Marea
prietenie e fără îndoială tot aşa de puţin obişnuită ca marea dragoste. Ca şi
aceasta, ea nu e un fenomen natural, ci unul de cultură, adică un produs al
spiritului, care, potenţând o pornire spontană şi sporadică (gr. sporadikos:
împrăştiat: în cazul dragostei, instinctul perpetuării, în cazul prieteniei,
sociabilitatea), o transformă într-un sentiment concentrat, conştient şi
continuu. Aşa cum toţi oamenii au, mai mult sau mai puţin, o viaţă
sentimentală, dar cei mai mulţi ignoră marea iubire chiar dacă-şi închipuie că au
parte de ea, toţi avem relaţii mai mult sau mai puţin preferate cu unii din
semeni.
Dintre
aceştia unii ne devin apropiaţi şi intimi, pe temeiul plăcerii şi folosului
material sau, ca să ne exprimãm mai frumos, al —“afinităţilor elective”. Dar
câte din aceste prietenii nu rezistă decât fiindcă nu au avut prilejul
verificării printr-o probă severă şi eliminatorie? Câte nu se desfac pur şi
simplu prin schimbarea domiciliului sau locului de muncă? Şi câte rezistă unei
lungi absenţe, câte nu sunt foarte uşor înlocuite? În ce mă priveşte, am avut,
e drept, bucuria să mă întâlnesc în străinătate, după decenii de despărţire şi
fără să ne mai fi scris, cu doi buni prieteni din prima tinereţe, cu care am
regăsit imediat aceeaşi înţelegere perfectă şi cordială de odinioară, chiar mai
profundă mulţumită maturităţii. Dar am văzut în jurul meu cum schimbările pe
care timpul le aduce în cadrul existenţelor noastre fac să treacă în uitare
persoane cu care am avut, probabil chiar ani de zile, obiceiul să ne petrecem
răgazurile împreună: ne erau şi le eram de fapt destul de indiferenţi.
Deşi,
cum spuneam, nu cred că proporţional prietenia era mai puţin rară în vechime
decât azi, e totuşi foarte probabil că în societatea modernă alegerea
prietenilor, cât şi relaţiile cu ei sunt mult mai întâmplătoare decât în
epocile trecute, din cauza aşa-numitului “ritm al vieţii”, adică a organizãrii
ocupaţiilor şi a “timpului liber”. însăşi expresia aceasta, pe care lumea veche
nu o cunoştea şi care a apărut cam o dată cu taylorismul şi ca un efect al
acestuia, implică faptul că o parte însemnată a timpului, deci a vieţii
oamenilor, nu e liberă, iar pe cealaltă se grăbesc s-o “omoare”, scop în care
se inventă şi proliferează pe scară din ce în ce mai mare divertismente
standardizate. Paraziţii sociali al căror timp e în întregime “liber” îl… “
omoară ” în întregime, ceea ce înseamnă în definitiv că-şi anuleazã totalmente
existenţa (or, între inşi cu existenţe nule nu se pot întemeia prietenii
reale). în ziua de azi, timpul zis “liber” e folosit îndeobşte pentru
aşa-numita “deconectare”, care nu înseamnă propriu-zis altceva decât
suspendarea sau obliterarea oricăror preocupări reale, deci iluzie şi
inconştienţă mai mult sau mai puţin organizate. În consecinţă, prieteniile au
şi ele acest caracter şi se revine la relaţii superficiale, dacă nu şi efemere,
respectivii prieteni fiind de fapt simpli parteneri de week-end, bridge şi
celelalte.
Pe de
altă parte, ocupaţiile devenind din ce în ce mai specializate, prieteniile sunt
de obicei ocazionate de “specialităţi”: medicii între ei, inginerii între ei,
economiştii, scriitorii, avocaţii, militarii, pictorii etc., între ei (cu
toţii, la rândul lor, diferenţiaţi pe specialităţile tot mai distincte din
sfera profesională: chirurgi, electronişti, dramaturgi şi aşa mai departe). Şi
căsătoriile sunt prilejuite mai mult de coincidenţe profesionale decât de alte
afinităţi. Durata acestor relaţii, fie amicale, fie conjugale, e şi ea
determinată de relativul status quo al împrejurãrilor.
