Se afișează postările cu eticheta Iulia HAŞDEU. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Iulia HAŞDEU. Afișați toate postările
Iulia Haşdeu - Nu-ndrăznesc
De m-ai asculta vreodată
aş voi ca să-ţi vorbesc
tu m-asculţi... cu toate-acestea
n-am putere să-ndrăznesc
eşti prea bună, eşti prea dulce
însă fără voia mea
ca şi-o pasăre pe cracă
tremur înaintea ta.
Am a-ţi spune multe lucruri
nu pot însă... mă-nfior
căci pe buze-ţi văd un zâmbet
rece, batjocoritor
gura ta e ca o roză
tu în râs mă vei lua
nu-ndrăznesc să ridic ochii
nu-ndrăznesc-naintea ta.
Mersul tău e de regină
ochiu-ţi e impunător
pentru ce te-admir într-una
înţelegi tu prea uşor.
De mi-ai fi tu suverană
şi eu rege de ţi-aş fi
pentru tine aş muri.
Poate-s prost! e cu putinţă
însă ştiu că te iubesc
inima-mi e simţitoare
însă nu pot să vorbesc.
O! amoru-mi pentru tine
să ţi-l spun de-aş îndrăzni
n-ai mai râde şi pe-un altul
niciodată n-ai iubi!
traducere Traian Demetrescu
Iulia Haşdeu - De ce?
Cu mult mai cufundat în gânduri
Pe-acelaşi drum el s-a pierdut;
N-a mai surâs ca-n alte rânduri...
Ah! pentru ce a mai trecut?
E poate mâniat pe mine:
Inima-i rece s-a făcut?
N-am turburat visări senine...
Ah! pentru ce a mai trecut?
Şi la fereastra mea, privirea
Azi întristată s-a pierdut,
Poate nu s-a răcit iubirea...
Că de ce oare a mai trecut?
Iulia Haşdeu - Femeia
O inimă de Evă, enigmă-n veci profundă!
Din foc divin şi amestec din tina cea imundă;
Protee fără nume, ce logica dezminţi
Deşartă sau prea rece, sau clocot de dorinţi!
Sub vraja frumuseţii, ori dulcea ta zîmbire,
Ascunzi tu suferinţă, ruşine, sau iubire?
În clara ta privire, de visuri încântată,
Pot eu citi, femeie, de vei fi plâns vreodată?
Ah, ce perverşi ai ochii, surâsul nu-i timid
Sub fardul ce sclipeşte s-ascunde mai nimic,
Sub finele dantele ascunzi, făr-de mustrare,
Defectele, şi-n taină, porniri spre desfrânare!
La tine totul este spoială sau mascat:
Ţinuta, vorba, faţa şi glasul afectat
Căci tot ce nu-i minciună tu-nfrunţi cu viu răspăr:
Minciuna pentru tine e unic adevăr!
Faţadă-i tot la tine şi prefăcătorie
Şi chiar a ta ştiinţă e doar cochetărie.
Spre a trona mai bine, voind să ne uimească,
Şi-ndeosebi să placă! E vanitatea-ţi dragă!
Să placi... pentru aceasta ţi-ai da viaţa-ntreagă,
Ţi-ai da averea, pruncii şi cinstea, de se cere,
Şi totul pentru-o biată şi ridicolă plăcere!
Cochetăria-ţi este virtutea cea suavă.
Ea în femei se naşte: în tine, doamnă gravă,
În tine ţărăncuţă, cu faţa-mbujorată,
În tine, curtezană, mereu neruşinată.
Femei! - e viaţa voastră şi singura mândrie;
Voi sufletul vă-nchideţi într-o bijuterie!
Iulia haşdeu - Foaie verde de stejar (Doină românească)
Foaie verde de stejar!
Bade-al meu s-a dus pe vale.
Mult am râs de-al său amar,
C-a plecat de dor şi jale.
Foc şi pară mă-ndrăgea
De iubire-i spunea cântul.
Să-l asculte cine-mi sta?
Că ofta parcă şi vântul.
De durerea-i nu-mi păsa,
Şi când el cu jale-adâncă
Dragostea îşi blestema,
Eu rupeam la flori în luncă.
Focu-i însă nu s-a stins.
Să mă uite calea-mparte!
Şi-acum doru-i m-a cuprins,
Văleu mie! că-i departe.
Biata inimă nătângă!
La picioare poa' să-ţi moară
Sufletul fără să-ţi frângă:
Drag ţi-e cel departe doară!
Foaie verde de stejar!
De se-ntoarce bade-al meu,
Am să râd de-al său amar.
