Eusebiu Camilar - Rămâi să mai ciocnim o cupă

 

 

Cu vin albastru de la hanul din valea umbrelor fugare...
Rămâi să mai ciocnim o cupă la hanul vechi de pe coclaur,
Căci pentru vin şi pentru tine mai am în sân trei pumni de aur.
Rămâi să ne-omorâm tristeţea şi setea fără alinare

Ştii tu, frumoaso, că ulciorul din care beai înfrigurată
L-a făurit din ţărnă sfântă, din ţărna unui trup de fată,
L-a făurit cândva olarul cel inspirat de duhul rău
Din ţărna unui trup de fată frumos şi cald ca trupul tău...

Ca mâne-om putrezi-n morminte uitaţi, nepomeniţi de nime...
Ca mâne vor veni olarii să fure lut din ţintirime;
Şi trupul Tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri...

Înmirezmează-te, frumoaso, ca pe-un altar, cu mirodenii,
Cât ochii îţi sunt plini de flăcări, cât zarea-i plină de vedenii,
Atât cât drumurile lumii mai au pe margini bucurii,
Căci mâne, în zadar vei bate la porţi de suflete pustii...

Iubeşte-mă acum, căci anii pe năzuinţi ne-or pune frâuri,
Căci zilele vieţii noastre se duc ca undele pe râuri;
Şi trupul tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri...

 

Petru Creţia -Tu dulce-neagră

 

Petru Creţia -Tu dulce-neagră

 

Tu dulce-neagră, furios amară

Esenţă

Care bântui arborii şi gândul,

Făcând şi desfăcând gânduri şi lumi,

Iluminând pe dinlăuntru pătimirea

Şi sfâşiind fragila rezistenţă

A clipelor chemate să se ducă

Şi să urce

În alt timp.

Ţie, trecere şi stavilă, ar trebui să-ţi dăm

Un nume

Pe care iadul fiinţei să nu-l ştie.

Zamfir Bălan - O relaţie puţin cunoscută

 

Henriette-Yvonne Stahl - Panait Istrati              Despre corespondenţa dintre Henriette Yvonne Stahl şi Panait Istrati se ştiu puţine lucruri. În nota biografică, alcătuită de Mihaela Cristea la ediţia din 1988 a romanului Între zi şi noapte, se poate citi, în dreptul anului 1930: "din mulţimea personalităţilor de cultură, care îi frecventau casa, leagă o aleasă prietenie cu Panait Istrati. Menţionăm că, din păcate, corespondenţa lor a fost distrusă în timpului războiului din 1944".             Nu poate fi vorba de "corespondenţa lor", ci numai de scrisorile primite de H. Y. Stahl. În fondul Casei memoriale "Panait Istrati" din Brăila, se află şase scrisori trimise de H. Y. Stahl lui Panait Istrati, între 25 februarie şi 18 aprilie 1931. Cinci dintre acestea (25 februarie, 13, 22 martie, 8, 18 aprilie) au fost publicate de noi, în volumul Panait Istrati - Pagini de corespondenţă (Muzeul Brăilei şi Editura Porto-Franco, Galaţi, 1993, p. 98-101). În 1995, cele cinci scrisori au fost traduse şi publicate în Cahiers Panaït Istrati, no 12, fără precizarea sursei. Cea de a şasea, datată "10.III.1931", o publicăm, prima oară, acum.            La vremea apariţiei Paginilor de corespondenţă, nu aveam detalii, în afara celor deduse din scrisori şi a menţiunii Mihaelei Cristea, despre "prietenia" celor doi scriitori (Istrati nu face nicăieri vreo referire la acest episod din viaţa sa). Pe de altă parte, conţinutul scrisorilor dovedea mai mult decît ceea ce Mihaela Cristea numise "o aleasă prietenie". O confesiune a Henriettei Y. Stahl, făcută cu puţin înaintea morţii, avea să apară abia în 1996 (Mihaela Cristea, Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, Minerva, Bucureşti, 1996). Autoarea Voicăi povesteşte acolo amănunte despre împrejurările în care l-a cunoscut pe Panait Istrati: "Întîlnirea mea cu Panait Istrati a fost dramatică. După o lipsă de ani de zile (...) de cum a venit în ţară, Panait Istrati a întîmpinat greutăţi «administrative». Între altele, dificultăţi cu stagiul militar, pe care nu-l făcuse. Într-o zi, a venit la mine generalul Virgil Economu, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei (...) şi mi-a spus: «E Panait Istrati în ţară. I-am aranjat situaţia militară - ce om! - şi ne-am împrietenit.» Panait Istrati l-a întrebat: «Cum aş putea să-ţi mulţumesc pentru serviciul pe care mi l-ai făcut?». Generalul Economu i-a spus: «Vii cu mine în vizită la o tînără scriitoare.»".             Panait Istrati şi H. Y. Stahl nu s-au întîlnit în 1930, ci în 1931. În 1930, Istrati trecea printr-o criză dramatică. Rupsese legăturile cu Occidentul ("Pentru mine Occidentul e mort") şi revenise în România. Publicase Confession pour vaincus, în cadrul trilogiei Vers l'autre flamme, şi, dincolo de cunoscutul scandal, aceasta însemnase şi pierderea prieteniei lui Romain Rolland. Întors în România, cu gîndul de a se stabili la Baldovineşti (lîngă Brăila) - unde voia să-şi întemeieze o "gospodărie ţărănească" - şi-a văzut planurile date peste cap de autorităţi şi de rude. Sentimental, era în pragul prăpastiei: Bilili îl părăsise, după ce îi promisese că vor trăi împreună în casa pe care Istrati tocmai o construise la Brăila, pe terenul unui prieten. Supus interogatoriilor, urmărit de Siguranţă, atacat violent în presă, refuzat de gazete care altădată îi solicitau insistent colaborarea, considerat fie "bolşevic", fie "vîndut dreptei", s-a văzut nevoit, peste toate acestea, să răspundă şi "mascaradei" recrutării.             Corelînd mărturia Henriettei Y. Stahl cu datele scrisorilor şi cu o însemnare a lui Panait Istrati ("...iată-mă în 1931, om în vîrstă de patruzeci şi şapte de ani, recrutînd... în faţa «Consiliului de Revizie.»"), reiese că provocarea întîlnirii de către Virgil Economu s-a întîmplat la începutul anului 1931. Scena i-a fost povestită tinerei scriitoare de Panait Istrati însuşi, la prima vizită, prelungită pînă în zorii zilei următoare. Presupusa "pretenţioasă scriitoare pedantă" s-a dovedit a fi o femeie fermecătoare: foarte frumoasă, inteligentă şi talentată. Chiar din prima zi, Panait Istrati "a făcut cunoştinţă cu toată familia mea, mama, tata, nepoţii...". Şi tot atunci s-a aprins flacăra pasiunii: "Mînca greu, pentru că mă ţinea de mînă, propunîndu-mi să fugim în lumea largă". I-a cerut cărţile (Voica şi Mătuşa Matilda) şi "a venit peste două zile şi mi-a spus: «Am citit toată noaptea. Nu ştii ce spaimă am tras să nu am deziluzii că ai scris nişte siropuri»".             Vizitele au continuat cîteva zile la rînd, apoi Panait Istrati a trebuit să plece la Brăila, iar H. Y. Stahl să-şi pregătească plecarea la Viena. S-au mai văzut o singură dată ("Am sosit azi-noapte de la Brăila. Am vrut să te mai văd o dată înainte de plecarea ta."), iar despărţirea "ne-a fost dramatică. Mă întreba mereu: «Cînd te întorci?»". Şi-au scris şi pînă la plecarea Henriettei. La Viena, H. Y. Stahl a primit, se pare, o singură scrisoare de la Panait Istrati, pe care a citit-o "cu uimire, cu disperare". Scrisoarea a ars în timpul războiului, "dar o ştiu, cred, aproape pe dinafară. În tot cazul, sfîrşitul era cam aşa: «Nu vreau să-ţi dau tristeţea morţii mele. Nu mai am mult de trăit şi e păcat să stricăm ce a fost»".             Nu se ştie cîte scrisori îi va fi scris Panait Istrati. Se vede însă că, după plecarea ei la Viena (15 martie 1931), Istrati a refuzat constant continuarea poveştii de dragoste. Motivele? Unul poate fi cel invocat în scrisoare. Un altul - care, într-un fel, îl contrazice pe primul - ar putea fi cealaltă poveste de dragoste, începută în toamna anului 1930, cu Margareta Izescu, studenta la "fizico-chimice", care avea să-i devină soţie. Scrisoarea din 10 martie 1931 este a doua în ordinea cronologică a celor şase cunoscute, expediate de H. Y. Stahl. Pe baza ei, se poate reface succesiunea corespondenţei şi se poate deduce că debutul l-a făcut Panait Istrati. Scrisoarea Henriettei din 25 februarie, conţinînd două rînduri ("M-am gîndit mult la Dumneata şi ştiu că-mi pare bine că te-am cunoscut. Te rog să nu uiţi asta." - Pagini..., p. 98), deşi nu pare, este un răspuns. La el se face referire în scrisoarea din 10 martie: "În prima clipă - răspuns scrisorii matale - ţi-am trimis cîteva cuvinte - nu ştiu ce înţeles le-ai găsit, însă eu le rupsesem din adînc din mine şi credeam că vor fi suficiente."             Pentru că se apropia plecarea la Viena, H. Y. Stahl îi scrie iarăşi, peste numai trei zile (13 martie): "Ţi-am scris ultima scrisoare întrebîndu-te dacă pot sau nu să-ţi scriu atunci cînd simt nevoia şi iată că fără să-ţi aştept răspunsul, Panait Istrate, eu din nou îţi trimit cuvinte. Şi cum aş face altfel cînd le simt în suflet prea multe şi că vor să vie la lumină - şi apoi cui să le trimit cînd toate sînt născute din vina dumitale? (...) Dacă acum m-ai lovi cu un răspuns care m-ar durea, aş înceta să-ţi scriu ca să nu te supăr, dar n-aş înceta să-ţi mulţumesc." (Pagini..., p. 98)             Între 8 şi 18 aprilie, datele ultimelor două scrisori expediate de H. Y. Stahl, de la Viena şi de la Berlin, Istrati a pus capăt relaţiei. Scrisoarea lui se încheia, "în mod ciudat", în franceză: "Laissons le temps passer". H. T. Stahl i-a răspuns, punînd la final aceleaşi cuvinte, semn că acceptase situaţia: "Panait - după ultima ta scrisoare, orgoliul sau prudenţa m-ar putea sfătui să nu îţi mai scriu, dar faţă de tine n-am nici un fel de orgoliu, nici un fel de prudenţă şi sînt mîndră de asta. Singurul lucru care ar fi putut să mă oprească de a-ţi mai scrie, ar fi conştiinţa că n-am dreptul să o fac cît timp n-aş putea în acelaşi timp spune că sînt pentru totdeauna a ta. Pentru că însă, gîndul acesta, de a fi a ta, întreagă a ta, a trecut prea aproape de mine - cred că totuşi îţi pot spune încă, ce stă aci, pe suflet. Dealtfel, de acum n-am să îţi mai scriu, afară dacă mi-o ceri. (...) Poate că m-am înşelat şi că nu eşti tu acela al meu, dar trebuie să ştii că semeni îngrozitor de mult cu ceva ce aşteptam. (...) Şi de acum: «ce-o vrea Dumnezeu» - spun şi de data asta, căci nu găsesc alte cuvinte. Vreau însă să ştii, că pentru ce mi-ai dat pînă acum îmi eşti drag şi aproape că n-am să pot auzi numele tău fără să tresară în mine, adînc, ceva cald, mereu.             Şi acum: "laissons le temps passer" (Pagini..., p. 100-101).             Nu s-au mai întîlnit niciodată. În convorbirile cu Mihaela Cristea, H. Y. Stahl mărturiseşte că nu l-a mai văzut decît fără viaţă, pe catafalc. "Pe catafalc, Panait Istrati părea tînăr, viu, frumos. Numai că avea splendoarea lui de ochi închişi." 10.III.1931 Panait Istrate,         În prima clipă - răspuns scrisorii matale - ţi-am trimes câteva cuvinte - nu ştiu ce înţeles le-ai găsit, însă eu le rupsesem din adânc din mine şi credeam că vor fi suficiente. Dar deodată mă trezesc că te simt atât de aproape şi persistent în gândurile mele încât mi s-ar părea nedrept să-mi schilodesc dorinţa asta de a-ţi vorbi.         Sunt bucurii sau dureri cari nu mai trec niciodată. Dumneata mi-ai dat una din acele bucurii. Prin asta m-ai legat pentru toată viaţa, chiar dacă nu ne-om mai vedea niciodată.         De când te-am întâlnit îmi sunt gândurile mai limpezi şi simt nevoea puternică să-ţi înapoiez ceva din bucuria clară pe care mi-ai dat-o. Panait Istrate îţi mulţumesc din tot sufletul şi iartă-mă că nu găsesc alt cuvânt decât acest simplu: mulţumesc. Hai să nu murim încă Panait Istrate. Şi ce groază îmi era în seara aceea în care ai venit la noi - că o să rămânem străini şi că nu o să înţelegi!         Peste câteva (5) zile plec din ţară. Pot să-ţi mai scriu, sau nu trebue? În tot cazul Panait Istrate ordin dau din nou: când ai nevoe de suflet aproape, să te gândeşti la mine. Şi apoi mai sunt mulţime de lucruri cari nu au cuvinte şi nu pot lua viaţă pe petec de hârtie şi pe cari trebuie să le simţi. Henriette Stahl P.S.: În tot cazul îţi dau şi adresa din Berlin unde voi fi pe la sfârşitul lunei: Berlin W. 30. Victoria Luize Platz 8 "Pension Röhr" H. Y. Stahl

