Pescărușii răsar dimineața din apă
Ca niște nuferi ai mării ;
O clipă plutesc pe-ntinderi albastre
Și vântul apoi le răpește petalele albe
Rotindu-le prin aer sclipitoare,
Apropiindu-le de valuri
Și iarăși ridicându-le-n văzduh
Până sus unde orice făptură dispare.
E țărmul galben — și din larg
Vin valuri străvezii și amare.
Încet-încet îmi vor pătrunde-n suflet
Cetățile lor călătoare.
Cine mai știe ce drumuri
Am coborât de la nord
Ca să colind rătăcind
Pe nisipul fierbinte.
Așa cum aș vrea să uit orice mișcare,
Aș vrea să tac, să nu mai spun nimic —
Cuvintele mi se topesc în valuri
Făcându-le și mai albastre —
Acum ascult în ritmul mării glasuri,
E-atâta pace-n preajmă — doar pescărușii
Sclipind între apă și cer,
Mi-aduc iarăși aminte de timp
Și toate ce trec înainte.
Vine seara — și marea,
Rostogolind talazuri pe nisip,
Respiră mai arar, mai depărtat,
Și vin din larg pescarii obosiți
Vâslind încet pe apa care arde
Atinsă de amurg,
Cântând un cântec despre fete și sălcii,
Ridicând din când în când spre cer
Chipuri bărboase și roșii
Ca tufele de trandafir sălbatic toamna,
Apoi vine vremea când toate se sting
De parcă se scufundă lin în mare
Și vântul iar coboară petalele de nufăr,
Iar stolul pescărușilor dispare.