Nu e
mai puţin adevărat, totuşi, că şi prieteniile ilustre ce se pot arăta ca
exemple au fost şi ele, de cele mai multe ori, între oameni oarecum de aceeaşi
“specialitate”, Laelius şi Scipio, de pildă. E firesc ca între oamenii ce se
consacră unor mari idealuri şi acţiuni, în artă, în ştiinţă, în politică, să se
aleagã prieteni cu afinităţi personale profunde şi durabile. În asemenea
cazuri, eventualele disensiuni şi rupturi ce pot surveni nu au niciodată decât
motive de ordinul credinţelor şi principiilor şi deci prietenia, chiar dacă
încetează definitiv, rămâne undeva, în plan ideal, întreagă, iar stima şi poate
chiar iubirea mutuală, trecând într-un domeniu al tăcerii, nu pot să dispară cu
totul. Nu cred deloc că asemenea prietenii erau mai frecvente în lumea antică
decât în cea medievală, în cea modernă sau în cea contemporană. Dar e adevărat
că în antichitate se punea un preţ mult mai mare pe prietenie decât pe
dragoste.
Fără
îndoială că aceasta se datorează relativului dispreţ al anticilor faţă de
femeie, adică mai exact desconsiderării ei în plan social. În Evul Mediu
condiţia juridică a femeii nu s-a ameliorat aproape deloc, dar cea socială a
câştigat enorm prin cultul Madonei şi instituţia cavalerismului: de aici
apariţia amorului courtois, idealizat în poezia trubadurilor, în legende ca a
lui Tristan sau a lui Lancelot. Mai târziu au apărut filozofii “libertini” şi
senzualismul, atât filozofic, cât şi “galant”, apoi romantismul, pe urmă şcoala
naturalistă şi în cele din urmă Freud. în toate aceste perioade a dominat interesul
faţă de femeie, văzută alternativ, când ca Madonă, când ca Veneră.
Între
timp, în vremea Renaşterii, atât datorită recrudescenţei interesului pentru
antichitate, cât şi altor cauze pe care nu e loc să le enumerăm acum, prietenia
virilă redevine o temă “culturală”, şi Montaigne, de pildă, vorbind de
prietenia dintre el şi Etienne de la Boétie, o tratează în spirit şi cu
referinţe antice. Trebuie să remarcăm că
la Grecii antici prietenia virilă fãcea loc şi aşa numitului “amor grec”,
despre care Montaigne spune: “Et cet`autre licence Grecque est justement
abhorée par nos moeurs, laquelle pourtant pour avoir, selon leur usage, une si
necessaire disparité d’aages et différence d’offices entre les amans, ne
respondoit non plus assez a la parfaite union et convenence qu’icy nous
demandons.” (Ess., I, cap. XXVIII).
Caracterul
ambiguu al prieteniei la Greci apare ca de la sine înţeles în dialogul lui
Platon, Lysis sau despre prietenie. Dialogul acesta e plin de arguţii sofistice
aduse pe de departe pentru a stabili teze practic contestabile, dar filozofic
fecunde, în mod obişnuit atribuite lui Socrate de către Platon, cum este cea că
prietenia (philia, aproape identică la el cu eros) ar fi năzuinţa unilaterală a
neîmplinitului către împlinire şi că deci numai fiinţa imperfectă iubeşte, cea
perfectă rămânând impasibilă (teză de altminteri amendată foarte subtil chiar
de Platon la finele dialogului).
Cu
toate arguţiile acestea, nu rareori iritante, dar şi stimulatoare pentru
inteligenţă, Platon deduce în Lysis, într-o extrem de frumoasã şi subtilă
viziune artistică (şi dramaticã în planul mişcãrii spiritului) esenţa ultimă a
prieteniei, principiul ei generator, care e ideea de Bine. Dar despre prietenie
propriu-zis, adicã despre ceea ce înţelegem în mod obişnuit şi efectiv prin
acest cuvânt, despre formele şi modalitãţile ei ca fenomen concret, social şi
individual, aflãm din Lysis prea puţin.
Tuturor
acestor forme şi modalităţi le face inventarul complet Aristotel în cărţile
opta şi a noua din Etica Nicomahică. Nimic nu e de adăugat, nici de amendat la
ceea ce spune Aristotel în această materie (ca şi în aproape toate materiile).