 

Alexandu Paleologu - Despre prietenie

 

 

 Probabil că marile prietenii, cum a fost cea dintre Caius Laelius şi Scipio Aemilianus, al cărei elogiu îl face Cicero în De amicitia, erau şi atunci destul de rare, poate tot atât de rare ca în zilele noastre şi ca întotdeauna. Vestitele şi exemplarele cupluri de prieteni ca Damon şi Pithias sau Harmodius şi Aristogiton, care au existat istoriceşte, pentru a nu mai pomeni pe cele legendare ca Ahile şi Patrocle sau Oreste şi Pilade, erau, ca şi cel care i-a inspirat lui Cicero cunoscutul dialog, cazuri cu totul excepţionale: au şi fost reţinute ca atare în amintirea omenirii. Fireşte că asemenea prietenii s-au legat şi se pot lega şi între oamenii obscuri, dar experienţa şi judecata ne spun cã numãrul lor nu poate fi decât o minoritate.

Marea prietenie e fără îndoială tot aşa de puţin obişnuită ca marea dragoste. Ca şi aceasta, ea nu e un fenomen natural, ci unul de cultură, adică un produs al spiritului, care, potenţând o pornire spontană şi sporadică (gr. sporadikos: împrăştiat: în cazul dragostei, instinctul perpetuării, în cazul prieteniei, sociabilitatea), o transformă într-un sentiment concentrat, conştient şi continuu. Aşa cum toţi oamenii au, mai mult sau mai puţin, o viaţă sentimentală, dar cei mai mulţi ignoră marea iubire chiar dacă-şi închipuie că au parte de ea, toţi avem relaţii mai mult sau mai puţin preferate cu unii din semeni.

Dintre aceştia unii ne devin apropiaţi şi intimi, pe temeiul plăcerii şi folosului material sau, ca să ne exprimãm mai frumos, al —“afinităţilor elective”. Dar câte din aceste prietenii nu rezistă decât fiindcă nu au avut prilejul verificării printr-o probă severă şi eliminatorie? Câte nu se desfac pur şi simplu prin schimbarea domiciliului sau locului de muncă? Şi câte rezistă unei lungi absenţe, câte nu sunt foarte uşor înlocuite? În ce mă priveşte, am avut, e drept, bucuria să mă întâlnesc în străinătate, după decenii de despărţire şi fără să ne mai fi scris, cu doi buni prieteni din prima tinereţe, cu care am regăsit imediat aceeaşi înţelegere perfectă şi cordială de odinioară, chiar mai profundă mulţumită maturităţii. Dar am văzut în jurul meu cum schimbările pe care timpul le aduce în cadrul existenţelor noastre fac să treacă în uitare persoane cu care am avut, probabil chiar ani de zile, obiceiul să ne petrecem răgazurile împreună: ne erau şi le eram de fapt destul de indiferenţi.

Deşi, cum spuneam, nu cred că proporţional prietenia era mai puţin rară în vechime decât azi, e totuşi foarte probabil că în societatea modernă alegerea prietenilor, cât şi relaţiile cu ei sunt mult mai întâmplătoare decât în epocile trecute, din cauza aşa-numitului “ritm al vieţii”, adică a organizãrii ocupaţiilor şi a “timpului liber”. însăşi expresia aceasta, pe care lumea veche nu o cunoştea şi care a apărut cam o dată cu taylorismul şi ca un efect al acestuia, implică faptul că o parte însemnată a timpului, deci a vieţii oamenilor, nu e liberă, iar pe cealaltă se grăbesc s-o “omoare”, scop în care se inventă şi proliferează pe scară din ce în ce mai mare divertismente standardizate. Paraziţii sociali al căror timp e în întregime “liber” îl… “ omoară ” în întregime, ceea ce înseamnă în definitiv că-şi anuleazã totalmente existenţa (or, între inşi cu existenţe nule nu se pot întemeia prietenii reale). în ziua de azi, timpul zis “liber” e folosit îndeobşte pentru aşa-numita “deconectare”, care nu înseamnă propriu-zis altceva decât suspendarea sau obliterarea oricăror preocupări reale, deci iluzie şi inconştienţă mai mult sau mai puţin organizate. În consecinţă, prieteniile au şi ele acest caracter şi se revine la relaţii superficiale, dacă nu şi efemere, respectivii prieteni fiind de fapt simpli parteneri de week-end, bridge şi celelalte.

Pe de altă parte, ocupaţiile devenind din ce în ce mai specializate, prieteniile sunt de obicei ocazionate de “specialităţi”: medicii între ei, inginerii între ei, economiştii, scriitorii, avocaţii, militarii, pictorii etc., între ei (cu toţii, la rândul lor, diferenţiaţi pe specialităţile tot mai distincte din sfera profesională: chirurgi, electronişti, dramaturgi şi aşa mai departe). Şi căsătoriile sunt prilejuite mai mult de coincidenţe profesionale decât de alte afinităţi. Durata acestor relaţii, fie amicale, fie conjugale, e şi ea determinată de relativul status quo al împrejurãrilor.

Nu e mai puţin adevărat, totuşi, că şi prieteniile ilustre ce se pot arăta ca exemple au fost şi ele, de cele mai multe ori, între oameni oarecum de aceeaşi “specialitate”, Laelius şi Scipio, de pildă. E firesc ca între oamenii ce se consacră unor mari idealuri şi acţiuni, în artă, în ştiinţă, în politică, să se aleagã prieteni cu afinităţi personale profunde şi durabile. În asemenea cazuri, eventualele disensiuni şi rupturi ce pot surveni nu au niciodată decât motive de ordinul credinţelor şi principiilor şi deci prietenia, chiar dacă încetează definitiv, rămâne undeva, în plan ideal, întreagă, iar stima şi poate chiar iubirea mutuală, trecând într-un domeniu al tăcerii, nu pot să dispară cu totul. Nu cred deloc că asemenea prietenii erau mai frecvente în lumea antică decât în cea medievală, în cea modernă sau în cea contemporană. Dar e adevărat că în antichitate se punea un preţ mult mai mare pe prietenie decât pe dragoste.

Fără îndoială că aceasta se datorează relativului dispreţ al anticilor faţă de femeie, adică mai exact desconsiderării ei în plan social. În Evul Mediu condiţia juridică a femeii nu s-a ameliorat aproape deloc, dar cea socială a câştigat enorm prin cultul Madonei şi instituţia cavalerismului: de aici apariţia amorului courtois, idealizat în poezia trubadurilor, în legende ca a lui Tristan sau a lui Lancelot. Mai târziu au apărut filozofii “libertini” şi senzualismul, atât filozofic, cât şi “galant”, apoi romantismul, pe urmă şcoala naturalistă şi în cele din urmă Freud. în toate aceste perioade a dominat interesul faţă de femeie, văzută alternativ, când ca Madonă, când ca Veneră.

