Mircea Cărtărescu, Diavolul de hârtie, lectura Adrian Pintea
Diavolul de hârtie
Victor si Ingrid împartaseau un secret, sau cel putin asa credea Victor. Pentru el, întâmplarea care-l lega atât de strâns si de ciudat de Ingrid se petrecuse parca în vis sau în alta viata. Uneori spera din tot sufletul ca fata pe care-o iubea sa fi uitat de mult totul .-Alteori ar fi vrut ca ea sa fie tot atât de ravasita de amintire ca si el, pentru ca între ei sa existe o legatura, fie si una chinuitoare si de nemarturisit. Mereu, când o conducea pe Ingrid spre casa, seara târziu, dupa orele de scoala, pe când pălăvrăgeau despre orice privind cerul incendiat de amurg, si când îi întâlnea ochii, Victor încerca sa afle din expresia lor cât de mult stie, cât îsi aminteste Ingrid si mai ales cât îi pasa. Mergeau pe strazi cu vechi cladiri galbene, cu macadamul neregulat si sonor. Oare si fata îl spiona în acelasi fel, oare si ea se-ntreba daca el mai stie? Avea si ea, în adâncul mintii ei, o camera secreta, identica în fiecare detaliu cu a lui Victor? O vizita în fiecare noapte, înainte de-a adormi, ca si el? Victor spera cu nebunie si-n acelasi timp se temea cu disperare ca-ntr-o astfel de noapte cele doua camere, singurele identice din palatele mintilor lor, aveau sa se contopeasca într-una singura, si ca ei se vor reîntâlni acolo si se vor privi din nou ca atunci.
Locuisera amândoi, atât de demult de parca fusese în vis sau într-o alta viata, într-o mica vila din cel mai frumos cartier al orasului. Un grup de copii îsi facea mereu de lucru pe scarile interioare ale cladirii, în semiîntunericul de cavou al vilei. Atâta câta era, lumina se reflecta în peretii vopsiti în ulei si li se revarsa difuza pe fete, ca si pe fetele mai mici, de carton smaltuit, ale papusilor. Victor si Ingrid erau de-o vârsta, aveau aproape cinci ani în ziua când, întrerupându-se dintr-un joc oarecare, ea îl luase de mâna si-1 trasese dupa ea pe scari în sus, pe scarile uriase. Baiatul urcase foarte rar pâna la primul etaj, al carui palier îi parea îndepartat si înfricosator. Acolo era pentru el unul dintre capetele cetoase ale lumii. Dar Ingrid îl târa acum, chicotind si gâfâind, si mai sus, catre etajul al doilea, de netrait si de neimaginat, despre care copilul auzise doar legende îngrozitoare. Ingrid avea codite prinse cu funde din fâsii de satin albastru, destramat, si o rochita alba. In picioare avea sandale decupate, crapate si prafuite, peste catarama carora se lasau sosetele cu model de purcelusi. "Haide", îi spusese, "of, ce greu te lasi!"
Ţinut al umbrelor si al nebuniei! Luminatoarele din acoperis puneau dâre lungi de lumina peste palierul singuratic. Linistea tiuia în urechi. Ingrid râdea îmbujorata. "Acum o sa ne jucam de-a doctorul, dar nu trebuie sa spui nimanui", îi zise baiatului, care privea imensele usi ale celor care locuiau acolo si contorul de gaze cu cadranul lui de neînteles. si fetita-si daduse jos chiloteii, se-ntinsese, cu rochia ridicata peste buric, pe-o bancuta de lemn vopsit în verde si el privise interiorul de purpura al trupului ei. îl silise si pe el sa se-ntinda pe banca, cu spielho-sen-ii în vine, iar fetita-si pusese palmele peste fata si aruncase doar o privire spre viermusul lui catifelat. Apoi coborâsera catre lumea locuita si timpul si tacerea si îndepartarea acope-risera totul.
