Ioan Alexandru - Întoarcerea poetului

Drumul înapoi nu se poate uita
Calea focului spre cenuşile mume
Drumul înapoi în risipă drumul
În voia valului Trebuie doar să te fi
Pierdut şi valul te ia fără de ştire
Eşti dus eşti purtat Veghea se luminează
Rana ştiutului se întunecă Nu
Se-mpotriveşte nimic, totul curge-ntr-acolo
Curge muntele şi abisul steaua curge către
Stingerea sa curge amurgul şi viforul
Curg ploile spre seminţele lor: norul
Curge spre nefiinţă vine marea spre ţărm
Şi se cască urâtul foşnetul ploii la trecerea
’N fruct şi acesta în leagănele luminii
Curge noaptea-n capcanele zilei ziua se scurge
’N nisip şi roua fântânii în roţile secetei…
Curge fluturele-n mister şi Etherul spre
Neştirea izbânzii
Trebuie doar să te laşi în voia cestor
Valuri maci de foc ce chinuie ţinuturile
Să-ntorci capu-i de ajuns şi apare prietenul
Cu sărutul din urmă
Drum îndărăt nu e greu drumul spre
Vechea vatră la truda piramidelor
„eram robi dar aveam oalele pline cu carne
Şi puteam oh cât de fără grijă dormi şi muri”.
Pustia-i grea pustia-i trudă Pustia este
Fără drum şi pământ Nu-i ceas în ea
Şi focul dinăuntru prea e aproape
Ca să se poată ocoli. Izvorul pururi pur
Nedesfăcut aşteaptă jalea mea să-l jeluie mereu
Pustia-i grea pustia-i trudă Pustia este mila
Pustia este Ioan – Pustia-i mila în Pustie
Pustia plânge în pustii Pustia-i maica ce veghează
Ca fiul ei să iasă din Pustii
Pustia nu-i decât Ieşire Pustia nu-i decât un
Imn deschidere este Pustia fără margini
Răsărit, A fi.
În pustie nu-i somn şi vis nu poate
În pustie ce-i da este da, ce-i nu este nu
În pustie nu-i nicicum Nu-i decât marea astă bucurie
Un univers de clopote a năvălit
Şi plâng acolo toate pe vecie
Şi nici măcar nu plâng şi nici măcar nu tac
Ci numai curg fără-ncetare şi eu din miezul
Lor răsar lumină lină lumânare.
Trag clopotele-n răsărit trag clopotele
În Pustie aici este un singur schit
Şi-o singură împărăţie Trag clopotele veşnic trag
Clopotul veşnic În Pustie E numai plâns înnăduşit
În preacurată liturghie Pustia nu-i
Decât un schit În noaptea asta
Veşnicească şi clopotele pururi trag
Căci nu-i cine să le oprească.
Eu sunt schitul şi pustia Eu sunt
Şi clopotul pustiu Şi cine îmi aude graiul
Rămâne greu rămâne viu
Trag clopotele arede plâng Curg clopotele
În Pustie Pustia e un clopot orb ce-şi caută
Vederea în Pustie.
O noapte veşnică O, Răsărit, O focuri pururi
Fără nume Trag Clopotele negre şi e vânt
Şi cineva se naşte-n lume.
Şi iarăşi Clopotele vin cu focurile despletite
Şi se lipoesc de capul meu
În graiuri nemaidesluşite.
Pustia este maica celui care umbla
Ca pe uscat pe mare Singura noapte ce rodea
Pustia singură era Pustie pururi fecioară
Naşte ţi se-nchide iar Pustia
Limpede rodeşte numai când focul o umbreşte
A fost o zi a fost un ceas Când grea
Pustia a rămas. Focul pustielor ascuns
Celălalt foc l-a fost pătruns Izvorul tainic
Din pustie a fost râvnit de veşnicie
În miez de noapte când ieşea Din sine
Şi se pustia în dansu-acela nemişcat
S-a dezvelit şi s-a lăsat Izvorul-aici
S-a fost deschis şi Trăsnetul în el
S-a-nscris, O, sfântă nuntă în Pustie
Lumini veneau în luminie
Lumină lină luminând Pustia zămislea
Cuvânt Căci universul nu era decât
Un mort ce nu murea Acolo-n Răsărit primară
Pustia vieţuie fecioară. A plâns o vreme
Şi-a plecat Şi urmele s-au spulberat
Pustia iarăşi pustieşte Îngerul limpede vesteşte
C-o creangă ruptă dintr-un crin miezul pustiei
E virgin
Oh,
Oh, drumu-ndărăt drumul spre casă
De pe meleaguri străine
Când brusc se hotărăşte totul
Fără ştirea ta şi trebuie să te întorci
Trebuie să vii să fii să părăseşti
Ceea ce nu s-a dat decât celui ce-i prisoseşte
Oh, drumu-ndărăt – naşterea răsăritul în lume
Părintele de veghe în unghere lampa trasă
La porţi vântul de iarnă îşi clatină
Crucea străin e târziu toţi dorm veşnic departe
Păstori şi steaua porniră şi craii Câţi vor ajunge
Câţi să dea de veste? Şi cui se va vesti întâi
Lumile zac împotmolite Acolo toate
Neştiute pier sterile maici cu fiii prea nevrednici ce
Deveniră fulgere aurii prin gloria-neştire stinsă
’Nainte de-a se prevesti
Oh, drumu-ndărăt drumul spre casă
De pe meleaguri străine.
Roţile se desfăşoară de la sine,
Roţile curg îndărăt; tot ce-ai strâns
Tot ce-ai apucat să îndeşi în desagă
Trebuie dat, risipit la întoarcere
Apar pe la vechi cunoscute răscruci
Aceiaşi cerşetori şi-ţi iau şi te iau:
Aceasta-i partea mea acesta-i graiul meu –
Pentru mine-i bucata asta de imn pentru
Mine e viscolul, pentru mine anume ai strâns
Roua perlei acestei… Oh, cât de mult îmi
Doream să-mi atârn urna asta exotică
În ungher la oglindă. Acesta-i capul meu
Aceasta-i calea mea. Al meu fumul, amea
Flacăra, da, ţipătul, rana, orbul şi Paradisul
Linia-ochi şi tăcerea furtună, veacul de
Fier şi cenuşa purpură…
Da aşa vin, cerşetorii, se ivesc la întoarcere
Pe la vechi răscruci, la vestitele târguri şi poduri
Şi te despoaie.
Şi tu treci mai departe pustiu, devastat căci doar
Hotârâtă-i întoarcerea.