Între timp, în vremea Renaşterii, atât datorită recrudescenţei interesului pentru antichitate, cât şi altor cauze pe care nu e loc să le enumerăm acum, prietenia virilă redevine o temă “culturală”, şi Montaigne, de pildă, vorbind de prietenia dintre el şi Etienne de la Boétie, o tratează în spirit şi cu referinţe antice. Trebuie să remarcăm că la Grecii antici prietenia virilă fãcea loc şi aşa numitului “amor grec”, despre care Montaigne spune: “Et cet`autre licence Grecque est justement abhorée par nos moeurs, laquelle pourtant pour avoir, selon leur usage, une si necessaire disparité d’aages et différence d’offices entre les amans, ne respondoit non plus assez a la parfaite union et convenence qu’icy nous demandons.” (Ess., I, cap. XXVIII).

Caracterul ambiguu al prieteniei la Greci apare ca de la sine înţeles în dialogul lui Platon, Lysis sau despre prietenie. Dialogul acesta e plin de arguţii sofistice aduse pe de departe pentru a stabili teze practic contestabile, dar filozofic fecunde, în mod obişnuit atribuite lui Socrate de către Platon, cum este cea că prietenia (philia, aproape identică la el cu eros) ar fi năzuinţa unilaterală a neîmplinitului către împlinire şi că deci numai fiinţa imperfectă iubeşte, cea perfectă rămânând impasibilă (teză de altminteri amendată foarte subtil chiar de Platon la finele dialogului).

Cu toate arguţiile acestea, nu rareori iritante, dar şi stimulatoare pentru inteligenţă, Platon deduce în Lysis, într-o extrem de frumoasã şi subtilă viziune artistică (şi dramaticã în planul mişcãrii spiritului) esenţa ultimă a prieteniei, principiul ei generator, care e ideea de Bine. Dar despre prietenie propriu-zis, adicã despre ceea ce înţelegem în mod obişnuit şi efectiv prin acest cuvânt, despre formele şi modalitãţile ei ca fenomen concret, social şi individual, aflãm din Lysis prea puţin.

Tuturor acestor forme şi modalităţi le face inventarul complet Aristotel în cărţile opta şi a noua din Etica Nicomahică. Nimic nu e de adăugat, nici de amendat la ceea ce spune Aristotel în această materie (ca şi în aproape toate materiile).

De la început face o afirmaţie extraordinară, care dacă nu e înţeleasă în spiritul civic, etic şi raţional al filozofiei greceşti şi clasice, riscă să ducă la cele mai funeste consecinţe. Anume: legiuitorul înţelept pune mai mare preţ pe prietenie decât pe dreptate. Dacă ne gândim la importanţa pe care o dă filozofia greacă legiuirii, adică ordinei şi cetăţii, înţelegem că prietenia e prin excelenţă tema primordială a filozofiei (ceea ce rezultă în mod evident şi din Lysis). În nici un caz afirmaţia lui Aristotel nu înseamnă că dreptatea ar putea fi eventual sacrificată de dragul prieteniei, ci, dimpotrivă, că ea decurge în mod necesar din prietenie. Omul fiind prin definiţie sociabil (zoon politikon), fireşte că afinităţile prin care se asociazã cu semenii săi sunt determinante pentru constituirea oricãrei comunităţi. Aristotel spune că toate comunităţile sunt părţi ale comunităţii politice (recte ale cetăţii) şi că deci aceasta se întemeiază pe prietenie.Dar numai cetatea, adică societatea civilã, poate asigura dreptatea şi numai în cadrul cetăţii, în care se cristalizează morala ca fenomen individual de conştiinţã, e posibilã prietenia.

Bineînţeles că afinităţile care determină comunitatea umană sunt în primul rând interesele vitale, adică folosul şi plăcerea. Aristotel, deşi declară că folosul şi plăcerea nu confirmă în mod perfect prietenia, fiind supuse fluctuaţiilor şi nefiind intrinseci şi imuabile şi pure ca virtutea (adică, după Lysis, binele), care singură consacră adevărata prietenie, le reţine totuşi ca esenţial necesare, chiar dacă nu suficiente. Mânat mai mult de umoare şi lipsit de spiritul metodic al Stagiritului, Montaigne, comentându-i acest pasagiu, se pripeşte cam imprudent să tăgăduiascã plăcerii şi folosului caracterul de factori determinanţi ai prieteniei:“Car, en général toutes celles (les amitiés n.n.) que la volupté ou le profit, le besoin publique ou privé forge et nourrit, en sont d’autant moins belles et genereuses, et d’autant moins amitiez, qu’elles meslent autre cause et but et fruit en l’amitié, qu’elle mesure” (loc. cit.).

Părerea că prietenia ar fi “dezinteresată” e un clişeu moralizator lipsit de acoperire: nu există prietenie fără plăcere şi folos. Diferenţa dintre prietenie şi formele inferioare, superficiale, de cârdăşie, nu e alta decât cea dintre nivelurile de interes (fără a le exclude pe cele elementare, care sunt de la sine înţelese). Butada cinică a lui Bloy:”Je reconnais un ami à ceci qu’il me donne de l’argent” nu e nici meschină, nici nedreaptă. Asistenţa băneascã e, orice s-ar spune, o probă crucială a prieteniei. Tot Bloy spunea altădată că între prieteni nu se ştie niciodată cine dă şi cine primeşte. Folosul mutual e de toate felurile cu putinţă, valorile de ordin moral şi cele de ordin material intrând într-un joc de compensaţii şi de amestecuri care în cele din urmă menţin un echilibru egal şi constant. Saint-Exupéry spune undeva că prietenul este acela la care nu te sfieşti să baţi în toiul nopţii la uşă strigându-i: “Deschide, sunt eu!”. Unui prieten adevărat i se poate cere orice, dar nu i se poate pretinde nimic. De aceea, nimic nu e mai absurd şi mai injust în prietenie decât reproşurile şi întoarcerea serviciilor şi sacrificiilor fãcute: acesta e, de altfel, şi sensul afirmaţiei lui Aristotel că între prieteni nici nu e nevoie de dreptate. Prietenia e dreaptă prin ea însăşi, ea e prin excelenţă întruchiparea dreptăţii.

Nu mai puţin şi a libertăţii. Prietenia e una din manifestările esenţiale ale libertăţii, în primul rând fiindcă înseamnă alegere, dincolo de legăturile rudeniei (dar, liberă fiind alegerea, ea poate fi făcută şi înăuntrul acestora). Prietenie înseamnă opţiune manifestă şi constantă, deci o angajare deliberată şi încărcată de răspundere. E deci cu totul străină de orice capriciu şi de regulă nu se declanşează prea spontan (ceea ce nu înseamnă deloc că întâmplarea nu joacă şi în prietenie ca şi în toate lucrurile omeneşti un rol pe care numai cine nu are simţul realităţilor se încumetă a-l nega). Aristotel subliniază de la început că, neputând exista prietenie decât mutuală, ea trebuie să fie manifestă, ştiută nu numai de cei în cauză, ci de toată lumea. Îmi pare evident că nu pot exista prietenii secrete. O conjuraţie nu e prietenie propriu-zisă, dar se poate întemeia pe prieteniile existente sau poate da naştere altora care să subziste ulterior. Dar prietenia nu poate fi clandestină: ca act de libertate, ea trebuie să fie pe faţă, uneori chiar sfidătoare: clandestinitatea e contrariul libertăţii. (E adevărat însă că “ocultarea”, “conjuraţia”, “ilegalismul” sunt, în anumite perioade şi împrejurări, singura subzistenţã a libertãţii, dar scopul nu poate fi altul decât ieşirea la lumină).

Aristotel arată că regimul politic cel mai favorabil prieteniei e democraţia, în vreme ce sub tiranie prietenia devine extrem de rară. Tiranii au numai adulatori şi sicofanţi; ei nu pot avea prieteni şi nici tolera prieteniile dintre supuşi; fac totul pentru a le ruina, prin insinuarea suspiciunii mutuale, îndemnarea la delaţiune, dezbinarea prin tentaţie şi frică. Prietenia e singura forţă care, prin simpla ei existenţă, se opune implicit tiraniei şi menţine spiritul relaţiilor civile în plină oprimare şi degradare a virtuţilor civice. Fireşte că la atari presiuni nu rezistă decât foarte rare prietenii adevărate. Acestea sunt de asemenea singurele promotoare ale relaţiilor civile şi în cazul anarhiei.

 

 

 

”Prietenia fiind o opţiune, cum spuneam, deliberată şi constantă, fiind un mod de a asuma destinul altuia, e limpede că ea nu se poate da cu uşurinţã. Genul de om “prietenos”, aşa-zis cald şi comunicativ, spontan, îndatoritor, nu e deloc cel din care se aleg prieteniile durabile. Soiul acesta prea simpatic de oameni cu bunăvoinţa împrăştiată e prin natură inapt pentru virtutea eliminatorie, răspunzătoare şi perseverentă care e prietenia. Cred, dimpotrivă, mult mai capabil de prietenie genul mai distant, mai rezervat, mai puţin doritor de a plăcea, poate chiar în aparenţă mai egoist, poate uneori cu un caracter mai dificil. Nu e de pus multă nădejde în prietenia altruiştilor fără astâmpăr, maniaci ai negării de sine şi idealişti nerăbdători; aş crede chiar că o oarecare nuanţă de mizantropie e mai curând proprie unor prietenii adevărate. Generozitatea, fără de care nu e de conceput o mare prietenie, nu e deloc tot una cu altruismul; ea presupune o conştiinţă de sine mult mai sigură şi mai cuprinzătoare decât la firile comune şi e, de fapt, inseparabilă de curaj; aceste două însuşiri, pe care Descartes le preţuia atât de sus, nu pot exista fără o foarte precisă putere de reprezentare a realităţilor nevăzute şi fără o foarte fermă putere de decizie, adică fără imaginaţie şi simţ practic. Nu există prietenie şi nu există nici o virtute fără imaginaţie şi fără simţ practic.(...)

Dar marile crize politice, lovituri de stat, revoluţii, război civil pot arunca buni prieteni în tabere opuse. În asemenea cazuri, adversităţile sunt ireductibile nu numai pentru că pasiunile se exacerbează extrem, cu consecinţe sumare şi implacabile, ci şi pentru că problema binelui public, salus populi, capătă un caracter radical, adică tragic.

Atunci se pune proba de foc. Cazuri de acestea au fost mai puţin rare decât s-ar putea crede, în vremuri de război civil şi teroare: prietenii se pot afla în tabere vrăjmaşe iar unul să cadă în teritoriul stăpânit de ceilalţi şi la cheremul aparent fostului său prieten. Acesta nu va ezita să-şi trădeze mai curând cauza decât prietenul, călcând peste propria convingere, cu orice risc, inclusiv cel suprem.

