Cotadi este scurt şi pântecos, cu musculatura
proeminentă, cu picioarele îndoite de două ori în afară şi o dată
înăuntru şi veşnic neras. Părul negru ca pana corbului e plin de
mătreaţă şi încărcat cu sclipitori şi scumpi piepteni de bagă.
Cotadi nu are niciodată poziţiunea verticală, din cauza
unei îmbrăcăminte de şiţă ce-i formează un fel de cuirasă şi care, deşi
îl jenează teribil, o poartă însă cu o desăvârşită abnegaţie direct pe
piele, sub cămaşa ţărănească cu ciucuri, de care nu se desparte
niciodată. O particularitate a lui Cotadi este că, fără să vrea, devine
de două ori mai lat şi cu totul străveziu, dar aceasta numai de două ori
pe an, şi anume, când soarele ajunge la solstiţiu.
Cea mai mare plăcere a lui Cotadi - în afară de aceea de
a-şi lipi cu gumă-arabică diferiţi nasturi şi insecte moarte pe pieliţa
fină şi catifelată a guşei sale - mai este şi aceea ca, din dosul
tejghelei unde şade, să caute să atragă cu şiretenie pe câte un client
al său în discuţii, la început cât se poate de plăcute şi din ce în ce
mai animate, până ce reuşeşte, iuţind tonul, să facă să fie cel puţin o
dată contrazis - pentru a răspunde interlocutorului său prin mai multe
lovituri puternice ce le dă în duşumea cu muchea unui capac de pian, pe
care îl are înşurubat la spate, deasupra feselor, şi pe care îl pune
totdeauna în mişcare în asemenea ocaziuni, punând în nedumerire pe
clienţii săi şi băgând în sperieţi pe cei mai slabi de înger.
Acest capac mai servă lui Cotadi şi ca perete pe care se
urinează mai ales iarna, când e frig afară şi nu poate ieşi din
prăvălie, deşi trebuie să-i fie destul de dezagreabil aceasta, capacul
fiind ataşat la spate, iar nu în faţă. De asemenea, el servă la nevoie
de urinar şi pentru ceilalţi clienţi mai vechi ai magazinului şi pentru
intimii casei, deşi, încă de la început, Cotadi, cu ocazia instalării
mecanismului, nu era dispus să facă nici o concesie, probă că pusese pe
un zugrav de firme să-i scrie pe acel capac: „Murdăria oprită".
Se mai ştie despre Cotadi că se hrăneşte numai cu ouă de
furnici, pe care le introduce pe o pâlnie, dând în schimb afară sifon şi
că este astupat timp de şase luni pe an cu un dop de sticlă de
şampanie, pe care de câte ori îl trage afară, se încearcă să-l împartă
în loturi inalienabile şi să-l distribuie populaţiunii rurale, sperând
că va putea rezolva în acest mod, cu totul empiric şi primitiv, delicata
şi complicata chestiune agrară...
Despre originea şi rudeniile lui Cotadi nu se ştie
aproape nimic precis. Se crede că purcede dintr-o familie nobilă, al
cărei ultim descendent a rămas o mătuşă a lui bătrână, care şade la
mahala şi care zilnic îi trimite scrisori pline cu epigrame spirituale
compuse în dialectul macedonean, precum şi pachete mici cu tărâţe,
sperând prin aceasta să-l abrutizeze şi să-l facă să renunţe de bunăvoie
la partea de moştenire ce i s-ar cuveni după moartea ei. Toate acestea
ea i le trimite printr-un băiat foarte deştept, cu urechile nichelate şi
cu pantalonii vărgaţi, numit Tudose.
Cotadi, care este însă un om cu judecată, ştie să rabde
toate aceste curiozităţi ale bătrânei şi se consolează de mizeriile
vieţii cu sincera prietenie ce i-o arată Dragomir, vechi camarad de
şcoală şi totdeodată cel mai bun prieten.
Dragomir este foarte lung, cârn, cu ochii rotunzi şi
foarte mobili, având gâtul subţire de culoarea cafelei cu lapte şi
fasonat ca la strung, şi purtând două smocuri fine de păr lustruite şi
negre ca pana corbului, care-i atârnă ca un decimetru pe ceafa-i
rotunjită şi lăsând să se scurgă din ele (?) vârfuri câte două picături
limpezi de untdelemn franţuzesc.
Dragomir are o inimă foarte bună. Când vede pe iubitul
său Cotadi că, cu toate pocniturile ce le dă în duşumea cu muchea
capacului de pian, nu a putut reuşi încă să pună în nedumerire pe naivul
care a avut imprudenţa să-l contrazică.
Dragomir, bănuind cât de delicioasă trebuie să fie
senzaţia artistică şi rafinată ce o urmăreşte prietenul său, îi sare în
ajutor şi, spre a da învins pe clientul său atât de îndărătnic, îşi
lungeşte gâtul cu un supliment de mucava de un metru şi 20 cm, pe care
se suie graţioşi iedera şi alte plante agăţătoare şi care are în partea
de sus un aparat care arată cele „patru puncte cardinale".
Pentru toate aceste importante servicii, precum şi pentru
aceea că ţine contabilitatea prăvăliei, că dă în fiecare zi grăunţe la
păsări şi că-l reprezintă pe Cotadi ca procurator mai în toate procesele
ce le are, Dragomir este răsplătit cu vârf şi îndesat, putând să ia
orişicând la Cotadi masa de seară, ce se compune din picioruşe de
caracatiţă şi pâine; pe lângă acestea se mai adaugă în fiecare duminică
şi sărbători bisericeşti câte un lighean mare plin cu scoruşe, în care
de multe ori se ascunde câte un bobinaş de arnici pentru dres ciorapii,
ceea ce face lui Dragomir o surpriză din cele mai plăcute. În plus,
Dragomir mai are dreptul ca, de câte ori va fi timp de ploaie, să poată
împreună cu întreaga sa familie petrece noaptea în jumătatea din stânga
unei firide situată în zidul de la poarta locuinţei lui Cotadi; cealaltă
fiind rezervată pentru vardistul de zi.
De multă vreme nu se mai aude vorbindu-se nimic de cei
doi mari eroi. Ultima veste ce se mai ştie despre dânşii este că, om
practic, Cotadi, şi conştient pe ce amic preţios şi excepţional a pus
mâna, spre a putea acapara pentru totdeauna sursa eternă a bogăţiilor
din capul lui Dragomir a lăsat prin testament ca să fie îngropat în
aceeaşi groapă cu acesta, în speranţa că din câte două picături de
untdelemn franţuzesc, de cea mai fină calitate, ce se scurg la fiecare
secundă din smocurile de păr ale acestuia, vor răsări, cu timpul, livezi
întregi de măslini deasupra, livezi cari, împreună cu terenul devenind
de drept proprietatea familiei sale, aceasta va avea astfel la îndemână
destul untdelemn gratuit spre a întreţine candela după obiceiul
creştinesc.