Curge valu-ndărăt curge veacul şi marea,
Curge jocul bătrân, curge noaptea-pustie
Curge pământu-napoi spre spre străvechea robie.
Înapoi sub bici îşi spune asinul. Înapoi la
Ieslea plină de somn şi căldură…
Îndărăt faceţi loc vreau acasă la sân
La măicuţa la ţâţă laptele foc de pe munte
Prea-i vârtos pentru buzele mele!
Acasă-aşadar în bârlog, la străvechiul jug, în stră-
Vechile straie de rob pe câmpia putredă de oseminte…
Drumu-ndărăt e uşor drumul spre moarte.
Nu-i oprelişte nu-i nimic vama e-n grabă
Trecerea cum ştim gratuită.
Drumul spre-ai tăi cum s-a spus
Între ai tăi (stai la taifas şi moara macină
Baba se scarpină şi-n doi timpi azima-i gata
Şi laptele fiert. Oh, şi te duci în poveşti
Şi povestea te duce şi-n zori eşti ajuns
Cu tărâţe la porci)…
Trebuie doar să te laşi uşurel în voia valului
Şi poemul se-ntoarce la păianjenii şi broaştele sale
Aici sunt numai munţii şi numai aspre
Piscuri, numai Ether, furtuni şi fulgere
Şi adăpost nimic, nu-i grai de om, nu-i nimeni
Pustiu, strigi – oriîncotro – e numai maica noapte
Şi cerul împânzit şi nesfârşit.
Şi se văd vai, foarte departe peste prăpăstii
Focuri vii, focuri încinse şi în jurul lor
Umbrele zeilor. Da. Ei sunt acolo-n munţii
Lumii. Cei mai abrupţi şi neştiuţi!
Urcuşu-i greu şi neîntrerupt nu-i timp de-a
Sta, de-a te opri – opritu-i prăbuşire
Neîntrerupt trebuie vai, să urci. Nu-s decât
Munţi, piatră pustie, piatră amarnică şi rea
Îţi sfarmă coatele şi pieptul, trupul e
Numai răni şi nu se-aud departe decât lupii
Şi urletele leilor nebuni ieşiţi din marile
Pustiuri şi-aduşi în munţi ca leac al lor.
Nu-i decât frigul oh şi dorul, Focul
Nestins al Dorului de-a fi, de-a pipăi
Cu sângele, de-a strânge cu carnea
Osul nimicului în pumni.
Acolo sus, în Golul cel din urmă
Acolo să ajung. Să ştiu: Tu eşti acolo
Ştiu, te văd Tu eşti cel care este Tu
Eşti cel ce rămâne şi cel ce nu va fi
Când răsturnată roata lumii eu voi fi
Centrul osiei şi Tu pe margini centrul
Fără margini
O sete oarbă stăruie în mine de-a pune pasu-
Acolo sus, de-a dibui în miez de noapte
Miezul acela fraged şi plăpând din care
Izvorăşte soarta. Acolo-n focul mărilor
De-a da peste cenuşa aceea linişte, sin care
Sar puii sterpelor furtuni
Acolo unde nu mai curge decât necursul
Acolo unde stă imperiul nimicului cel mare
Predestinat şi nenăscut
Acolo mână-mă nebunul dezlănţuit
În mine de nebun! Demonul poartă
Foc ce poartă trupul acesta şubred
După voia lui Oriîncotro mă-nvârt
Acelaşi singur eu mă ţine-n gheara
Lui primară.
Oh, de-aş putea rămâne, sta
Oh, de-aş putea încremeni o clipă
Măcar o noapte ah, un ceas s-aud ceva
Să văd să pot pricepe măcar cu
Urna ce voi fi! De unde oh, şi încotro
Bătrâne! Nu-s decât fugă agonie
Nu-s decât creştere nu pot decât
Să tind, nădăjdui, Misterium tremendum.
Doamne, măcar murind să pot sfârşi
Să înceteze fuga asta! Focul acesta
Să-şi găsească rod!
Stai locului, opreşte-te!
Oh, arde întruna, arde în văpaie
Clocot, potop, curândă nebunie
Opreşte-mă!
Vreau să mă-ntorc.
Voi dormi lung şi drumul va fi liber
Voi sta întins pe spate nemişcat
Voi fi atât de liber şi-atât de singur
Şi fi-voi numai liră-drum
Străbate-voi luminile ştiute
Nu mă voi duce, voi fi dus
Nu voi urca ci coborî-voi
Precum ninsoarea pe pământ
Un înger limpede ce ninge voi fi
Ca steaua luminând aproape cât
Mai de departe
Va fi desigur iarnă grea
Voi coborî mă voi întoarce
Şi voi fi iar la vatra mea.
Acolo unde toţi urmaşi din moşi strămoşi
În jurul focului stau muţi
Stafii acolo în neştire umbre năluci
La foc în vatră strânşi
Tot neamul meu de Daci războinici
Fiii lor blânzi şi blonzi haiduci.
Preoţi în temple mari de piatră, săpate
Adânci în peşteri în Carpaţi,
Acolo zeul mut Zamolxe
Şi preotesele venind mânate de
Erinii pe calea tracă din Grecii
Unde sunt fraţii, unde sora?
Unde sunt sfintele lor firi
Unde e maica ce ne-nvăţa plânsul
Unde-i groparul cel bătrân
Nebunul cu a sa neturmă
De capre negre unde-o fi?
Unde-i Ioan de lemn şi Ionul Danii
Unde e Lelea-Anică şi Preotul bătrân
Unde-i Diacul, unde-i unchiul Gheorghe
Putea-vei tu Fotina ca să-mi spui?
Ce-i cu aceste cruci prin cimitire
Aceste reci inscripţii cine sunt?
Nu-i decât noapte nu-i decât tăcere
Turmele jeluie de deal –
Din Apuseni răsare sfântul Soare
Se mută iarna cerul vai şi El
Şi miazănoapte încotr i-acum?
Şi cine-i noul nostru Imn?
Ce-l povestim ’naintea nopţii…
Veni-vor mulţi ca să mă vadă
Prieteni străvechi ce i-am uitat
Se vor uita miraţi în lacrimi şi
Vor spune – să-l lumineze Cel-de-Sus –
Veni-vor mulţi, cum spun, veni-vor
Neamuri, din tot Ardealul vor veni
Căci nu e sat să nu fie de-ai noştri
Plecaţi în pribegii de mult.
Veni-vor mulţi şi mulţi străini desigur
Căci sunte doar o cumpănă
Suntem la cea mai limpede răscruce
Unde aşteaptă mulţi cerşind
Mulţi fără vetre şi nădejde
Mulţi dintre cei ai Lui din oastea mare-a Lui.
Şi se vor trece ploi şi anii
Şi se vor trece mari furtuni
Şi Mirelui îi va fi milă şi-n milă
S-o milostivi şi când va fi în toiul nunţii
De cel întors va pomeni.