Acum învatau la acelasi liceu si, uneori, mergeau împreuna spre casa, pentru ca locuiau din nou în acelasi cartier, cu totul altul însa decât cel în care copilarisera. Aveau saisprezece ani, ea era putin mai înalta decât el si cu mult mai frumoasa. Niciodata nu daduse vreun semn ca ar recunoaste în adolescentul subtire si negricios pe fostul baietel din vila cea scufundata. Se apropiasera pentru ca împrumutau carti de poezie de la biblioteca din cartier, ce purta numele unui scriitor uitat. în pauzele dintre ore, pe când colegii lui vorbeau despre muzica si fotbal, Victor statea pe pragul gropii de sarituri în lungime cu o carte de poeme în mâini si citea pâna se intra iarasi la ore. Ingrid se asezase într-o zi lânga el si citisera împreuna. Apoi citisera împreuna în parc si de câteva ori si la ea acasa, o casa plina de portelanuri si de matusi. Faptul ca fata cea mai frumoasa din liceu îi îngaduia unui coleg mai curând sters si firav s-o conduca acasa era pentru toata lumea (dar mai ales pentru Victor) o mare enigma, într-o seara, pe când Ingrid îi povestea ultimele bârfe din clasa ei, Victor începu sa-mpatu-reasca, cu gândurile aiurea, o foaie de hârtie plina de mâzgaleli pe care-o gasise pe biroul ei. Fata se-ntrerupse ca sa-i urmareasca degetele ce pliau hârtia pe diagonale, îndoiau colturi, netezeau suprafete, cu dexteritatea ritualica a unui saman sau a unei insecte. "Faci un avion?", întreba, dar dupa alte câteva plieri era deja limpede ca foarte complicata structura de hârtie, cu unghiuri simetrice si multiple era cu totul altceva, ceva aproape viu, ca un fat modelat din foite embrionare suprapuse. "Ce-i asta?" mai întreba Ingrid privind pachetelul pe care Victor îl tinea acum de doua colturi ca niste picioruse. El zâmbi si, umflându-si obrajii, sufla puternic prin orificiul din capatul ascutit al ciudatului ghemotoc, care se dilata deodata într-o fata de drac mâzgalit de cerneala, cu coarne ascutite si gura batjocoritoare, din care atârna o limba ca o lama de brici. Ingrid se aruncase pe spate, în patul pe care era asezata, râzând cu lacrimi, cu tot corpul tresaltând de o veselie nebuna. De-atunci, în fiecare zi baiatul îi facea câte-un dracusor de hârtie pe care, în pauze, pe drumul spre casa, în camera ei sau chiar la cinema, unde fusesera de vreo doua ori împreuna, i-1 umfla brusc, în fata, spre amuzamentul ei mereu la fel de mare. Erau dracu-sori de toate marimile, de la unii puchinosi de abia-i vedeai pâna la diavoli cât un cap de copil, cu coarne obraznice de marimea unor cutite de bucatarie. Pe fiecare foaie de hârtie, având grija ca scrisul sa ramâna în interior când figura se umfla, Victor caligrafiase frumos "Te iubesc, Ingrid!"
Anul înainta catre iarna, o iarna adânca si grea, în care zapezile nu se mai terminau. La ora cinci se lasa deja seara, o înserare nostalgica de un albastru intens si delicat. într-o astfel de seara, pe când pe ferestre ningea napraznic, Ingrid se-ntrerupse deodata din sporovaiala. Tacura amândoi multa vreme, apoi fata se-ntin-se pe pat, îsi ridica rochia si-i spuse lui Victor: "Vino." si Victor, la fel de-nfricosat ca atunci, vazu din nou lumina de purpura ce razbatea printr-o fanta subtire din corpul fetei, de parca tot interiorul trupului ei ar fi fost de purpura topita. "Ţii minte?" soptise Ingrid. "Vreau sa vad si eu acum". Zeci de dracusori de hârtie, transparentizati de lumina scazuta a veiozei, privira avid, de pe gheridonul pe care erau asezati în ordinea marimii, trupurile goale ce se-mbratisau peste cearsafuri.
Victor si Ingrid erau acum prieteni "oficiali", în pauze se-ntâlneau pe culoar, lânga un calorifer, si se tineau de mâna, fara sa le pese de ce-aveau sa spuna colegii. Spre casa, înfruntau vijelia împreuna. Cautau piatete ferite de vânt, unde ningea tacut în lumina câte unui felinar.
Se sarutau disperat, sprijiniti de câte-o fatada de bloc vechi, patrundeau în holuri întunecoase si, descheindu-si hainele grele, simteau iarasi cu degetele, ce-naintau tot mai mult pe sub haine, pielea fierbinte dupa care tânjeau atât, umezeala si dulceata si intimitatea trupurilor adolescentine. Nu mai avura, întreaga iarna, ocazia sa faca dragoste: matusile (ca si portelanurile) pareau sa se multiplice în casa lui Ingrid de la o saptamâna la alta.