Iată înţelesul ultim al tezei lui Aristotel: prietenia este mai presus de dreptate. În ultim resort, aceasta e dreptatea.

Dreptatea neputând fi decât divină, prietenia, ca şi dragostea, e de fapt cale împreună spre Dumnezeu.”

(Din vol. Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, Polirom, Iaşi, 1997)

Ioan Alexandru - Omul

 

 

Cu omul din spatele meu
ducem împreună o uşă – lemnul din care-i
închipuită brutal e ud şi greu de zgâriat.
Ca şi cum toate bătăliile absurde ale lumii
cu cai, săgeţi şi coifuri ar fi avut nemijlocit
loc pe întinsurile ei.
Câmpia mucedă ne hărţuie din urmă.
Suntem în zori şi coborâm o pantă.
Azi-noapte a plouat şi lunecă
pământul sub călcâie.
Cămăşile albe umflate de vânt -
parcă ducem un mort printre valuri
de grâu nemişcat. Omul ar trebui
să fie în faţă. E mai înalt şi
panta coborând-o toată greutatea
a năvălit pe mine şi mi se umflă
venele la gât şi-aş vrea grozav
să trag o înjurătura. Cine eşti, omule?
Când alunec eu, omul din spate
râde cu gura lui de roată dărâmată.
Când lunecă el, eu aproape mă prăbuşesc
de n-ar fi uşa, gunoi de lemn,
un fel de echilibru.
Mergem încet spre cine ştie unde.
Când trecem
pe la-ncrucişări de uliţi,
ne scoatem pălăriile tăcuţi
şi ascultăm – plesneşte soarta lumii.
Apoi nu-l mai întreb; ştiu eu pe unde
să apuc şi printre pomi înguşti
înclinăm uşa ca să putem pătrunde
mai departe. Cad picuri mari de
ploaie de pe frunze cum le clintim
crengile-n mers
şi reci îi simt sub gulerul cămăşii,
pe umeri şi sprâncene, şi mi-e foame.
Am fost luat direct din somn
la treabă asta neînţeleasă
şi tu, mamă, nicicând n-ai să mai ştii
încotro fiul tău a dispărut fără să lase-o urmă.

 

Octavian Paler -Scrisoare domnului Unamuno

 

 

Am uitat în ce împrejurări am văzut prima oară această moară de vânt. Ţin minte doar că aripile aproape putrede, bălăbănindu-se în aer, mi s-au părut atunci produsul ironic al unuia dintre detractorii lui Don Quijote. Încă nu aflasem câte primejdii ascunde o lume fără întrebări. În vremea aceea am râs şi eu de un bărbat cam ciudat care umbla prin păduri pândind flăcările ce dansează pe comori. Într-o zi, pe baza spuselor lui, a fost dezgropat din pământ un vas de lut plin cu monede de aur. N-a mai râs nimeni şi unii au început să-l urmărească pe ascuns, convinşi că şi vasul acela îl descoperise din greşeală. Un copil îi mutase semnul pe care el lăsase ca să recunoască locul. Lumea a început să râdă din nou, fără să-şi pună problema că, fără credinţa acelui om ciudat, n-ar fi existat nici greşeala norocoasă.

Totuşi, altceva mă face să privesc această moară de vânt ca şi cum abia acum am văzut-o. Probabil, mi-am amintit aici că iluzia luptă cu mâinile goale împotriva motivelor de tristeţe, dar măcar ea refuză consolarea. Şi, între timp, s-au schimbat multe în modul meu de a judeca lucrurile. Am aflat că nu poţi să râzi liniştit de Don Quijote şi în acelaşi timp să-ţi faci iluzii. Apoi că toate acestea trebuie spuse mai devreme sau mai târziu. Şi e mai bine să nu amân.

Într-un fel, ştiu că măreţia lui Don Quijote nu poate nimic împotriva timpului. Eroismul lui nu poate birui o clepsidră. Am epuizat astfel singurul meu argument contra lui Don Quijote. Acum sunt liber, domnule Unamuno, să declar că-l iubesc tot atât de mult cât şi dumneavoastră pe Cavalerul nostru. Al nostru, adică al celor care, în fond, nu l-au dispreţuit niciodată, chiar când am greşit îndoindu-ne de el, şi n-am socotit că ar trebui internat într-un spital pentru a fi vindecat de iluziile sale. Binenţeles, se vor găsi totdeauna destui care să-l compătimească. Tocmai de aceea e nevoie să existe şi unii care să-l apere; şi vreau să mă recunosc printre ei, cel puţin când am înţeles, cred, ce datorăm Cavalerului. Iar noi nu vom vorbi de compasiune, ci de de orgoliu.

Mi-aş îngădui chiar să propun o altă metodă decât dumneavoastră care îi sfătuiţi pe cruciaţii ce vor pleca în căutarea mormântului lui Don Quijote să-i înfrunte pe hidalgii raţiunii. Să-i înfrunte şi, mai ales, să evite să discute cu ei. La argumente, ziceţi dumneavoastră, cei plecaţi să răscumpere mormântului bunului Cavaler trebuie să răspundă cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance. Şi motivaţi: dacă vii cu argumente în faţa argumentelor, eşti pierdut. Poate mă număr printre aceşti hidalgi ai Raţiunii şi n-aş izbuti să iau parte la această cruciadă fără să mă întreb nimic. N-aş putea să le întorc spatele celor care ne spun că există viitor şi că nu se reduce totul la ce se întâmplă cu noi. Şi totuşi, îl iubesc pe bunul Cavaler şi cred că-l putem apăra şi altfel de ironiile şi de batjocura scepticilor...

Îmi vine în minte ce povestesc istoricii despre ziua când Sylla a renunţat la funcţia de dictator al Romei şi s-a îndreptat spre casă ca un individ oarecare. Trecătorii se fereau înfricoşaţi încă. Unul singur a început să-l urmărească, înjurându-l. Sylla nu se întoarse nici măcar când acesta scuipă în direcţia lui. Dar spuse puţinilor prieteni care îl însoţeau: "Ce imbecil! După acest gest, nu va mai fi nici un dictator în lume dispus să părăsească puterea."

Mă tem, domnule Unamuno, că dacă ne vom hotărî să răspundem cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance, în loc să venim cu argumente, mă tem că oamenii vor spune despre noi: "Ce imbecili! După acest gest, nimeni nu-i va mai urma spre mormântul Cavalerului." Şi nu văd de ce am evita argumentele când avem atâtea care pledează pentru Cavalerul nostru. De ce am renunţa să le invocăm? Să ne spună domnii care râd de Don Quijote: faptul că nu vom ajunge niciodată să pipăim orizontul înseamnă oare că nu trebuie să mai tindem spre el? Să ne explice, de ce mai urmăresc corăbierii steaua polară dacă n-o ating niciodată? N-ar fi mai săracă lumea fără cei încăpăţânaţi? Să ne răspundă.

Mai ales că noi n-am pretins vreodată că Don Quijote vede lumea corect. Am fost numai convinşi că el nu minte şi nici nu se joacă atunci când porneşte să ia cu asalt morile de vânt. Şi să ne spună detractorii Cavalerului nostru cum ar arăta o lume fără iluzii. Şi dacă nu vor şti, să le explicăm noi... Să presupunem, aşadar, că Don Quijote vede, dintr-o dată, totul ca şi ei. Pe obrazul său se întipăreşte mai întâi uimirea. Cum a putut să creadă că banala moară de vânt din faţa sa este un uriaş cu care trebuie să lupte? Se fereşte să se întoarcă spre Sancho Panza, de teamă să nu vadă lucind în ochii lui ironia. Cum a putut să se avânte de atâtea ori într-o luptă ridicolă în care nu avea de învins decât fantome şi de cucerit decât batjocura celorlalţi? Şi ce sunt aceste arme stupide pe care
le ţine în mâini? Şi ce este acest cal demn de milă pe care a încălecat? strivit de ruşine, Don Quijote se pregăteşte să coboare... Apoi? Ce va face apoi? Se simte deodată foarte singur. Totul a devenit absurd şi nu ştie încotro să se îndrepte. Se va despărţi, fireşte, de Sancho Panza, acest scutier caraghios şi fidel şi va încerca să uite totul... (Coborând însă în praful drumului, Don Quijote zăreşte în apropiere un cimitir, iar, în faţa morţii, până şi hidalgii Raţiunii au nevoie de ajutorul Cavalerului. Mai există deci, se gândeşte el, o cavalcadă care nu va fi niciodată fără sens, în ciuda faptului că a fost totdeauna înfrântă. Se va avânta asupra morţii s-o răpună. Şi iată că Don Quijote crede din nou în sine. Se întoarce spre Rosinanta şi se pregăteşte să încalece iarăşi, în vreme ce Sancho Panza răsuflă uşurat.) Şi dacă denigratorii bunului Cavaler nu sunt mulţumiţi cu acest exemplu, să le dăm altele. Să-l oprim pe Gauguin din călătoria sa spre Tahiti. Să-l întoarcem din drum şi să scoatem din muzee toate pânzele pictate de el la tropice. Cu ce vom umple aceste goluri? Să-i smulgem lui Proust tocul cu care scrie "În căutarea timpului pierdut". Să dărâmăm edificiul imens al amintirii construit de el din parfumul unei flori. Să-l obligăm să uite. Să-i provocăm o amnezie totală pentru a-şi uita nu numai iluziile, ci şi cărţile. Să dărâmăm piramidele şi să lăsăm deşertul singur. Dacă va fi nevoie, s-o ucidem pe Fata Morgana. Să-l scoatem pe Marc Aureliu din cortul unde noaptea îşi nota reflecţiile şi să-l trimitem printre ceilalţi împăraţi romani. Să-l împiedicăm pe Van Gogh să mai creadă că după moarte va ajunge într-o stea şi să mai picteze chiparoşi cu o stea în vârf. Să-i arătăm lui Leonardo un şarpe târându-se în ţărână şi să-l convigem să nu mai viseze la aparatul său de zburat. Să-l oprim pe Socrate în clipa când vrea să-şi soarbă otrava pentru a-i şopti să nu-şi facă nici o iluzie în legătură cu nemurirea... Să le înfăţişăm toate acestea celor care preferă iluziei blazarea. Şi apoi să-i întrebăm ce-au clădit pe lume scepticii? Dacă se vor uita miraţi la noi şi, în loc să ne răspundă, vor ţine să le explicăm ce vrem să susţinem prin aceste exemple, avem ce le spune. Există iluzii care nu s-au opus niciodată certitudinilor şi adevărului, ci numai îndoielilor şi morţii. Ştim şi noi că piramidele n-au apărat de moarte pe nimeni. Dar la fel de bine ştim că dreptatea aparţine acelora care cred în ceva, nu scepticilor. Credinţa că moartea poate fi învinsă printr-un mormânt n-a fost oare, cum s-a spus, una dintre valorile civilizaţiei egiptene? Numai o asemenea încredere era capabilă să ridice piramide. De altfel, într-o lume pe deplin logică, acolo unde există un deşert ar trebui să existe şi o piramidă. Şi oriunde nu mai e o speranţă ar trebui să-l chemăm pe Cavalerul nostru.