Ioan Alexandru - Semnificaţia nunţii

Nunta este socotită din vechime o taină ca şi naşterea şi moartea: spre deosebire de acestea însă, omul participă la nuntă conştient în ceasul de floare al vieţuirii sale. Dacă naşterea corespunde zorilor vieţuirii şi moartea amurgului, nunta este ceasul de amiază, cel mai limpede pentru om, dar şi cel mai greu tocmai datorită acestei limpezimi.

Rosturile acestea ce le avem în faţă îşi desfăşoară frumuseţea într-un astfel de ceas: sîntem la amiază, tînărul împărat plecat în zori la vînătoare ori fiind prins în alte îndeletniciri, către amiază în mijlocul pădurii, în luminişul unei poieni dă peste urma unei păsări de pe alte tărîmuri, mireasma unei flori de rai, o picătură de rouă tainică rămasă nezvîntată încă pe pământ la acest ceas deplin al zilei. De acum începe drumul în căutarea acestei flori-păsari, pe urma stelei călătoare care se va opri deasupra sălaşului de vieţuire al acesteia, precum steaua magilor. Floarea-pasăre găsită, este adusă în faţa tînărului împărat şi de acum începe nunta propriu-zisă, de acum tînărul se va chema mire şi fata mireasă: aceste mădulare nepereche, aceste flori de podoabă vor intra în zodia rodniciei. Sensul absolutei amiezi este momentul ungerii cu Myrov de unde vine Mirele şi Mireasa, iar Myrov înseamnă mireasma, slava şi curăţia lăuntrică ce se revarsă în afară, faţa şi ochii licăresc lumina lăuntrică îndeosebi, ceasul scînteierii în univers al făpturii umane. Acestei ieşiri în afară, ieşiri din sine, întîiului pas comunitar al omului i se răspunde cu un inel pe dreapta truditoare, simbolul din vecie al recunoaşterii omului ca podoabă desăvîrşită, pe de altă parte omul încheie un pact pecetluit cu acest ochi de aur nevăzut deschis in palma pămînteanului. De acum încolo omul îşi cunoaşte întreaga măsură, statura lui de slavă şi în virtutea acestei slăvi omul se angajează în istorie luînd partea trudei comunitare întru rodnicie şi viaţă echilibrată, cununa pe cap şi inelul în dreapta sînt două spărturi prin care omul se trage în univers cu care atinge şi degustă nemarginile.

Poporul nostru a trăit plenar Taina Nunţii în aşa fel că taina ce urmează acesteia, moartea, a fost înţeleasă tot ca nuntă, ecou al nunţii, atingere a întregului pe mai departe: am putea spune că în lumina nunţii se orînduiesc toate celelalte şi arta Maramureşului bunăoară de la grai la port şi poartă atinge ceasul de aur şi foc al sărbătorii nuntirii.