În vacanta de iarna, Ingrid pleca într-o tabara în munti. Primi de la ea o singura scrisoare, trimisa în prima zi de tabara. Fata iesise deja pe pârtia de schi si descria zapada spulberata în soare în timpul unei coborâri vijelioase. Avea un instructor colosal, un adevarat campion. si colege simpatice. în finalul scrisorii Ingrid îl saruta si abia astepta ca ei sa se revada. Victor avu o strângere de inima citind scrisoarea. El nu schiase niciodata. Nu dansase niciodata. Nu avea bani niciodata. Nu-si imagina nici un viitor cu Ingrid. Dar nici fara ea. Ramas pe gânduri, împaturi mecanic scrisoarea, pe o diagonala, apoi pe alta, si iarasi un pliu, si apoi altul, pâna când umfla dintr-o singura suflare un dra-cusor scris pe toate partile, ce rânjea la el batjocoritor.
Trecura câteva zile, apoi o saptamâna de când fata trebuia sa se-ntoarca din tabara. Victor nu primi nici un telefon. Suna el, în cele din urma, si-i raspunse o matusa. Fata era de mult în oras, iar acum plecase la cinema. Baiatul nu mai suporta de-atunci serile. Cum începea sa se-ntu-nece mergea la fereastra, lipea fruntea de geam si privea amurgul galben de iarna pâna îl sufoca nefericirea. Iesea atunci si ratacea prin cartiere necunoscute. Ajungea uneori atât de departe, si casele erau atât de stranii - ornamente de ipsos pe ziduri crapate, gata de prabusire, geamuri acoperite cu ziare îngalbenite - încât baiatul se simtea în alta viata, sau într-un vis. într-o seara se regasi în cartierul copilariei sale. Recunoscu imediat vila straveche si patrunse în umbra ei de cavou. Ce glacial era aerul înauntru! Ce umbra deasa si ce lumina tulbure se reflecta în pereti! Victor urca încet scara interioara, încolacita în jurul marelui hol. Dezolarea si spaima de-atunci îl învaluira. Primul etaj îi paru din nou capatul lumii. Cu o sfortare de care nu s-ar fi simtit în stare urca totusi mai departe, iar acum statea pe palierul celui de-al doilea etaj unde totul era neschimbat, neschimbat! Usile celor ce locuiau acolo îi pareau tot asa de uriase. Contorul de gaze era la locul lui, la fel si bancuta, pe care Victor se aseza si statu multa vreme nemiscat. "Ingrid", spuse într-un târziu, si era ca si cum ar fi fost singurul cuvânt care s-a auzit vreodata pe acel palier, în acea lume.
Şcoala reîncepu si Victor o revazu pe Ingrid.Era frumoasa si fericita. Dupa cursuri o astepta în fiecare seara un automobil. Un barbat tânar îi deschidea portiera si ea urca si se ghemuia pe bancheta. si masina se dizolva în noapte.
Cu Victor se purta prietenos, familiar, ca si când ar fi fost întotdeauna doar colegi, doar buni camarazi. Se-ntâlneau uneori pe culoare, schimbau câteva vorbe... "Ţii minte?", ar fi vrut s-o întrebe Victor, dar era ca si când fata uitase, din nou, tot ceea ce el n-ar fi uitat niciodata.
Anul glisa pe osiile sale catre primavara. Victor strabatuse în lung si-n lat tinuturile stranii ale nefericirii. Scrisese poeme foarte lungi si înghetase pe strazi pustii. Nu-ntelegea cum iesise viu din iarna. într-o zi, cautând ceva prin adâncul sifonierului parintilor sai, gasi un pachetel ciudat. Era o punga de hârtie uzata în care parintii îi pastrasera toti dintisorii de lapte, dulci la pipait si lucitori ca sideful. îsi amintea cum i se clatinau si cum si-i scosese pe rând, legati cu câte o atisoara de clanta usii. Tata trântea usa, iar dintele ramânea atârnat de sforicica, mânjind-o cu un pic de sânge. Pipai între degete, visator, osisoarele lustruite. Le atinse cu limba. Erau dulci si caldute. Fusesera odata trup din trupul lui.