De la
început face o afirmaţie extraordinară, care dacă nu e înţeleasă în spiritul
civic, etic şi raţional al filozofiei greceşti şi clasice, riscă să ducă la
cele mai funeste consecinţe. Anume:
legiuitorul înţelept pune mai mare preţ pe prietenie decât pe dreptate. Dacă ne
gândim la importanţa pe care o dă filozofia greacă legiuirii, adică ordinei şi
cetăţii, înţelegem că prietenia e prin excelenţă tema primordială a filozofiei
(ceea ce rezultă în mod evident şi din Lysis). În nici un caz afirmaţia lui
Aristotel nu înseamnă că dreptatea ar putea fi eventual sacrificată de dragul
prieteniei, ci, dimpotrivă, că ea decurge în mod necesar din prietenie. Omul
fiind prin definiţie sociabil (zoon politikon), fireşte că afinităţile prin
care se asociazã cu semenii săi sunt determinante pentru constituirea oricãrei
comunităţi. Aristotel spune că toate comunităţile sunt părţi ale comunităţii
politice (recte ale cetăţii) şi că deci aceasta se întemeiază pe prietenie.Dar
numai cetatea, adică societatea civilã, poate asigura dreptatea şi numai în
cadrul cetăţii, în care se cristalizează morala ca fenomen individual de
conştiinţã, e posibilã prietenia.
Bineînţeles
că afinităţile care determină comunitatea umană sunt în primul rând interesele
vitale, adică folosul şi plăcerea. Aristotel, deşi declară că folosul şi
plăcerea nu confirmă în mod perfect prietenia, fiind supuse fluctuaţiilor şi
nefiind intrinseci şi imuabile şi pure ca virtutea (adică, după Lysis, binele),
care singură consacră adevărata prietenie, le reţine totuşi ca esenţial
necesare, chiar dacă nu suficiente. Mânat mai
mult de umoare şi lipsit de spiritul metodic al Stagiritului, Montaigne,
comentându-i acest pasagiu, se pripeşte cam imprudent să tăgăduiascã plăcerii
şi folosului caracterul de factori determinanţi ai prieteniei:“Car, en général
toutes celles (les amitiés n.n.) que la volupté ou le profit, le besoin
publique ou privé forge et nourrit, en sont d’autant moins belles et
genereuses, et d’autant moins amitiez, qu’elles meslent autre cause et but et
fruit en l’amitié, qu’elle mesure” (loc. cit.).
Părerea
că prietenia ar fi “dezinteresată” e un clişeu moralizator lipsit de acoperire:
nu există prietenie fără plăcere şi folos. Diferenţa dintre prietenie şi
formele inferioare, superficiale, de cârdăşie, nu e alta decât cea dintre
nivelurile de interes (fără a le exclude pe cele elementare, care sunt de la
sine înţelese). Butada cinică a lui Bloy:”Je reconnais un ami à ceci qu’il me
donne de l’argent” nu e nici meschină, nici nedreaptă. Asistenţa băneascã e, orice s-ar spune, o probă crucială
a prieteniei. Tot Bloy spunea altădată că între prieteni nu se ştie niciodată
cine dă şi cine primeşte. Folosul mutual e de toate felurile cu putinţă,
valorile de ordin moral şi cele de ordin material intrând într-un joc de
compensaţii şi de amestecuri care în cele din urmă menţin un echilibru egal şi
constant. Saint-Exupéry spune undeva că prietenul este acela la care nu te
sfieşti să baţi în toiul nopţii la uşă strigându-i: “Deschide, sunt eu!”. Unui
prieten adevărat i se poate cere orice, dar nu i se poate pretinde nimic. De
aceea, nimic nu e mai absurd şi mai injust în prietenie decât reproşurile şi
întoarcerea serviciilor şi sacrificiilor fãcute: acesta e, de altfel, şi sensul
afirmaţiei lui Aristotel că între prieteni nici nu e nevoie de dreptate.
Prietenia e dreaptă prin ea însăşi, ea e prin excelenţă întruchiparea
dreptăţii.
Nu
mai puţin şi a libertăţii. Prietenia e una din manifestările esenţiale ale
libertăţii, în primul rând fiindcă înseamnă alegere, dincolo de legăturile
rudeniei (dar, liberă fiind alegerea, ea poate fi făcută şi înăuntrul
acestora). Prietenie înseamnă opţiune manifestă şi constantă, deci o angajare
deliberată şi încărcată de răspundere. E deci cu totul străină de orice
capriciu şi de regulă nu se declanşează prea spontan (ceea ce nu înseamnă deloc
că întâmplarea nu joacă şi în prietenie ca şi în toate lucrurile omeneşti un
rol pe care numai cine nu are simţul realităţilor se încumetă a-l nega).
