
răzbună-te în bobul ce-a rămas
şi fã-l mai greu, mai rumen şi mai dulce
şi-adună-n el tărie şi mireasmă...

Dar să nu-ntorci obrazul celălalt,
al sclavului duios,
împătimit în viciul umilinţei -
nu bucuros să ierţi, ci necesar,
nu cu mărinimie, amorţit
de lâncede efluvii ancestrale,
ci dintr-o bărbătească, gravă,
şi limpede nevoie creatoare,
încredinţat adânc
că omul e în stare de mai bine...

- Prea bine, zic, prietene, să ştii
că pot să mă-nvoiesc uşor cu tine
în ce priveşte pragul omeniei.
Da, iartă-i omului umanele greşeli,
când dincolo de-o vinã
nu e alta,
când cel ce te-a lovit
a dat în tine,
nu în ai tăi,
nu dincolo de tine,
nu în ungherul unde-ţi ţii comoara
(un steag, o hartă, o fotografie,
un cântec, o medalie de bronz...)

- O, negreşit, răspunse,
doar ţi-am spus:
duşmanului nimica să nu-i ierţi!
Dar cu ai tăi să mânui altă lege -
să ierţi e cu putinţă orice lucru,
să ierţi,
chiar când te doare
(şi mai ales atunci),
chiar când ţi s-ar părea cu neputinţă,
chiar dacă-ar fi să-ntreci măsura,
măsura legiuită a-ndurării:
nimic nu se plăteşte mai adânc,
mai drept
şi mai covârşitor,
decât iertarea simplă, omenească...

- Aşa e! zic. E drept ce spui, frumos.
Dar spune-mi, rogu-te, e oare,
e oare şi ceva ce nu se iartă?

- Rămân destule, vai! Tu stai şi-alege
cu-adâncă luare-aminte,
nu greşi! -
mai bine laşi să treacă de la tine...

- Aşa e! zic. E drept ce spui. Rămân
mult prea destule grelele păcate.
Dar mai presus de toate,
e ceva
ce-ntrece larga margine-a-ndurării.
Să ierţi, cum spui,
să ierţi în fel şi chip,
dar uită-te în palma ce-a lovit:
şi de-ai să vezi în relieful sincer,
pe albia adâncă dintre linii,
o urmă inelară,
o bătătură galbenă, ciudată,
să ştii că e o urmă de arginţi,
să ştii că lovitura fu plătită...
şi asta să n-o ierţi!
O, asta niciodată să n-o ierţi!

Să-ţi lepezi îndurarea ta de om
şi să te dai de trei ori peste cap
în fiară prefăcându-te, feroce -
un urlet cosmic să slobozi
din funduri de istorii, din caverne,
cu-aceeaşi crâncenă nedumerire,
cu-aceeaşi grea durere
a primului învins prin mişelie,
a celui dintâi om trădat din lume,
şi să loveşti
cu-aceeaşi disperată hotărâre
cum ai sări să-ţi scapi din flăcări pruncul!
Retează mâna cu stigmat, mârşavă,
să nu mai poată da,
să nu mai poată să primeascã,
chircită-n veci să zacă în ţărână
ca un netrebnic vreasc,
sau ca o ghiară...

şi amândoi am spus atunci aşa,
am spus, aidoma gândind,
de sus,
pe scara-nchipuită a-ndurării,
nemaifiind vreo treaptă cu putinţã,
am spus, strigând din vârful ei,
cu vocile-mpletite-n jurământ:
Să-l ierţi pe cel ce te-a lovit...
Trădarea să n-o ierţi!
Pentru nimic în lume să n-o ierţi!