Cei rătăciţi în deşert încep să moară în clipa când înceteaza să mai creadă în apa salvatoare. Înainte de a deveni nisip, capătă suflete de nisip. Crezând că recunosc numai zădărnicia oricărui efort, ei recunosc, de fapt, moartea.
Cel mai adesea, domnule Unamuno, mi-l imaginez pe bunul Cavaler nu luând cu asalt morile de vânt, ci străbătând deşertul şi amintindu-şi că piramidele el le-a ridicat. Îl văd punându-şi coiful, luând în mână lancea şi suliţa, înstrunindu-şi calul şi pregătindu-se de atac împotriva singurătăţii din faţa lui. Vântul spulberă nisipul şi ridică un nor uscat care se va risipi în câteva clipe. Apoi fantoma deşertului aleargă pe nisipul fierbinte, fără să lase urme, dansând în calea caravanelor înnebunite de sete şi călăuzindu-le tot mai mult în adâncul deşertului, în adâncul singurătăţii unde îşi vor găsi moartea. Păsările, halucinate la rândul lor de sete, aşteaptă să le bea sângele după ce le vor rupe venele cu ciocul. Dar Cavalerul nostru nu se teme. El porneşte pe urmele acestor Circe ale pustiiurilor, acestor sirene cu trup de nisip şi, în clipa când strigă, din strigătul său se înalţă piramide. Acolo m-a dus steaua strălucitoare şi sonoră care ne va călăuzi, spuneaţi, spre mormântul lui Don Quijote; acolo n-a dus de câte ori m-am îndoit de dreptatea Cavalerului. Lângă majestatea funebră a piramidelor. Acolo nu e mormântul Cavalerului, ci al faraonilor, dar noi am recunoscut în piramide semnele lăsate de el în timp ce
urmărea ielele singurătăţii prin deşert. Aşa cum am înţeles că mormintele au valoare nu
pentru morţi, ci pentru cei care trăiesc şi le văd. Într-adevăr piramidele există în deşert tocmai pentru că au existat oameni care au crezut atât de mult în ceva, încât au ridicat un munte ca s-o dovedească. Ele nu mai au nici o însemnătate pentru faraoni, în schimb au o însemnătate covârşitoare pentru toţi cei care le privim. Ne vom putea consola vreodată cu ideea că ele sunt inutile? Nu cumva piramida e o filosofie necesară, chiar dacă sarcofagele sunt goale? Astăzi ştim că nu putem să facem nimic împotriva morţii, dar că trebuie să facem totul în favoarea speranţei. Mai mult decât o problemă de inginerie, piramidele sunt o problemă de morală. Şi, oricum, acesta nu e locul cel mai potrivit pentru cei obişnuiţi să ridice din umeri. Dar parcă îi aud pe sceptici ricanând din nou: "Nici o piramidă n-a salvat până acum un om de la moarte". Şi nu m-aş mira să-i aud punând fel de fel de întrebări veninoase. "Din moment ce mumiile îngropate în ele nu mai există. nu înseamnă că piramidele nu şi-au îndeplinit rolul? Nu înseamnă că au fost înălţate în zadar?" Ridicând asemenea obiecţii, ei ne dovedesc încă odată că n-au priceput nimic din frământările bunului Cavaler pentru defăimarea căruia nu cruţă nici pietrele, nici vorbele de ocară sau ironiile. N-au priceput că rostul piramidelor nu era să ocrotească liniştea faraonilor, ci să conteste deşertul, să demonstreze că nu totul se întoarce în nisip ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rostul acestor munţi de piatră nu era să apere mumiile îngropate în ei, ci să arate celor vii că oamenii n-au acceptat niciodată în întregime ideea morţii. Şi oare trebuie să judecăm piramidele după faptul că ascund sarcofage goale sau după faptul că, de mii de ani, ele se opun deşertului? "Sunt monumentul unei iluzii", vor ocoli răspunsul duşmanii Cavalerului. Şi pentru prima dată vor spune astfel, fără voiaa lor, un lucru adevărat. Aşa este, piramidele sunt monumentul unei iluzii. Dar atât cât a supravieţuit din Egiptul antic a supravieţuit datorită acestei iluzii! Imperiul lui Alexandru s-a măcinat sub copitele cailor deoarece a crezut numai în sabie, în vreme ce piramidele au supravieţuit. Într-un fel, faraonii înmormântaţi în ele şi-au câştigat totuşi nemurirea, chiar dacă nu la această nemurire au visat. Nimeni, în afară de specialişti, n-ar mai şti azi ceva de Keops, Kefren şi Mikerinos, dacă în deşert nu s-ar înălţa cele trei piramide, corăbii pe o mare de nisip care au refuzat să se scufunde şi să eşueze, navigând prin timp sub pavilionul unei speranţe care a fost, să le reamintim asta scepticilor, a celor ce le-au construit, nu a celor înmormântaţi în ele.

Să le reamintim, de asemenea, cum şi-a petrecut ultimul an din viaţă Carol Quintul: încercând zadarnic să facă patruzeci de pendule să meargă la fel. Ceea ce înseamnă că Don Quijote poate locui uneori şi într-un palat regal, numai că atunci el nu vrea să obţină nimic pentru alţii şi nimeni n-are îndrăzneala să-l ia în derâdere. Dacă se tem mai puţin de singurătate decât de regi, să îndrăznească scepticii să-şi debiteze ironiile în tăcerea teribilă a deşertului. Să ia un pumn de nisip şi să-l arunce dispreţuitor în obrazul şi aşa mutilat al Sfinxului. Oh, Sfinxul îi va ignora cu aceeaşi superbă linişte ca şi Cavalerul nostru. Cu ochii împăienjeniţi de nisip, el înfruntă timpul, moartea şi aroganţa celor care nu cred în nimic decât în deşertul din ei înşişi. Am descoperit, domnule Unamuno, că surâsul Sfinxului seamănă cu surâsul Cavalerului. Dacă nu cumva bunul Cavaler şi-a fixat el însuși pe faţă această mască de piatră prin care contemplă invizibilul. Aflăm de la el de ce înfloresc palmierii şi de ce o piramidă care nu poate nimic împotriva nedreptăţilor şi a morţii ne poate da totuşi un răspuns în privinţa celor blazaţi şi înrăiţi de mărginirea lor. Pe trupul lui se văd cicatricile tuturor luptelor pe care le-a purtat, le-a pierdut sau le-a câştigat. Şi, de fapt, aşa trebuie să arate chipul Cavalerului. Şi chipul artei. Nu frumos, delicat, ca al unui efeb grec. Căci, împotriva tuturor ironiilor, el n-a încetat să spere că moartea poate fi îngenunchiată pe propriul ei domeniu. Vorba dumneavoastră, domnule Unamuno, cel care suferă trăieşte şi cel care trăieşte iubeşte şi speră chiar dacă deasupra porţii sale scrie "Lasciate ogni speranza". Şi, poate, ceea ce ni se cere în primul rând nu e atât curajul de a ridica piramide, cât curajul de a crede în ele.

Există, poate, o clipă în viaţa fiecăruia când vede într-o asemenea clipă scepticii aroganţi vor cădea în genunchi pe nisip implorând pe Cavalerul nostru să-idezlege de beţia deznădăjduită de a spune "nu". Căci abia atunci vor pricepe că piramidele nu sunt fiicele geometriei, ci ale unei filosofii care refuză să se resemneze. Şi că ele nu sunt ca faţadele satelor ridicate de Potemkin de-a lungul drumurilor pe care trecea Ecaterina cea Mare când îşi vizita imperiul. Dincolo de ele există un adevăr de care avem nevoie. Sunt lucruri despre care merită să vorbim chiar dacă nu le vom avea niciodată.

Deşi, există riscul să mă înşel. Ei sunt atât de trufaşi, uneori, şi atât de obişnuiţi cu mărginirea lor, încât s-ar putea ca boala lor să fie fără leac. Dacă-i vom chema la piramide, vor face călare pe cămile înconjurul lor şi pe urmă mă tem că se vor plictisi, vor pleca, nerăbdători să ajungă la hotel.
Tocmai de aceea trebuie să fim pregătiţi să găsim în noi ceea ce caută Don Quijote. Chiar şi steaua strălucitoare şi sonoră care m-a călăuzit spre piramide, chiar şi această stea care, ziceţi, va rămâne neclintită, liniştită deasupra capetelor noastre, străluceşte, de fapt, în noi. Sunt convins, ca şi dumneavoastră, că toţi singuraticii, fără să se cunoască, fără să-şi ştie unii altora numele, merg împreună, ajutându-se între ei. Şi cum ne-am putea ajuta mai bine decât întărindu-ne unul altuia încrederea în ceea ce simţim fiecare? De aceea vă simt alături de mine şi tot de aceea mi-am luat îngăduinţa să vă scriu acum, când am descoperit lucind în mine din nou steaua strălucitoare şi sonoră a celor singuri şi totuşi solidari în dragostea lor pentru bunul Cavaler.