De la Mioriţa pînă la Luceafărul eminescian taina existenţei este închisă în taina nunţii.

În lumina nunţii, omul se adevereşte înţelept ca şi Oedip în faţa Sfinxului: întrebat ce umbră-i mai grea şi mare pe deasupra noastră, mirele va răspunde:

- Astă lume are
O umbră mai mare
Care-i cea mai groasă
şi-i deasupra noastră:
Umbra cerului.

Să urmărim mai îndeaproape cum se desfăşoară dialogul acesta premergător cununiei de la poarta miresei unde au sosit crainicii mirelui şi unde sînt întîmpinaţi cu uşile închise şi li se cere socoteală: practic rostirea se întîmplă aici în faţa porţii închise unde se poartă acest dialog între vestitorii mirelui şi al miresei, între vornicii lor. Craii, cei trei sosesc călări osteniţi de departe şi vestesc cum şi ce i-a adus aici. Aflăm astfel că împăratul lor stăpîn într-o dimineaţă s-a pregătit de vînătoare:

Al nostru tînăr împărat
Dimineaţa s-a sculat
Pe obraz că s-a spălat
La icoane s-a-nchinat
Lui Dumnezeu s-a rugat
Mîndre haine a-mbrăcat
Pe cal negru-a-ncălecat.

Ceremonia înveşmîntării şi pregătirea de drum sînt întărite de cîntarea trîmbiţei de aur cu care împăratul îşi cheamă slujitorii:

Trîmbiţa de aur în mînă au luat
Şi frumos a trîmbiţat.

Apoi se pleacă la vînătoare:

Şi-au plecat
La vînat
Şi-au vînat
Cîmpii cu florile,
Luncile cu frunzele,
Văile cu apele,
Văi adînci cu ape reci.

Vînătoarea este o călătorie, o iniţiere, un prilej de-a experia lumea, pentru că nu se vînează practic nimic: nici o sălbăticiune nu-i doborîtă, nu-i vorba aici de-o literatură ilustrativă, ci mai degrabă de-o înălţare sufletească. Nu de-o vînătoare, ci de-o vînare, de-o pîndă, de-o ieşire întru cunoaştere, de-o nălucire, de-o transă, de-o stare sufletească înaltă şi sărbătorească, sîntem în zorii unei mari sărbători ce-şi atinge un sens către seară după o zi întreagă de rătăcire, pribegie:

Şi vînară
Cît vînară
Zi de vară
Pînă-n sară
Şi nemica nu aflară.

Spre seară istovit de drum şi însetat viitorul mire îngenunche la un izvor să bea:

Şi jupînul nostru mire
Fiind foarte însetat
La un izvor s-a plecat
Şi setea şi-a stîmpărat,
Dar cînd s-a sculat în picioare
A zărit lîngă el o floare,
O urmă de fiară.

Acum mirele experiază la izvor sensul pribegiei lui, aici la izvor, la fîntînă apare semn de la mireasă:

Şi pe la apus de soare
Am ieşit în drumul mare
Drumul mare-i pe colină.
Ajunserăm la fîntînă,
Zărirăm urmă de fiară.

Odată semnul aflat începe descifrarea lui. Mirele singur nu înţelege mărturia şi apar sfetnicii şi filozofii cu presupusul lor bine prins în versuri închegate:

Sfetnicii se sfătuia,
Iar filozofii tăcea
Şi la urmă tot privea;
Sfetnicii au sfătuit,
Iar filozofii au ghicit.

Iată ce spune sfetnicul al doilea :

Aceasta-i urmă de floare de rai
Care cu al nostru împărat
Va fi un soţ de bun trai;
C-a nost tînăr împărat
Pe-aceste locuri a vărat

Şi a iernat
Şi ştie florile
Şi garoafele
Unde cresc
Şi-nfloresc

Şi-a văzut în răsăriturile
Domniilor-voastre o floare,
Cu raze de soare,
Care ziua înfloreşte,
Noaptea creşte,
Şi-a odrăsli nu mai odrăsleşte.

Floarea de rai este mireasa care creşte undeva unde nu poate cunoaşte rodnicia. Şi astfel îndată sînt aleşi trei crai vestitori şi trimeşi cu puteri să aducă floarea în grădina împărătească a rodniciei:

Al nostru tînâr împărat
Aşa a pus la socotinţă
Ca să mute această floare,
Cu raze de soare,
Din răsăriturile domniilor-voastre
În grădina-mpărătească,
Unde ziua să-nflorească
Şi noaptea să odrăslească.

În alte compuneri floarea trebuie dusă departe în munţi:

Şi-a socotit
S-o ducă în munţi
Cărunţi
L-ale domniei-sale curţi.
Că acolo va-nflori
Şi va odrăsli
Şi Dumnezeu înc-a şti.

Craii sînt aşadar învestiţi să plece în căutarea ciutei căprioare, cum apare într-o compunere transilvană dintre cele mai profunde prin realismul şi limpezimea cuvîntului prezentînd o adevărată fată din Ardeal în preajma cununiei:

Căci tînărul nostru crăişor,
Cu al vîntului dor,
Pe acest loc oarecînd
Cu ai săi cîţiva îmblînd
A zărit aici o ciută cuvîntătoare,
Nu mută, ci grăitoare.
Cu cisme roşii încălţată,
Cu ţundră neagră-mbrăcată;
Mută, la cap mare
Şi-mbrobodită sub barbă tare.