Deodata primi un telefon de la Ingrid, primul dupa luni de zile. "Vino la mine. Trebuie sa vorbim", îi spusese, si aproape nimic altceva, închisese fara sa spuna la revedere. Victor iesise aproape-n aceeasi clipa. Afara era o vreme umeda. în tacuta casa a fetei, ma tusile si bibelourile vegheau prin colturi. Pe gheridonul din camera ei nu mai era nici un dracusor de hârtie. Dar ea statea pe pat si-i disparuse cu totul aerul triumfator si fericit din iarna. Barbatul pe care-l iubea o parasise si Ingrid purta acum, în adâncul de purpura al trupului ei, un pachetel de foite embrionare pliate complicat. Mai mult nu putu sa-i spuna. Lacrimile îi siroiau pe toata fata. "Vino!", îi striga isteric, descheindu-si bluza cu degete tremuratoare. "Ce-mi pasa de el? Cine e el ca sa-mi pese?" Victor se ridica si se-ndrepta catre usa, fara sa mai vada cum Ingrid se prabuseste, cu sânii goi, pe pat, cum musca perna umplând-o de saliva, cum se zbate, cum zgârie cu unghiile cearsaful.
Ajuns acasa, baiatul statu multa vreme la fereastra. Privea calcanul casei de vizavi, coscovit si batrân, ce abia se mai tinea în picioare, prins cu scoabe ruginite. O lumina galbena se-ntindea în toata curtea interioara. "Ingrid", spuse, cu fruntea sprijinita de geam. Dupa o vreme se aseza la masa lui încarcata de carti. Lua o foaie mare dintr-un bloc de desen si scrise pe spatele ei "Te iubesc, Ingrid". O plie si o-mpaturi, tot mai marunt si mai complicat, pâna ce lucrusorul ascutit, înca de nerecunoscut, îi umplu palmele amândoua. Sufla din rasputeri în orificiul sau, pâna când capul dra-cusorului si coarnele lui ascutite, si limba ivin-du-se batjocoritoare din bot se umflara brusc, si Victor tinea acum în mâini cel mai mare diavol de hârtie pe care-1 facuse vreodata. Deschise trusa de acuarele si, cu o rabdare maniacala, se apuca sa-1 picteze în stacojiu, sa-i faca ochi negri, hipnotici si interiorul gurii de purpura. Coarnele i le vopsi în negru stralucitor. Un strop de lacrima atinse însa una dintre ele, decolorând-o. Baiatul scoase din sertar punga de hârtie cu maruntii dinti sidefii, propriii lui dinti de copil, si-i lipi, în doua siruri ordonate, pe falcile diavolului. Ramasera, privindu-se-n ochi, Victor si diavolul de hârtie, pâna ce asfintitul îsi prelungi limbile de flacara în odaie
Site Humanitas http://www.libhumanitas.ro/de-ce-iubim-femeile-2.html
Site Adrian Pintea http://www.adrianpintea.ro/
Diavolul de hârtie
Victor si Ingrid împartaseau un secret, sau cel putin asa credea Victor. Pentru el, întâmplarea care-l lega atât de strâns si de ciudat de Ingrid se petrecuse parca în vis sau în alta viata. Uneori spera din tot sufletul ca fata pe care-o iubea sa fi uitat de mult totul .-Alteori ar fi vrut ca ea sa fie tot atât de ravasita de amintire ca si el, pentru ca între ei sa existe o legatura, fie si una chinuitoare si de nemarturisit. Mereu, când o conducea pe Ingrid spre casa, seara târziu, dupa orele de scoala, pe când pălăvrăgeau despre orice privind cerul incendiat de amurg, si când îi întâlnea ochii, Victor încerca sa afle din expresia lor cât de mult stie, cât îsi aminteste Ingrid si mai ales cât îi pasa. Mergeau pe strazi cu vechi cladiri galbene, cu macadamul neregulat si sonor. Oare si fata îl spiona în acelasi fel, oare si ea se-ntreba daca el mai stie? Avea si ea, în adâncul mintii ei, o camera secreta, identica în fiecare detaliu cu a lui Victor? O vizita în fiecare noapte, înainte de-a adormi, ca si el? Victor spera cu nebunie si-n acelasi timp se temea cu disperare ca-ntr-o astfel de noapte cele doua camere, singurele identice din palatele mintilor lor, aveau sa se contopeasca într-una singura, si ca ei se vor reîntâlni acolo si se vor privi din nou ca atunci.