A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi. Şi cum blazaţii au prins gustul adevărurilor echivoce, s-ar putea să-i aud murmurând: "O dragoste adevărată e mai mult decât o iluzie". Ştim şi noi asta, domnilor! Dar bunul Cavaler nu ne-a cerut niciodată să renunţăm, ci să învingem deşertul cel puţin printr-o iluzie, dacă nu printr-o piramidă. Şi ne-a învăţat că nici o îndoială n-are dreptul să transforme gesturile noastre în nisip. Cu acest gând colindă drumurile, absorbit de idealurile lui şi compătimindu-i pe cei ce-l insultă şi-l ridiculizează: "sărmanii, sunt de nisip înainte de a muri, nici nu au aşteptat să moară şi au dat dreptate morţii..." În mod normal sunt destule adevăruri aici pentru ca scepticii să aibă ce rumega. Din păcate, faptul că piramidele sunt goale i-a făcut pe unii oameni demni de toată stima să creadă că ele sunt nu numai goale, ci şi inutile. Acestora ar trebui să le reamintim că omul e mai măreţ cu cât încearcă mai încăpăţânat imposibilul. Suntem, într-adevăr, singurele animale care au descoperit cămoartea e cel mai grav inconvenient. Asta nu ne-a ajutat să rezolvăm problema morţii, ci, dimpotrivă, a complicat-o. Totuşi, ne-a ajutat să deosebim nisipul de ceea ce durează. Lăncile au ruginit, ambiţiile găunoase s-au amestecat cu ţărâna, în schimb lumea e plină de monumente, cel puţin acolo unde nu s-a flecărit împotriva părţii de eternitate din noi. Misiunea uscăţivului şi sublimului nostru Cavaler nu era de a ne obişnui cu iluziile, ci cu încăpăţânarea. El era tot atât de necesar lumii ca şi piramidele, şi din aceleaşi motive. Căci bunul Cavaler al Iluziei este în realitate semeţul Cavaler al Încrederii. Şi niciodată nu-i vom respecta îndeajuns pe cei încăpăţânaţi, chiar dacă nu-i putem urma.

Dar cine mai are nevoie de Don Quijote?, ne strigă scepticii. Abia e timp să se râdă de el. Abia e timp pentru o remuşcare, pentru a uita şi pentru a râde iarăşi. După moarte vom avea vreme destulă să ne războim cu morile de vânt. Acum suntem ocupaţi în cursa aceasta care goneşte spre moarte. Şi, în definitiv, e treaba lor. N-au decât să gonească şi să facă glume deşucheate dacă asta le dă curaj. Proştii, nici măcar nu-şi dau seama că, atins de râsetele lor, Cavalerul primeşte ca prin minune noi puteri. Batjocura, ironiile nu fac decât să-l înalţe. Jignit, el devine măreţ. Lovit, devine invincibil. În vreme ce râd cu gura până la urechi, ei nu înţeleg că nu fac decât să ne dea dreptate. Nu-şi dau seama că nu mai e vorba demult de o carte şi că însuşi Cervantes dacă s-ar amesteca printre cei care râd ar păţi acelaşi lucru ca şi hidalgii scepticismului. Ultimul nostru argument împotriva scepticilor va ficel folosit de Napoleon într-o discuţie cu cardinalul Fesch, căruia i-a arătat cerul în plină zi şi l-a întrebat: "Vedeţi steaua aceea?" "Nu", a răspuns cardinalul şi, într-adevăr, pe cer nu se zărea nimic. "Ei bine, a adăugat Napoleon, cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul şi nu voi suporta obiecţii." Aşa vom face şi noi, deşi nu vrem să cucerim lumea, ci doar o speranţă. Cât timp vom vedea steaua strălucitoare şi sonoră care arde luminoasă în noi, ne vom urma drumul şi nu vom suporta obiecţii. Din păcate, istoria şi viaţa nu respectă legendele, iar sabia lui Damocles nu atârnă totdeauna deasupra cui trebuie.”

(Octavian Paler-Scrisoare domnului Unamuno, din vol Rugați-vă să nu vă crească aripi)

 

 

Ion Vinea - Pasărea măiastră

 Lui C. Brâncuși

 

Duhul e-n minți- și pe pământ umbră.

Ochii noștri trag stelele în gări.

Miresmele au culcat zgomotele,

cu adieri ne pipăie câmpia,-

 mătasea mării pașilor se dăruie,-

vântuie vremea prin ramuri greu încărcate,

veștile, simte-le, coapte, cad pretutindeni în noapte.

Sorii mâinilor cerului i-am întins.

Pe mormintele nedeschise împinși

ne purtăm fântânile în sânge.

Să înălțăm vrem iar turnul lui Babel,

din năzuinți cuib cuvântului să boltim.

Ca în fața unui cântec mare

pasărea setii fulg de flacără

răstignească-și ivirea măiastră

amăgitor de sfânt pe catapeteasmă.

Magda Isanos- Imnuri pentru pământ

  

 

 

Acum vreau să cînt
imnuri pentru pămînt,
păduri și izvoare;
străvechea ta laudă, soare,
îmi arde buzele. Toate
plantele răspîndesc visuri ciudate.
Răcoarea nopții, stelele nestinse,
Într-un cuvînt le-aș voi cuprinse.




Dar mai bine s-ascult.
Oare n-am fost și eu un arbore mai demult?
Și astăzi nu-s tot materie?
Forme pieritoare, vise puzderie,
de unde veniți?
Laudă, oricum, laudă ție,
natură și forță vie,
mamă care ne legeni pe jumătate-adormiți.




 Tu care-ai născocit soarele,
umbra și apele
și numai o dată mășcînd pleoapele -
stelele, strălucitoarele !




Ai creat spațiul,
ființele chinuite de nesațiul
vieții,
mările licărind îndărătul ceții
celei dintîi ;
amiaza de foc
și-nfloritele pămîntului văi.
Apoi, după larmă și joc,
somnul cel bun al morții.




Tu, ca o mamă stai îndărătul porții ;
S-a-nserat, se-ntorc risipiții copii,
și tu-i primești în cîmpiile liniștite ;
ființe-obosite ! Ființe-obosite!

Bogdan Suceavă - Cronologie

 

 

 

1.
poetul ştie
că locul lui în cetate e între rătăciţii soartei
şi beţivi

în ierarhia cerească lucrurile stau altfel

oraşul îl scuipă afară
ca pe un sîmbure

poetul e genul necomestibil


2.
poema se naşte în pîntecul materiei
fulger globular transfigurat de sexualitatea plasmei
nu are înfăţişare
nicicum formă scrisă

3.
poetul se pierde în suite de cuvinte
scrisul e singura concesie făcută realităţii
singura posibilă

4.
de multe ori îngerul l-a trezit pe poet
la ceasul întunecat al zilei
pentru întîlnirea cu o nălucă

nu se poate aceasta ! se împotrivea poetul
scrisul e un proces putrezitor

nu vezi – spunea îngerul
nu vezi că lutul acesta fierbe să se facă poem ?


5.
dorea să păstreze
doar pentru sine
cel mai de preţ vers
să nu-l scrie niciodată

rămînă ferit îmbătrînirii
nerostitul

însămînţeze înlăuntrul
rodească tăcerea


6.
acela e tîrziul cînd tăcerea n-a fost mai plină de poem
cuvintele ucid
îmbătrînirea e urmarea rostirii

pe scara către rai virtute e tăcerea

distihuri tăiate de albul hîrtiei
lacrimi cu miez liniştit
strigăt cerşind înapoi sunetul

psalm tăcut

icoană

recăpătarea demnităţii
după umilinţa folosirii cuvintelor


7.
pe spatele nopţii stau scrise aripi
poetul le întoarce: nişte pagini cuminţi

pe coapsele nopţii sunt scrise patimi
el le transcrie

numai în plină îmbrăţişare
el vede tatuate constelaţii
pe braţele nopţii

premoniţia înseamnă pentru el
a face dragoste cu întunericul


8.
şirul de litere pe hîrtie

singurul lui trup


(din volumul "Năluci şi portrete", Nemira 2001)

Alexandru Graur - Ortografia în școala

 

„Este ştiut lucru că elevii de astăzi se surmenează teribil cu învăţătura, din cauză că programele sunt prea încărcate. Cel puţin acesta este strigătul pe care-l scot la intervale dese părinţii şi pedagogii moderni. Or fi programele încărcate, dar elevii nu se prea sinchisesc de ele, pentru că trec prin şcoală fără să reţină nimic din ceea ce ar trebui să înveţe. Un exemplu caracteristic îl oferă ortografia. Majoritatea elevilor cunosc regulile de scriere ale limbii materne cam tot atât cât ştim noi despre politica din China. Propun să se facă o experienţă: să se ia zece licee alese la întîmplare, zece clase din cursul superior şi să li se dea o dictare cu oarecare dificultăţi de scriere. Pariez că nici zece la sută din elevi nu se vor putea descurca în chip acceptabil.
Cum se face oare că elevii din Franţa sau din Anglia pot învăţa ortografia limbii lor, infinit mai complicată decât a noastră, iar elevii din România scriu atât de mizerabil? Şi cum se face că generaţiile ceva mai vechi din România au izbutit să înveţe să scrie, cu toate că, cel puţin la unele materii, programele şi profesorii erau mult mai pretenţioşi decât astăzi?
Nu poate fi decât o singură explicaţie: nu se dă destulă atenţie scrierii. Programele sunt prea vagi în această privinţă, iar profesorii de limba română se socotesc, în general, prea mari savanţi ca să se ocupe de amănunte atât de meschine: ei discută filozofie, formează suflete etc., iar elevii lor scriu: „v-a veni”, „mam dus”, „părinţi mei” etc.

Dar dacă cunoştinţele de critică literară şi de filozofie sunt utile pentru formarea sufletelor, în schimb lipsa de cunoaştinţe ortografice sare în ochi de la prima privire: citiţi o petiţie scrisă de un bacalaureat şi nu vă veţi mai interesa de formaţia lui sufletească.