Pribegia crailor este ca a păstorului după turma pierdută sau a celor trei magi pe urma stelei:

Şi pe loc am purces.
Din urmă în urmă,
Ca păstorul după turmă
Şi viind noi trei voinici
Şi ajungînd pe aici
Cu suflarea vîntului
Pe faţa pămîntului
Am zărit căzînd pe casă
O stea mîndră luminoasă.

Interesantă este compunerea din Ţara Moţilor cea mai complexă din culegerea de faţă, unde şi mireasa iese la vînare, unde şi ea se pregăteşte ca şi mirele de nuntă, pribegind şi ea, ieşind în întîmpinare. Chemarea ei nu-i din corn de aur ca a mirelui ci din buciumul arhaic, getic, cu care rostea preoţimea din vechime:

Tînăra noastră crăişoară,
Plină de voie şi de pară,
S-a sculat de dimineaţă
Şi spălîndu-se pe faţă
A luat un bucium mare
Şi-a suflat în trei părţi tare.

În căutarea mirelui porneşte şi ea ca urmă, ca semn, ca stea; o compunere din Bucovina ne-o arată pe mireasă ca fiind una cu steaua:

Iar cînd am ajuns şi-am dat
Să intrăm în acest sat
O stea ni s-a arătat
De urma zînei am dat
După dînsa ne-am luat
Şi cînd am fost
În dreptul acestei case
Iată steaua că se lasă
Şi zîna intră în casă.

Ca şi în colinzile străvechi steaua se ascunde, cînd apare obiectul adoraţiei propriu-zis, pentru care steaua era numai semn. Aici steaua coboară şi apare mireasa.

Călătoria pe urma stelei este minunată pe drumurile lumii, iniţiatică, străbâtînd toate stările naturii:

Pe bune drumuri ne-au îndreptat
După cugetul cerului,
După numărul stelelor
Şi-aşa venirăm cîmpii cu florile
Dealurile cu viile,
Şesurile cu grînele
Cînd fuserăm la mijloc de cale
Găsirăm o zînă de floare.

Drumul vestitorilor cunoaşte o linie de aur, calea la jumătate se întunecă, pînă aici era un semn, era floarea însăşi de la izvor, de acum floarea devine stea şi în cele din urmă va fi mireasă. Spre mire jumătate de drum face steaua, iar jumătate mirele, citind un semn în natură.

Natura-i în slujba mirelui, cerul a miresei:

Trecînd la mijloc de cale
Pierdurăm acea zînă de floare.
Cînd fuserăm pe la această casă,
Văzînd că steaua încă ne lasă
Ne-am abătut la Dumneavoastră.

Ajunşi la poarta închisă, rostind sensul călătoriei şi căutării lor, mirelui îi sînt adresate dinăuntru, de către veghetorii miresei cîteva întrebări de al căror răspuns atîrnă soarta nunţii. Mirele, întrebat de ce a cules tocmai această floare nearsă de soare din grădină, răspunde:

Portărei de poartă.
Sufleţele bune
Nici n-am cules,
Nici n-am ales
Cea mai dalbă floare,
Mîndru înfloritoare,
Ci care mi-a dat
Care mi-a însemnat
Bunul Dumnezeu
Mi-am luat-o eu.

Altă întrebare urmează:

Ce umbră-i mai groasă
Pe deasupra noastră ?
- Astă lume are
O umbră mai mare
Şi-i deasupra noastră,
Umbra cerului.

Imaginile sale din poetic în tainic spiritual:

Ce apă-i mai mare
Aici pe sub soare ?
- Apa cea mai mare
Aici pe sub soare
Roua de vară
Pe toată lumea.

Apoi apar ultimele două întrebări şi răspunsuri legate de rodnicia lumii şi sensul nunţii: pîinea şi plugul sînt simbolul de taină al acesteia din urmă:

Cea mai groasă umbră,
Pe pămînt deasupra,
Umbra stogului
În postu Sîn-Petrului.

Umbra cea mai mare pămîntul o trage pe urma plugului:

Şi pămîntul n-are
O umbră mai mare
Ca şi cea de plug.

Toate aceste întrebări iniţiatice primind un răspuns, poarta se va deschide şi mirele va putea intra la mireasă pentru a o scoate din casă afară în grădină spre rodnicie, în acel topos împărătesc unde creşterea sfîrşeşte în rodnicie.

Acum se aude cîntecul însoţitorilor fraţi:

Căci cu sapa de argint
Scoatem floarea din pămînt
S-o sădim cu rădăcină
La-mpăratul în grădină.

Acum este puşcată, spartă oala cu cenuşă aşezată în vîrful unei ciuhe, ulciorul steril ce cunoaşte răcoarea apelor rupte din izvor, pîinea rotundă este ruptă în bucăţi şi împărţită tuturor, sămînţa trebuie să moară ca să poată aduce roadă mai multă.

Colacul mirelui este împlîntat în suliţă:

Ca şi mirelui să-i placă
Semnul cel bun de la maică.

Mirele şi mireasa devin simbol, şi realitatea vieţuirii lor, în suferinţa rodniciei, deschide calea către altă nuntă şi alt împărat, mirele şi păstorul din vechime.

Mirele intră şi ia mireasa din casa prea strîmtă şi iese spre munţi:

Daţi-mi mîndra mea,
Deschideţi poarta
Ca să ies cu ea.

Maica miresei rămîne şi fata pleacă:

Tu vei rămîne
Iară ea va mè
Preste văi şi munţi,
Preste ape punţi.
Bunul Dumnezeu
Nu te lasă-n rău.