De-o pleca, mi-e plânsul greu!
traducere Monica Pillat
Iulia Haşdeu - Primăvara şi toamna
Acelaşi farmec verde
Şi ochiul nostru viu
O primăvară verde
Şi-o toamnă-n arămiu.
Că dacă primăvara, cu voci de păsărele
Ne-nveseleşte-n cântec de paseri neînvinse,
Şi toamna calmă, tristă, cu vânturile grele,
Ne linişteşte-n taină cu umbrele ei stinse.
O veselie albă
Ce nu cunoaşte haos;
Pe când toamna în salba
Îmbie la repaus.
Inspiră fiecare o altă nostalgie
Şi-n caldele miresme ne-am vrea mereu ascunşi:
Cele de primăvară - ne-îmbată: o orgie;
De cele ale toamnei suntem mereu pătrunşi.
Dorinţa de ieşire
Adâncul cercetându-l;
Dar toamna, c-o privire,
Ne reculege gândul.
În fiecare lucru un farmec poate fi!
Aflându-l, omul ştie să fie mulţumit:
În primăvară simte nevoia de-a iubi,
Pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit!
(3 octombrie 1887)
Iulia Haşdeu - Dispreţul
Pentru anii mei amorul încă nu e! N-am iubit!
Am tot râs de chipu-i rumen, până-acum necontenit;
Faţa lui trandafirie e curată născocire
Spusă poate-odinioară de-un poet, aşa-n neştire,
Căci mai toţi amorezaţii, care-n cale mi-au ieşit
M-au făcut să-mi piară pofta şi dorinţa de iubit.
Faţa lor este sau pală sau deodată înroşită
De-o roşeaţă ca de friguri, iar privirea rătăcită,
Ba aruncă-n orice parte fulger crunt, răutăcios,
Ba e fixă, sperioasă, neavând nimic frumos.
Într-a lor timiditate, dacă ştiu ca să roşească,
Mutra lor este stângace şi încep să se prostească;
Gura lor nu zice-o vorbă, căci se tem c-or zice rău,
Halul acesta-ntotdeauna, m-a făcut să râd mereu.
Sunt prea tânără acuma! Poate mai târziu, vreodată
Să am milă şi-ndurare de privirea lor speriată.
Iar baladele lor blânde, poate-odată să le-ascult,
Astăzi însă îmi par proaste şi mă fac să râd mai mult.
Mi se spune că Amorul, mă va pedepsi odată,
Că târziu sau mai devreme, pe-o figură adorată,
Voi dori ca să văd jalea sau privirile de foc,
Care le resping acum şi de care îmi bat joc.
Nu zic ba! E cu putinţă! Însă, până-atunci, întruna
De-a Amorului putere o să râd întotdeauna.
Acea zi, de-o fi să vie, dar de care mă-ndoiesc,
Este încă prea departe, pentru ca să mă-ngrozesc!
Aşadar, cât mai sunt încă, în a vieţii mele floare,
Nu risipiţi a mele visuri! Ah! lăsaţi a mea candoare!
Voi, aceia care Amorul ne-ncetat mi-l lăudaţi
A mea dulce nepăsare, pentru ce să mi-o furaţi?
Când prin vârstă sunt femeie, iar prin inimă copilă,
Această clipă trecătoare nu mi-o luaţi făr' de milă!
Daţi-mi voie, prin grădină, veselă să rătăcesc,
Să gonesc negrele visuri şi să nu simt că roşesc.
Daţi-mi voie, în pădure, să culeg crinul curat,
Floare albă, feciorească, ca şi-un suflet nepătat.
De defectele femeii daţi-mi voie a fugi,
Voi să fiu frumoasă, însă fără artă, făr-a şti
Farmecul ce naşte-n mine şi puterea ce o are
N-am nevoie a cunoaşte! – În dorinţa cea mai mare
De-a trăi în mulţumirea nedescrisă; c-am păstrat
A mea inimă uşoară şi-al meu suflet nepătat!
Iulia Haşdeu - A fi iubită
Murişi, o, Beatrice, în floarea vârstei sfinte...
Cu dragostea-i poetul te-a însufleţit;
Prin versurile sale ne stă mereu în minte
Imaginea ta dulce, căci Dante te-a iubit.
Ţi-a fost, o, Eloise, fatală dimineaţa.
De Abelard iubită, fu sincer dragu-ţi crez,
Şi – crin în mănăstire – sfârşitu-ţi-ai viaţa...
Dar, ca pe Beatrice, eu te invidiez.