Iată direcţia în care ar trebui să se îndrepte în primul rând atenţia Ministerului de Instrucţie, dacă nu ţine să ne barbarizăm cu totul.” (Alexandru Graur, Adevărul, 13.II.1934)

 

Legenda lui Ștefan cel Mare

 

”Spun că peste Prut, în cealaltă parte moldovenească, pe malul Prutului, la un loc aproape de un târg Ștefănești, într-un câmp, încongiurat de jur împrejur de pășuni și fânețe, este o stâncă mare, naltă de te nceuri (te înfiori) când te uiți la dânsa. Acolo, sus, sus de tot, este Casa Doamnei, unde-i biserica sufletului Sfântului Ștefan Vodă și comorile lui din viață. Mai vine el pe pământ, dar mai încolo, că îi vine îndămână să vadă pretutindeni. Necuratului nu-i place asta și încearcă să prăbușească stâncile, scociorându-le ca pe corabia lui Noe și n-a fost chip. Stâncile –s apropiate una de alta de parcă-s gură în gură, cică chiar vorbesc tare de taina asta în limba lor. Aici, cum am spus, vine sfântul odată pe an, la Paști, nu singur. Da cine-i așa de bun la Dumnezeu ca să-l poată vedea? Cei mai de mult l-au văzut, că noi, altfel, n-am și lucrurile ce aveți să le auziți. În sara spre Paști, când toate duhurile rele și gujuliile cele necurate se ascund prin adâncimile și zămcile lor, vine un înger dumnezeiesc de-al lui Ștefan cel Mare- că el are mai mulți ca slugi-și scoate cheia de aur de la Casa Doamnei dintr-o bulboană din Prut unde-i dată în sama unui somn mare, născut mai înainte de Ștefan și deschide ușa casei. Se luminează ca vara la amiaz și mai ceva încă, nici o suflare străină nu se mai aude atunci, toate tac. Îngerul face un semn și orice duh necurat s-a dus în văzduh, din ape, pe pustiu. În casa împodobită cu icoane din cer și mândrețuri nespuse se aprind lumânări de te taie lumina. și-i de-a mirare mulțimea mare de suflete bune de moldoveni, ce-s sus la Divanul din Cer, dar gios în astă sară. Și mai sunt și alți oameni de limba și legea noastră, da au chip de păsăruiți albe și frumușele, îngeri cu ochi blânzi, dar de foc. Apele Prutului amuțesc. El stă pe loc. Nici un larmăt. Chiar somnul iese din adânc, să-și mai vadă pe vodă odată. Deschis e cerul la Miezul Nopții. Ștefan se coboară lin, dar în trup așa adevărat, că așa i-a dat trup de sfânt nevăzut cum a fost în viață în haine albe, la cingătoare are iataganul, în mână buzduganul, pe cap o coroană de pietre-da s stele- e-ncongiurat de păsărici, tot suflete ce i-au fost lui mai dragi în viață. El vine să-și mai vadă ce-i mai fac, somnul lui, moldovenii, dacă mai sunt curați ori se corcesc și sufăr cu lifte spurcate. Se așază pe tronul de aur și cu ochii spre apa Nistrului face un semn cu mâna și ca din senin dealurile se pleacă, toate înălțimile pier, făcându-se una cu văile, își mișcă înapoi mâinile, face aceleași semne, își vede ca în palmă locul și neamul. Zboară spre el tânguirile inimilor curat moldovenești și vede ce mare-i amarul și jalea. și cât îi de sfânt, el începe a plânge și plânge cu lacrimi de foc. Sare ca ars de durere și uită că-i dus dintre noi, dar plânge înainte în picioare, și plâng jalnic toate sufletele. Dar nu poate nimic să îndrăpteze el, sfântul, ci la toți le trimite vorbă să gândească că mare-i Domnul Dumnezeu; aude, vede și toate le înseamnă ca la carte, și crestături pe răbuș el tot face până s-a umplea cartea odată și odată și lemn de răbușuri în cer n-a mai fi pentru ale noastre nevoi. Pe loc îngenunchie el, Domnul cel mic din cer, că acolo numai Dumnezeu e mare și sufletele și îngerii îs de giur împregiur și cu el îngenunchie și ele, se roagă el vajnic să-l lase în larg, să mai iasă o dată. și nu se îndură prea Sfântul Dumnezeu. Se roagă cu lacrimi ce rugul sfințesc și apa ușoară o fac și plâng întărind inima celor români, a moldovenilor nenorociți, și îngerii în ceruri și sfinții viteji, tovarăși de ai lui, ca de alde Săn Gheorghe, sîmedrul și păsăruicile albe stau gata să cadă de jale. Prutul el încă jelește iar Dumnezeu, ce caută la ei toți din cer de abia își mai ține inima că așa de scîrbit îi e cerul. Deodată însă, Ștefan sare român în picioare, fața îi e roșie ca gotca, e foc și pară în suflet, se crede iar vodă și buzduganul cu dreapta îl învârtește iar cu stânga scoate iataganul tăios. Pe loc se strânge în giurul lui poporul din sânge domnesc. și-i pare lui bine că-i vede pe toți ca-n ulcică. Mai zice o vorbă da nu știu spre cine: ”Azvîrle-vor oasele afară pământul și loc pentru suflet voi nici în iad să aveți! Pierdutu-mi-ați neamul! Veni-voi eu doară- nu-s veacuri de om - și-atunci veți cârșca!” Dumnezeu însă îl vede, nu-l lasă și îndată îl cheamă căci se umezește de ziuă și voia nu-i este ca să-l apuce aicea pe el. O sfântă umbră cu duh- că cerul se-nchide- face un semn și lumina cea sfântă asfinte, iar casa se-ncuie cu huet de trăznet. Și Ștefan cu inima tângă, spre înălțime, ca fulger, ca un arhanghel cu îngeri, plutește voinic spre cer și toate aici se-ntorc cum au fost. Somnul se scufundă în casa-i cea veche. Prutul duduie și clocotește de ciudă că l-a făcut leneș o clipă, că tare îi drag să tot mai vadă pe sfânt și pe viteaz. Ușa se închide, cheia sare ca o stea în valuri, somnul o prinde și o pune în cămară că are să dea samă de ea. A doua zi, în toate sufletele moldovenilor se simte o întărire, că Tata și Sfântul nu uită de noi și vede măișoarele (necazurile) noastre și ziua de mâine, a noastră, e a lui. Iar Sfântul nostru de Vodă nu contenește; se roagă să-l lase în lume că nu poate să rabde, dar Domnul prea Sfântul, ce drag îi este de Ștefan și lui, că-l știe sfetnic cuminte și aproape de el îi zice:
”Mai este vreme! Așteaptă: are să fie și asta!”
Și noi așteptăm, că așteptarea e cuvânt străbun și bun. Iar cartea cea mare a noastră, mai, mai e umplută- și Sfântul e gata să vie înarmat întocmai ca fârtatu lui, Sfântul Gheorghe, din lifte o să facă o movilă, pe care flăcăii noștri să joace.”

(Fragment dintr-o legendă culeasă din Basarabia de folcloristul Tudor Pamfile și publicată în revista de folclor ”Ion Creangă”, 1910)

Eugen Ionesco - Un portret anecdotic al lui Brâncuși

 

 

 

 

L-am cunoscut personal pe Brâncuşi foarte tîrziu, în cei din urmă ani ai vieţii sale, la pictorul Istrati, al cărui atelier se afla în Impasse Ronsin, chiar în faţa celui al sculptorului, despărţit de o străduţă de un metru lăţime.

 „Cine-i Ionescu ăsta care scrie piese de teatru ?”, îl întrebase Brâncuşi pe Istrati. „Adu-mi-l într-o seară, vreau să-l cunosc”.

 Bineînţeles, admiram de multă vreme operele maestrului. Auzisem vorbindu-se şi despre om. Ştiam că era arţăgos, nu prea binevoitor, cicălitor, aproape crud. Îi alunga, acoperindu-i de injurii, pe negustorii sau colecţionarii care veneau să-l vadă pentru a-i propune să-i cumpere sculpturile, îi îndepărta, ameninţîndu-i cu bîta, şi pe admiratorii sinceri şi naivi care-l supărau. Existau, totuşi, cîţiva rari privilegiaţi şi privilegiate pe care Brâncuşi, neputînd trăi mereu cu totul singur, îi primea şi îi răsfăţa: aceştia sau acestea erau invitaţi să ia parte la mesele lui, în acelaşi timp fruste şi rafinate, în alcătuirea cărora intrau un nemaipomenit iaurt pe care Brâncuşi îl pregătea el însuşi, varză crudă acrită, castraveţi săraţi, mămăligă şi şampanie, de pildă. Uneori, după desert, cînd era foarte bine dispus, Brâncuşi făcea o demonstraţie de dans al pîntecelui, înaintea vizitatoarelor sale care savurau cafeaua turcească.

Am apucături rele. Acesta-i, fără îndoială, motivul pentru care nu sufăr relele apucături ale altora. Am şovăit îndelung pînă să mă duc să-l văd pe Brâncuşi : îmi era de-ajuns să-i contemplu operele, cu atît mai mult cu cît îi cunoşteam teoriile fundamentale, foarte adesea spuse celor ce-l ascultau, foarte des repetate de aceştia. Mi s-a adus la cunoştinţă ura, dispreţul lui faţă de sculptura „biftecurilor”, pe care-am numit-o astăzi sculptura figurativă, adică aproape toată sculptura cunoscută de la greci pînă în zilele noastre. Ştiam că-i era dragă formula asta şi că-i plăcea foarte mult s-o lanseze în capul oricui îl asculta. Pitorescul persoanei sale nu mă atrăgea în mod deosebit : nu mai voia să dea mîna cu Max Ernst pentru că acesta, susţinea Brâncusi, l-ar deochia şi pentru că l-ar fi făcut să cadă şi să-şi scrîntească glezna, uitîndu-se cu ură la el. Şi Picasso îl scîrbea pe Brâncuși, căci, după acesta din urmă, „Picasso nu făcea pictură, ci magie neagră”.

Într-o seară de iarnă, mă dusesem în vizită la Istrati. Stăteam aşezaţi în tihnă în jurul sobei, cînd uşa se deschise. Brâncuși intră : un bătrînel de optzeci de ani, cu reteveiul în mînă, îmbrăcat în alb, pe cap cu o căciulă înaltă de blană albă, cu o barbă albă de patriarh. Şi, fireşte, „cu ochii sclipind de răutate”, cum ne spune, aşa de bine zicala. Se aşeză pe un scăunel, îi fui prezentat. Se prefăcu că nu mi-a înţeles numele. Îi fu repetat, de două sau de trei ori. Apoi, arătîndu-mă cu capătul băţului :

-„Ce face la viaţa lui ?”
— E autor dramatic ! răspunse Istrati, care-l prevenise totuşi.
— „Ce e ?” întrebă iarăşi Brâncuși.
— „Scrie piese,… piese de teatru !”
—„Piese de teatru ?” se miră Brâncuși. Apoi, întorcîndu-se triumfal către mine şi privindu-mă în faţă :
— „Eu, unul, urăsc teatrul. N-am nevoie de teatru. Mă doare-n cot de teatru !”
— „Şi eu îl urăsc şi mă doare-n cot de el. Doar ca să-mi bat joc de el scriu teatru. E singurul motiv” îi spusei.

Mă privi cu ochiul lui de bătrîn ţăran şiret, surprins, neîncrezător. Nu găsi pe loc o replică destul de jignitoare. Reveni la atac după cinci minute :
— „Ce credeai despre Hitler ?” mă întrebă el.
— „N-am o părere despre treaba asta” răspunsei eu cu nevinovăţie.
— „A fost un om de ispravă !” strigă el, ca pentru a-mi arunca o sfidare. „Un erou, un neînţeles, o victimă !” Apoi, se avîntă într-un extraordinar, metafizic, confuz elogiu al „arianismului”.