Acesta-i întîiul moment al nunţii desprinderea de acasă, deschiderea porţilor şi ieşirea către grădină.

Partea a doua a nunţii este cununia, pecetluirea legămîntului, de-a vieţui în comuniune, de-a şti că a fi înseamnă a rodi ca şi boabele de grîu sub glii şi care aduc roadă, unele zece altele o sută, altele o mie pentru că nunta înseamnă începutul morţii, adică biruinţa asupra ei, ieşirea, „Pashă”, acceptarea suliţii în coasta pîinii, spargerea vasului steril în care pîlpîia o mînă de cenuşă.

În aceste texte se intră cu greutate. Motivul de temei este foarte vechi, prelucrat mereu, compunerile cu mici variaţii de la provincie la provincie diferă. Greutatea vine de acolo că trebuiau urnite mari puteri şi mărturisite evenimente îndelungi înainte ca poarta să poată fi deschisă, ca fiinţa să aibă argumente lăuntrice, să părăsească o vatră devenită casă pentru un alt ţinut unde se întîmplă comuniunea şi rodnicia. Odată deschise porţile, poate începe nunta propriu-zisă, rostul vornicilor, al rostitorilor vestitori, al prodromilor încetează, intră mirele şi mireasa sub coroană şi mireasma mirului vărsat despre care nu mai trebuie nimic rostit. Compunerile cele mai complexe şi mai definite ca duh şi formă din această culegere par a fi cele transilvane şi între ele marele dialog din Ţara Moţilor şi cel din părţile Bihorului, apoi compunerea vrînceană şi cele moldave atinse de suflarea lui Eminescu. Am încercat să redau, în paginile de faţă, folosindu-mă de aproape toate compunerile ce alcătuiesc culegerea, firul alcătuitor al trainicei ţesături, anume ideea de temei a rostirii din această întîia faţă a nunţii, cea mai grea pentru că-i partea vorbitoare, pe care o reiau în două cuvinte: între mire şi mireasă se află o poartă închisă; pentru a fi deschisă, mirele trebuie să jertfească, să se desprindă de lumea sensitivă, de natura şi elementele uranice, să se dovedească organic cunoscător al firii lucrurilor şi orînduielii Cosmosului, din băiat să poată deveni iubit, frate şi bărbat, dintr-o fire sensitivă, pantheist umblînd prin natură, să devină copt pentru vieţuirea istorică, angajat întru rodnicie şi suferinţă; din rouă, trupul devine pîine în coasta căreia sîngeră lancea, din vînător omul devine păstor şi mire.

Tot aşa mireasa, din floare şi ciută, trebuie să crească spre virtuţile rodnice ale unei maici, devenind iubită, soră şi mireasă, făptură istorică, persoană cu capul mare îmbrobodit sub bărbie, cu ţundră neagră-mbrăcată, nu ciută, ci grăitoare, nu mithos, ci istorie. Omul e chemat mai întîi să se integreze în natură prin rodnicie şi pe urmă în lumina rodniciei să ajute ca natura să se desăvîrşească, să treacă din posibilitate în plinătate, pentru că aşa cum există o cale împărătească, anume calea înţeleaptă în duhul măsurii şi bunei cuviinţe, tot aşa există o grădină împărătească, unde omul e chemat să vieţuie plenar în lumina şi spiritul rodniciei, împărat fiind omul cel mai simplu care într-o zi se hotărăşte să jertfească din sinea sa pentru un altul, să se deschidă în vederea nunţii, să devină nu mut ci grăitor, nu senzaţie ci spirit.

Poporul român a rostit în multe feluri cu nuanţe nesfîrşite, cu fineţuri adesea cereşti, un singur lucru: nu există rodnicie fără ieşire din sine, fără sacrificiu; nu există nuntă fără ieşire din matca solitară acaparatoare, într-o bună zi trebuie să pleci: apele nu mai sînt bune, cerul apăsător, începe bolirea şi trebuie să ieşi, să te rupi din ţărînă pentru alte dimensiuni, într-o bună zi natura începe să vorbească; oii, iarba nu-i mai place şi spune: pe la apus de soare trebuie să mori, sau într-o noapte piatra strigă: zidul rău mă strînge, copilaşul plînge, precum şi-n faţa porţilor închise omul descoperit este strîns de gît de nu va răspunde, „Ce umbră-i mai groasă / Pe deasupra noastră”:

Astă lume are
O umbră mai mare,
Care-i cea mai groasă
Şi-i deasupra noastră:
Umbra cerului.

Ioan Alexandru

Ioan Alexandru - Autoportret

De ce mă simt eu, oare, în fiecare zi
Învins de-o bucurie aproape ne-nţeleasă ?
Că-n fiecare tânăr eu însumi par a fi
Şi fiecare fată mi-o socotesc mireasă.

Că-ngenunchez frenetic în faţa orişicui
Şi-s pregătit de jertfă în fiecare clipă.
Că nu mă tem de-acuma de spada nimănui
Şi fiece idee de-a mea e cu aripă.

Că ard în nerăbdare la locul de popas,
Mereu mi-e dor de zări necunoscute,
Deşi atârn pre crucea fiecărui pas,
Mă obsedează numai alpinele redute.

De ce mă simt eu, oare, în fiecare zi
Robit de mine însumi c-o patimă nebună ?
Stau ca un smoc de lună în prag de-a se-oglindi
În cuiburile-albastre de ape din fântână

Şi nu-nţeleg decât că-mi este dat
Să distilez în ritmuri această tulburătoare vreme.
Ioan Alexandru din nou entuziasmat
Citeşte la cenacluri o mie de poeme.