Tu-l plângi pe Cid, Ximena, fiindcă, aspră, soarta
Potrivnică îţi este şi nu-l mai poţi vedea.
El te-a iubit... Iubirea învinge chiar şi moartea;
De-aceea-ntotdeauna eu te voi învia!
Ah, să te ştii iubită! Ce sfântă fericire!
Să plângi atunci îţi vine, dar lacrime cereşti!
Să mori iubind!... Ah, moarte de har şi norocire.
Când mori în nimb de soare, ca-n el să retrăieşti!...
din Opera poetică (2005)
Iulia Haşdeu - La ce cugetai?
Când pe cărţi de rugăciune, genele ţi le plecai,
Spune-mi scumpa mea amică, la ce oare cugetai?
Închinându-te, o! spune-mi, oare nu cumva rosteai
Al meu nume, câteodata, aşa dulce îl găseai?
Eu ceream la cer - când vântul steagurile flutura -
Ca să binecuvinteze lupta şi izbânda mea;
Şi pe când gornistu-ntruna, marşuri de război suna,
Sufletu-mi, gelos pe tine, tot spre tine s-avânta.
Iar când tu, îngenunchiată, te rugai la Dumnezeu,
Eu, călare pe fugaru-mi negru ca un pui de zmeu,
Alergam după al slavei, zgomotos şi lung alai;
Îmi râdeam de-orice pericol! Moartea-n faţă am privit,
Jupuită, numai oase şi cu chip îngălbenit.
Nu cumva atuncea iarăşi, tot la mine cugetai?
(iulie 1886)
Iulia Haşdeu - Cântec dac
Păduri străvechi sub lovituri,
Despotice bice de vânt,
Semeţele Daciei păduri
Trufaşe stau iarna sfidând.
Aspiră luminile-soare
Un vultur planând peste munţi,
Cu vârfuri pustii, fără boare
De teamă de om, triste frunţi.
Fără de seamă e râul,
Albastrul pământului meu,
Din el naşte crângul şi grâul,
În câmpul fecund, rodul greu.
Din drumu-i nimic nu-l abate,
Barierele-n cale-i se sparg,
Şi valuri cu creste-nspumate
Se-avântă mai slobode-n larg.
Ca vulturii, codrul bogat,
Ca râul, ca piscul de munte,
Sub vânt lasă-ţi lanul plecat,
Dar Dacie, ridic-a ta frunte!
traducere Monica Pillat
Iulia Haşdeu - Pe malul lacului Geneva
Tu lac întinzi năframe vii de ape,
Argintul undei pe nomad opal,
Culorile par moi, miresmele pe-aproape
Plutesc înspre cabane peste val.
Din soare stins se cerne prund de aur
Pe lac, în somn talaze dezmierdate,
Curând amurgul cade peste plaur
Şi-aprinde ape mov împurpurate.
Sub valuri de-aburi albi stâncile sumbre
Fantome-nfricoşate par în noapte.
Tăcere. Din cascade-voci de umbre,
Şi apele-n cădere sună şoapte.
Atunci să vezi minunile fluide
Cum scapără, se-aprind şi flacăra e val,
Jeratic dogorind văpăile lichide,
Pe focul stins al zilei, în licăriri pe mal.
Leman albastru, cerului oglindă,
Vioi azur de Orient. – Simte-un fior
La măreţia-ţi cele ce te colindă
Posomorât eşti, aprig şi totuşi zâmbitor!
Nici marea n-are valuri de poveste,
Nici munţi în jur mai falnici decât tine
De pază stau înaltele lor creste
Cu mândre frunţi spre zările-lumine.
O de-aş rămâne pe-al tău mal
S-aud cum plânge apa jalea lin,
Şi cum se tânguie în unde blândul val
Să fiu aici mereu, să mor senin!
Dar nu, eu voi pleca, iubite ape
La revedere - poate niciodată,
De-ntâia mea iubire cât de aproape
Va fi de voi – pe valuri legănată.
traducere Monica Pillat
Iulia Haşdeu - Zile de nelinişte
Sunt tânără şi viaţa îmi e atât de dragă;
Privind însă pe morţi, ceva de ei mă leagă,
Că-i văd dormind senini în somnul de-ntristare.
Dar azi o-ntunecare în mreaja ei m-a prins,
Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins,
Şi în mocnirea vieţii eu nu te urăsc, soare!
................................................
Unui copil ca mine, - o, cine poate crede? -
Că sufletu-i linţoliu, chiar dacă nu se vede,
Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,
Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,
C-aşteaptă-n nerăbdare durerea-şi potoli
C-un dor respins de cer!
traducere de Ciprian Doicescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