Istrati şi soţia lui erau la pămînt. Eu nu mă urnii din loc. Ştiam că, pentru a-şi întărîta interlocutorii, contrazicînd ceea ce credea că este gîndul lor, îşi manifestase, rînd pe rînd, cînd ura faţă de nazism, cînd cea faţă de democraţie, de bolşevism, de anticomunism, de spiritul ştiinţific, de modernism, de antimodernism şi aşa mai departe. Închipuindu-şi, poate, că avea de-a face cu un admirator naiv, lacom de cea mai neînsemnată dintre vorbele sale, ori dîndu-şi seama că nu va reuşi să mă scoată din sărite, Brâncuși renunţă. Se lansă într-un mare discurs, cum mă aşteptam, împotriva biftecurilor ; povesti amintiri, cum venise la Paris de pe malurile Dunării făcînd o mare parte din drum pe jos ; ne vorbi şi despre ,,ioni”, principii ale energiei cosmice care străbat spaţiul, şi despre care spunea că-i zăreşte cu ochiul liber, în razele soarelui. Se întoarse către soţia mea, îi reproşa cu asprime că nu poartă părul destul de lung, apoi agresivitatea lui se linişti. Fu cuprins deodată de o bucurie copilărească, chipul i se destinse, se ridică, ieşi ajutîndu-se cu bastonul, lăsă uşa deschisă spre frig, reveni peste cîteva minute, cu o sticlă de şampanie în mînă : nu ne mai purta pică, ne simpatiza.

Îmi fu dat, după aceea, să-l revăd pe Brâncuși încă de patru sau cinci ori înainte de moarte. După ce a fost în clinică pentru a-şi îngriji un picior rupt, nu şi-a mai părăsit atelierul. Avea un aspirator, ultim model, însă cînd se afla vreo femeie printre vizitatorii săi, profita ca s-o roage să-i măture atelierul, cu o mătură adevărată. Avea telefonul pe noptieră şi mai avea un sac plin cu pietricele. Cînd se plictisea prea tare şi dorea să sporovăiască ou vecinul lui, lua un pumn de pietre, îşi deschidea uşa şi le arunca în uşa vecinului ca să-l cheme: nu-i dădea prin minte să telefoneze. Era foarte aproape de sfîrşitul lui, cînd soţia şi fiica mea care avea unsprezece ani, se duseră să-l vadă. Stătea culcat, cu căciula lui de blană pe cap, cu bastonul la îndemînă. Soţia mea e încă foarte emoţionată la amintirea acestei ultime întrevederi. Zărind-o pe fiica mea, Brâncuşi fu cuprins de o mare emoţie. I-a ţinut, pe jumătate jucîndu-se, pe jumătate sincer, un discurs de dragoste. A lăudat-o că poartă părul lung, i-a lăudat mult ochii frumoşi. Bătrînul acesta cu barbă albă îi spuse, duios,ţinînd-o de mină : „Logodnica mea mică, te aşteptam dintotdeauna, sînt fericit că ai venit.Vezi tu, eu sînt acum foarte aproape de bunul Dumnezeu. Nu trebuie decît să întind mîna să-l prind.”Apoi a destupat o şampanie ca să sărbătorească logodna.

S-ar fi putut crede că Brâncuşi e un artist primar, instinctiv, rustic. Opera lui, în acelaşi timp elementară şi subtilă, este expresia unei gîndiri artistice (şi prin asta, filozofică) infinit de lucidă, elaborată, profundă. Arta lui este expresia unei viziuni creatoare foarte intelectualizate. Creaţie, totuşi, în primul rînd. Cu totul lipsit de ceea ce se numeşte „cultură”; la distanţă de ceea ce se ia drept „viaţa intelectuală a unei epoci” şi care nu este decît ziaristică sau expresia ei livrescă, Brâncuşi era totuşi, pe de altă parte, incomparabil mai cultivat decît oamenii de litere, „gînditorii”, pionii ce-şi agaţă pe piepturi brevetul de „intelectual” şi nu înţeleg nimic din el, aiuriţi cum sînt de lozincile, simple sau complexe, pe care le iau drept adevăruri sau drept cugetări de-ale lor, personale. Brâncuşi era cu mult mai puternic decît toţi doctorii. Era cunoscătorul cel mai informat despre problemele artei. Asimilase întreaga istorie a sculpturii, o dominase, o depăşise, o respinsese. o regăsise, o purificase, o reinventase. Degajase din ea esenţa. Desigur, am ajuns în acest secol să redescoperim esenţa picturii. Poate că am ajuns aici prin aproximări succesive, prin eliminarea, una după alta, a impurităţilor, a apicturalului. A fost o muncă izvorîtă dintr-o gîndire, mai degrabă exterioară, a unor pictori care erau în acelaşi timpcritici privind operele altora şi ajungînd la puritate prin ştergere cu guma, prin abstracţie, fără să ajungă întotdeauna să surprindă pictura în esenţa ei, aşa cum Brâncuşi surprinsese esenţa sculpturii. A fost, în orice caz, pentru pictură, un drum lung presărat de greşeli, pe care,adeseori, descoperirile se făceau la noroc, cu ce se nimerea sub puşcă, încercînd, la întîmplare, cînd o direcţie, cînd alta. Şi a fost, mai ales, rezultatul eforturilor unui mare număr de pictori, două sau trei generaţii de artişti, amestecînd precizia cu imprecizia. N-au existat imprecizii şi nici tatonări la Brâncuşi : înaintarea operei sale este de o siguranţă perfectă. În sine însuşi şi singur şi-a găsit el propriile modele, arhetipurile sculpturale. A fost vorba la el de o concentrare, de o purificare lăuntrică. El a privit şi în afară : nu tablouri, nu statui, ci arbori, copii, păsări în zbor, cerul sau apa. El a ştiut să surprindă ideea mişcării îndepărtînd orice realism particular în favoarea unui real universal. Arta lui e adevărată ; realismul poate să nu fie ; cu siguranţă, el este mai puţin adevărat. Nu atelierele maeştrilor, ci propria sa gîndire, experienţa sa personală a fost şcoala lui Brâncuşi : ceilalţi nu l-au ajutat. Cred că i-a privit pe ceilalţi cu o foarte mare neîncredere. S-a vorbit despre Brâncuşi ca despre unul dintre creatorii unei sculpturi nonfigurative. Brâncuşi susţinea că nu e nonfigurativ. într-adevăr, nu era. Operele lui sînt figuri esenţiale, imaginile concrete ale unor idei, expresia unui real universal antiabstract. Nimic nu e mai concret decît pasărea sa în zbor, formă dinamică palpabilă a dinamismului. Rodin a putut exprima mişcarea dînd unui anumit corp, membrelor sale, atitudinile sugestive ale unei desfăşurări în spaţiu. Era ceva încă legat de particular. Brâncuşi s-a eliberat de orice particularism, după cum s-a eliberat şi de orice psihologism, pentru a ajunge la esenţele concrete.O direcţie importantă a picturii nonfigurative reuşeşte să exprime temperamentul pictorului,individualitatea, patetismul, subiectivitatea sa. Putem deosebi deci un tablou de altul după neliniştea particulară a celui ce l-a pictat, nelinişte oare a devenit limbajul însuşi al pictorului. Opera lui Brâncuşi exprimă numai idei şi forme sculpturale. Ştim că poezia lui Mallarme sau a lui Valery era o reflecţie asupra poeziei. În mare parte, sculptura lui Brâncuşi este şi o reflecţie despre sculptură ; în acelaşi timp, o metodă pur sculpturală de a gîndi lumea, tradusăîn forme şi linii de forţă vii.

Antipsihologică, arta lui Brâncuşi este de o obiectivitate absolută : ea exprimă nişte evidenţe pe care nu poţi să nu le admiţi, nişte evidenţe sculpturale dincolo de alegorie. Voinţa de a nu ceda ispitei sentimentalismului a apărut foarte repede la Brâncuşi, ca şi dezgustul său faţă de anecdotă sau de interpretare. Înţeleg de ce nu putea să-i placă teatrul.
   În cele dintîi opere ale sale, capul lui Laokoon, de exemplu, îndeosebi exactitatea detaliilor îl preocupă, mai degrabă decît expresia durerii, care nu se evidenţiază mai puţin, dar o face indirect : în al său „nud” de-bărbat (studiu pentru concursul de diplomă final de la Belle-Arte), „realismul” său este atît de deplin încît pare inuman, prin indiferenţa lui totală faţă de psihologia personajului sculptural ; acelaşi lucru pentru „Ecorşeu”, unde nu apare decît preocuparea lui pentru cunoaşterea corpului, urmărită cu un fel de cruzime obiectivă, abia ironică.

Începînd din 1907 (în Rugăciunea sa), ceea ce rămîne din afectivitate dispare datorită stilizării, oarecum bizantine, care transpune, integrează sentimentalitatea. La prima vedere, „Oul” seamănă destul de mult cu ,,nou-născutul” în scutecele sale. Din 1910, „Pasărea Măiastră” a depăşit, de mult, în miraculos, pasărea realistă, nemiraculoasă ; ne mai putem da seama, poate, urmînd etapele simplificării sale, că Oul are ca punct de plecare pe noul-născut; putem urmări şi stilizările diferitelor „Domnişoare Pogany”, pentru a ajunge la etapa ultimă,care este o îndrăzneaţă, feerică transfigurare, însă curînd, în măsura în oare stilul este, oricum, anecdotă, Brâncuşi va depăşi stilizarea pentru a ajunge Ia un limbaj de dincolo de limbaj, de dincolo de stilul însuşi. Şi totul va fi fost o ţîşnire din izvoarele profunde ale fiinţei sale, o serie de revelaţii continue extraconştiente, surprinse printr-o luciditate, o conştiinţă, o exactitate, o putere intelectuală care fac din Brâncuşi contrariul unui Rousseau Vameşul. Contemplînd, în puritatea ei, „Pasărea în spaţiu”, sîntem uimiţi de acuitatea viziunii sculpturale; ne mirăm de simplitatea ei şl ne mirăm de asemenea de faptul că n-am putut vedea ceea ce este evidența însăși. Foarte surprinzătoare, de necrezut, aceste sinteze : folclor fără pitoresc, realitate antirealistă ; figuri de dincolo de figurativ ; ştiinţă şi mister ; dinamism în împietrire ; ideea devenită concretă,făcută materie, esenţă vizibilă ; intuiţie originară, dincolo de cultură, de academie, de muzee. Pg. (261-267)

Apărut în Le Musee de Poche

(Eugen Ionesco, Note și contranote, Humanitas, 1992)