Volumul: Cum să vă spun 1964

Ioan Alexandru - Agapia, iubirea va rămâne

Iar stelele de vor pieri pe cer
Şi amorţi-vor umbrele-n ţărână
Şi s-ar întoarce toate în mister
Agapia, iubirea va rămâne

De va pieri credinţa pe pământ
Şi fiece nădejde va apune
Şi s-or trezi pustiile pe rând
Agapia, iubirea va rămâne

Lăcustele pe cai de-or năvăli
Şi-nroşi-vor apele-n fântâne
Şi cerurile de s-or desfrunzi
Agapia, iubirea va rămâne

Iar morţii de vor învia
Şi de-ar începe raiurile mâine
Şi îngerii vederii s-ar lua
Agapia, iubirea va rămâne

Ea singură în lume-i mai presus
De-mpuţinare şi de devenire
Fără-nceput şi fără de apus
Agapia, iubire din iubire

Pe-un râu în munţi în inima Moldovei
Strămoşii mei au picurat un schit
Şi-n umbra lui pe clopotele slavei
Cu duhul sfânt pe veci s-au logodit

Şi-au început cântările în şoapte
Şi-mpodobirea cortului uşor
Când pogorî-va Mirele în noapte
Să afle-aprinse candelele lor.

Să nu-şi zrobească blândele călcâie
De-ntunecimea stâncilor pustii
Miroase varsă munţii de tămâie
Şi privegherea sfintelor chilii.

Şi-n ctitorie-nşiruiţi în strane
Să ţină paradisului de uşi
Zugravii reţinut-au în icoane
Pe cei mai blânzi dintre părinţii duşi

Lumină lină - de Ioan Alexandru

Ioan Alexandru - Lumină lină

Lumină lină lini lumini
Răsar din codrii mari de crini
Lumină lină cuib de cară
Scorburi cu miere milenară

De dincolo de luni venind
Si niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină

Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Căci într-o zi lumină lină
Vei răsării la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor venii sz-l vadă

Lumină lină lini lumini
Răsari din codrii mari de crini
I-atâta noapte şi uitare
Si lumile au perit în zare
Au mai rămas din vechea lor
Luminile luminilor

Lumină lină lini lumini
Instrăinându-i pe străini
Lumină lină,nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi szrăcit
Cel plâns şi cel nedreptătit
Si pelerinul însetat
In vatra ta au înoptat
Lumină lină leac divin
Incununându-l pe străin
Deasupra stiinsului pământ
Lumină lină Logos sfânt.

Ioan Alexandru - Genealogie

Suntem visaţi de cineva
visat la rândul său
de altul
care e visul unui vis
anume,
cuprinşi de somn
visăm şi noi o lume
sălbatec zvârcolită-n somn
visând,
veriga fragedă suntem
în şirul fără început
ce nu se va sfârşi
nicicând,
deşi
ar fi destul
un singur ţipăt
puternic doar cât să poată trezi
pe jumătate
primul domn
de somn
pe cel care doarme
la temelia luminilor
visate.

Ioan Alexandru - Izvorul

Izvorului asemeni sunt si eu
Cutremurat sub stelele de vara
Cu cat e cerul mai fara de vant
Cu-atat launtrurile mele se-nfioara

Nu dinafara-i zvon ce ma framanta
Nici din adancuri nici de sus
O umbra s-a desprins din slava
Icoana ei in mine a apus

Din ce in ce sunt cercuri mai adanci
Si mai departe horele pe ape
S-a desteptat in mine un izvor
Ce nu-l mai pot cuprinde si incape.

Ioan Alexandru - Cerul si pământul

Trece-vor graiurile universului
Se va stinge-n tarana seara
Pamantului. Lampile vor orbi
Si-n vazduh va amuti larma
Cucuvailor. Vulturii se vor retrage
In nevazut si taria vederii
Se va preface-n amurg. Toate
Se vor aduna in acea matca
Usoara de nimic din care
Smulse-au fost de Duh la inceputuri.
Atunci te voi vedea pe Tine
Cum ma vezi si ne-om cunoaste
Indeaproape cuvant din cuvant
Putere din putere. Dimineata fi-va,
Fi-vor ani fi-va si reveni-vor blande
-N vested vant aprinsele tulburatoarele zari
Ce ne hraneau nadejdea altadata.
Pamant si cer vor trece ca o facla
Din umbra sfantului mormant
Ramane-va lumina din vapaie
Ramane-va uitarea din cuvant
Ramane-va iubirea iubitoare
Din saraciile ce sunt.

