Ioan Alexandru - Capul meu

Am fier în cap şi trage trăsnetul
cum trage ochiul oceanului noaptea
duhul morţilor din ceruri pe pământ.
Ochii mei albaştri sunt spuza
limpede aleasă de pe vulcanul clocotind,
părul meu blond pulberea razelor
unor zori dispăruţi demult din fantezia noastră.
unde-mi închin o clipă capul spre odihnă
se şi adună norii îngroziţi deasupra mea
şi brusc se iscă fulgerele.
Soarele se cufundă-n neguri,
zâna sângeră în crăpăturile uşilor,
lama cuţitelor şuieră prin părul cerului
înţepenit de ceafa mea,
cioturi solzoase de lacrimi verticale
în care îngerii se-năduşe la rând.
Recoltele sunt din nou ameninţate
de revărsări neaşteptate.
Roiurile rupte de stupi uită drumul întoarcerilor
prin găurile săpate din instinct
în laptele de piatră al luminii,
clopotele-n primejdie răstoarnă cerul
cu jalea lor (le-am auzit de-atâtea ori
în somn-că universu-i plin de cimitire).
Nicăieri nu pot întârzia prea mult,
dealul mă cheamă,valea mă alungă,
dorul mă roade,spaima mă-nveşmântă.
Zac îngropat de-atâtea ori cu câmpul peste mine
şi pun vina pe moarte că ea locului mă ţine.
Dar se arată cu armele de lucru puhoaiele
mulţimii şi mă alungă blestemând,
alteori zac săptămâni cu capul clădit
în piatra din fântâni.
Cetatea mă asemuie unui balaur
şi pune premiu pe alungarea mea.
Câteodată, în pieţe, la marile serbări
mă-ncaier în turnirurile-nfierbântate
sub bărbile lui Bachus,
dar ies fără să vreau învingător
şi sunt hulit cu pietre
şi scos în faptul nopţii,
pustiu şi singur sub povara mea.
Unde se duc aceste veşti-corhote
târându-mi capul mai presus
de trup?
Ce umbră stranie cu pielea leorcăind
mă biciuia deasupra şi-l apasă
şi când adorm
se furişează ghem la subţioara
mea şi îmi pompează iarna
în oasele din trup?