Aristotel subliniază de la început că, neputând exista prietenie decât mutuală,
ea trebuie să fie manifestă, ştiută nu numai de cei în cauză, ci de toată
lumea. Îmi pare evident că nu pot exista prietenii secrete. O conjuraţie nu e
prietenie propriu-zisă, dar se poate întemeia pe prieteniile existente sau
poate da naştere altora care să subziste ulterior. Dar prietenia nu poate fi
clandestină: ca act de libertate, ea trebuie să fie pe faţă, uneori chiar
sfidătoare: clandestinitatea e contrariul libertăţii. (E adevărat însă că
“ocultarea”, “conjuraţia”, “ilegalismul” sunt, în anumite perioade şi
împrejurări, singura subzistenţã a libertãţii, dar scopul nu poate fi altul
decât ieşirea la lumină).
Aristotel
arată că regimul politic cel mai favorabil prieteniei e democraţia, în vreme ce
sub tiranie prietenia devine extrem de rară. Tiranii au numai adulatori şi
sicofanţi; ei nu pot avea prieteni şi nici tolera prieteniile dintre supuşi;
fac totul pentru a le ruina, prin insinuarea suspiciunii mutuale, îndemnarea la
delaţiune, dezbinarea prin tentaţie şi frică. Prietenia e singura forţă care,
prin simpla ei existenţă, se opune implicit tiraniei şi menţine spiritul
relaţiilor civile în plină oprimare şi degradare a virtuţilor civice. Fireşte
că la atari presiuni nu rezistă decât foarte rare prietenii adevărate. Acestea
sunt de asemenea singurele promotoare ale relaţiilor civile şi în cazul
anarhiei.
”Prietenia
fiind o opţiune, cum spuneam, deliberată şi constantă, fiind un mod de a asuma
destinul altuia, e limpede că ea nu se poate da cu uşurinţã. Genul de om
“prietenos”, aşa-zis cald şi comunicativ, spontan, îndatoritor, nu e deloc cel
din care se aleg prieteniile durabile. Soiul acesta prea simpatic de oameni cu
bunăvoinţa împrăştiată e prin natură inapt pentru virtutea eliminatorie,
răspunzătoare şi perseverentă care e prietenia. Cred, dimpotrivă, mult mai
capabil de prietenie genul mai distant, mai rezervat, mai puţin doritor de a
plăcea, poate chiar în aparenţă mai egoist, poate uneori cu un caracter mai
dificil. Nu e de pus multă nădejde în prietenia altruiştilor fără astâmpăr,
maniaci ai negării de sine şi idealişti nerăbdători; aş crede chiar că o
oarecare nuanţă de mizantropie e mai curând proprie unor prietenii adevărate.
Generozitatea, fără de care nu e de conceput o mare prietenie, nu e deloc tot
una cu altruismul; ea presupune o conştiinţă de sine mult mai sigură şi mai
cuprinzătoare decât la firile comune şi e, de fapt, inseparabilă de curaj;
aceste două însuşiri, pe care Descartes le preţuia atât de sus, nu pot exista
fără o foarte precisă putere de reprezentare a realităţilor nevăzute şi fără o
foarte fermă putere de decizie, adică fără imaginaţie şi simţ practic. Nu
există prietenie şi nu există nici o virtute fără imaginaţie şi fără simţ
practic.(...)
Dar
marile crize politice, lovituri de stat, revoluţii, război civil pot arunca
buni prieteni în tabere opuse. În asemenea cazuri, adversităţile sunt
ireductibile nu numai pentru că pasiunile se exacerbează extrem, cu consecinţe
sumare şi implacabile, ci şi pentru că problema binelui public, salus populi,
capătă un caracter radical, adică tragic.
Atunci
se pune proba de foc. Cazuri de acestea au fost mai puţin rare decât s-ar putea
crede, în vremuri de război civil şi teroare: prietenii se pot afla în tabere
vrăjmaşe iar unul să cadă în teritoriul stăpânit de ceilalţi şi la cheremul
aparent fostului său prieten. Acesta nu va ezita să-şi trădeze mai curând cauza
decât prietenul, călcând peste propria convingere, cu orice risc, inclusiv cel
suprem.
Iată
înţelesul ultim al tezei lui Aristotel: prietenia este mai presus de dreptate.
În ultim resort, aceasta e dreptatea.
Dreptatea
neputând fi decât divină, prietenia, ca şi dragostea, e de fapt cale împreună
spre Dumnezeu.”
(Din vol. Alexandru Paleologu, Despre
lucrurile cu adevărat importante, Polirom, Iaşi, 1997)
