Este mereu la fel
în clipă şi în veac,
Este mereu ca
într-un vis fără să fie niciodată vis.
Stăm lângă ţărm,
la începutul serii,
Cu faţa către
larg.
Iar valurile vin
spre noi, fără priviri, amare şi străine,
Spre noi care
privim, uitaţi,
Vin fără de
odihnă, rânduri după rânduri, reci,
Urlând sub cerul
fix.
Se năpustesc
nestăvilit spre noi
Din largul cenuşiu
şi înspumat al mării fără orizont,
Însă mereu, ca
într-un vis fără sfârşit,
Nu ne ajung.
De parcă lumea
noastră nu ar fi a lor
Şi nu am face
parte din acelaşi timp,
Într-o hotărnicire
fără de hotar,
Într-o neţărmurire
scrisă pe un ţărm,
În coprezenţa unor
crâncene absenţe.
Iar lacrimile
noastre, drepţi pe ţărm şi nemişcaţi sub cer,
Nu au soroc.