Ioan Alexandru - Iubirea

Partasi suntem multor iubiri
Una singura e implinire
Celelalte numai presimtiri
Pana dam in inima de Mire

Impodobit cu-nfatisarea Lui
Dinspre inviere rasarinda
Pe cat in lacrimile orisicui
Voi ravni iubirea sa-si aprinda

Ce exista sa iubesc nespus
Oceanul stingerii de sine
Sa rodeasca-n cele care nu-s
Rasaritul ce le apartine

Ioan Alexandru - Psalm

Oriunde plec Tu esti mereu cu mine
Unde-as fugi sa nu pot fi ajuns
Sunt singur e noapte vinsa ma ruine
Nelegiuri cu cate te-am strapuns

De fata Ta nimic nu ma ascunde
Oriunde cer azil sunt prigonit
Oceanul nu are indestule unde
Sa-mi dea odihna nemarturisit

Nici lacrimile nu ma mai incearca
De teama Ta si ele-au amutit
Pounca-ai pus in toate sa ma-ntoarca
Sa ma predea unde te-am pangarit

Stiu ca o faci din mila Ta cea mare
Ce nu iti da odihna sa ma uiti
Sa-mi treaca zilele fara lucrare
Cu fata Ta de-acuma ma confrunti

Ioan Alexandru - Pruncii mei

Sa pot scrie imne pentru tara
Ingenunchi in fiecare seara
La lumina lampii de oloi
Am nevoie pruncii mei de voi

Sa luam de dincolo putere
Suferintele intru-nviere
Cu rabdare-n lacrima sa tes
Peste bruma noastra de cules

Ioan Alexandru - Cina

Vine un musafir la noi in casa
Aducator de har orice strain
Il vom pune in frunte la masa
Linga piine si vin

Cat ne este vatra de saraca
Pe cat suntem de multi linga foc
Ii place lui Dumnezeu sa petreaca
Cu noi la un loc

Faramiturile-astea putine
Trebuie sa le-mpartim chibzuit
Sa ramana cosurile pline
Din cat a prisosit

Fiece casa-mparatie
Fiece masa prestol
Prin fiecine poate sa vie
De cand mormantul e gol

Ioan Alexandru - Capul meu

Am fier în cap şi trage trăsnetul
cum trage ochiul oceanului noaptea
duhul morţilor din ceruri pe pământ.
Ochii mei albaştri sunt spuza
limpede aleasă de pe vulcanul clocotind,
părul meu blond pulberea razelor
unor zori dispăruţi demult din fantezia noastră.
unde-mi închin o clipă capul spre odihnă
se şi adună norii îngroziţi deasupra mea
şi brusc se iscă fulgerele.
Soarele se cufundă-n neguri,
zâna sângeră în crăpăturile uşilor,
lama cuţitelor şuieră prin părul cerului
înţepenit de ceafa mea,
cioturi solzoase de lacrimi verticale
în care îngerii se-năduşe la rând.
Recoltele sunt din nou ameninţate
de revărsări neaşteptate.
Roiurile rupte de stupi uită drumul întoarcerilor
prin găurile săpate din instinct
în laptele de piatră al luminii,
clopotele-n primejdie răstoarnă cerul
cu jalea lor (le-am auzit de-atâtea ori
în somn-că universu-i plin de cimitire).
Nicăieri nu pot întârzia prea mult,
dealul mă cheamă,valea mă alungă,
dorul mă roade,spaima mă-nveşmântă.
Zac îngropat de-atâtea ori cu câmpul peste mine
şi pun vina pe moarte că ea locului mă ţine.
Dar se arată cu armele de lucru puhoaiele
mulţimii şi mă alungă blestemând,
alteori zac săptămâni cu capul clădit
în piatra din fântâni.
Cetatea mă asemuie unui balaur
şi pune premiu pe alungarea mea.
Câteodată, în pieţe, la marile serbări
mă-ncaier în turnirurile-nfierbântate
sub bărbile lui Bachus,
dar ies fără să vreau învingător
şi sunt hulit cu pietre
şi scos în faptul nopţii,
pustiu şi singur sub povara mea.
Unde se duc aceste veşti-corhote
târându-mi capul mai presus
de trup?
Ce umbră stranie cu pielea leorcăind
mă biciuia deasupra şi-l apasă
şi când adorm
se furişează ghem la subţioara
mea şi îmi pompează iarna
în oasele din trup?

Ioan Alexandru - Omul

Cu omul din spatele meu
ducem împreună o uşă – lemnul din care-i
închipuită brutal e ud şi greu de zgâriat.
Ca şi cum toate bătăliile absurde ale lumii
cu cai, săgeţi şi coifuri ar fi avut nemijlocit
loc pe întinsurile ei.
Câmpia mucedă ne hărţuie din urmă.
Suntem în zori şi coborâm o pantă.
Azi-noapte a plouat şi lunecă
pământul sub călcâie.
Cămăşile albe umflate de vânt —
parcă ducem un mort printre valuri
de grâu nemişcat. Omul ar trebui
să fie în faţă. E mai înalt şi
panta coborând-o toată greutatea
a năvălit pe mine şi mi se umflă
venele la gât şi-aş vrea grozav
să trag o înjurătura. Cine eşti, omule?
Când alunec eu, omul din spate
râde cu gura lui de roată dărâmată.
Când lunecă el, eu aproape mă prăbuşesc
de n-ar fi uşa, gunoi de lemn,
un fel de echilibru.
Mergem încet spre cine ştie unde.
Când trecem
pe la-ncrucişări de uliţi,
ne scoatem pălăriile tăcuţi
şi ascultăm – plesneşte soarta lumii.
Apoi nu-l mai întreb; ştiu eu pe unde
să apuc şi printre pomi înguşti
înclinăm uşa ca să putem pătrunde
mai departe. Cad picuri mari de
ploaie de pe frunze cum le clintim
crengile-n mers
şi reci îi simt sub gulerul cămăşii,
pe umeri şi sprâncene, şi mi-e foame.
Am fost luat direct din somn
la treabă asta neînţeleasă
şi tu, mamă, nicicând n-ai să mai ştii
încotro fiul tău a dispărut fără să lase-o urmă.