Locuisera amândoi, atât de demult de parca fusese în vis sau într-o alta viata, într-o mica vila din cel mai frumos cartier al orasului. Un grup de copii îsi facea mereu de lucru pe scarile interioare ale cladirii, în semiîntunericul de cavou al vilei. Atâta câta era, lumina se reflecta în peretii vopsiti în ulei si li se revarsa difuza pe fete, ca si pe fetele mai mici, de carton smaltuit, ale papusilor. Victor si Ingrid erau de-o vârsta, aveau aproape cinci ani în ziua când, întrerupându-se dintr-un joc oarecare, ea îl luase de mâna si-1 trasese dupa ea pe scari în sus, pe scarile uriase. Baiatul urcase foarte rar pâna la primul etaj, al carui palier îi parea îndepartat si înfricosator. Acolo era pentru el unul dintre capetele cetoase ale lumii. Dar Ingrid îl târa acum, chicotind si gâfâind, si mai sus, catre etajul al doilea, de netrait si de neimaginat, despre care copilul auzise doar legende îngrozitoare. Ingrid avea codite prinse cu funde din fâsii de satin albastru, destramat, si o rochita alba. In picioare avea sandale decupate, crapate si prafuite, peste catarama carora se lasau sosetele cu model de purcelusi. "Haide", îi spusese, "of, ce greu te lasi!"
Ţinut al umbrelor si al nebuniei! Luminatoarele din acoperis puneau dâre lungi de lumina peste palierul singuratic. Linistea tiuia în urechi. Ingrid râdea îmbujorata. "Acum o sa ne jucam de-a doctorul, dar nu trebuie sa spui nimanui", îi zise baiatului, care privea imensele usi ale celor care locuiau acolo si contorul de gaze cu cadranul lui de neînteles. si fetita-si daduse jos chiloteii, se-ntinsese, cu rochia ridicata peste buric, pe-o bancuta de lemn vopsit în verde si el privise interiorul de purpura al trupului ei. îl silise si pe el sa se-ntinda pe banca, cu spielho-sen-ii în vine, iar fetita-si pusese palmele peste fata si aruncase doar o privire spre viermusul lui catifelat. Apoi coborâsera catre lumea locuita si timpul si tacerea si îndepartarea acope-risera totul.
Acum învatau la acelasi liceu si, uneori, mergeau împreuna spre casa, pentru ca locuiau din nou în acelasi cartier, cu totul altul însa decât cel în care copilarisera. Aveau saisprezece ani, ea era putin mai înalta decât el si cu mult mai frumoasa. Niciodata nu daduse vreun semn ca ar recunoaste în adolescentul subtire si negricios pe fostul baietel din vila cea scufundata. Se apropiasera pentru ca împrumutau carti de poezie de la biblioteca din cartier, ce purta numele unui scriitor uitat. în pauzele dintre ore, pe când colegii lui vorbeau despre muzica si fotbal, Victor statea pe pragul gropii de sarituri în lungime cu o carte de poeme în mâini si citea pâna se intra iarasi la ore. Ingrid se asezase într-o zi lânga el si citisera împreuna. Apoi citisera împreuna în parc si de câteva ori si la ea acasa, o casa plina de portelanuri si de matusi. Faptul ca fata cea mai frumoasa din liceu îi îngaduia unui coleg mai curând sters si firav s-o conduca acasa era pentru toata lumea (dar mai ales pentru Victor) o mare enigma, într-o seara, pe când Ingrid îi povestea ultimele bârfe din clasa ei, Victor începu sa-mpatu-reasca, cu gândurile aiurea, o foaie de hârtie plina de mâzgaleli pe care-o gasise pe biroul ei. Fata se-ntrerupse ca sa-i urmareasca degetele ce pliau hârtia pe diagonale, îndoiau colturi, netezeau suprafete, cu dexteritatea ritualica a unui saman sau a unei insecte. "Faci un avion?", întreba, dar dupa alte câteva plieri era deja limpede ca foarte complicata structura de hârtie, cu unghiuri simetrice si multiple era cu totul altceva, ceva aproape viu, ca un fat modelat din foite embrionare suprapuse. "Ce-i asta?" mai întreba Ingrid privind pachetelul pe care Victor îl tinea acum de doua colturi ca niste picioruse. El zâmbi si, umflându-si obrajii, sufla puternic prin orificiul din capatul ascutit al ciudatului ghemotoc, care se dilata deodata într-o fata de drac mâzgalit de cerneala, cu coarne ascutite si gura batjocoritoare, din care atârna o limba ca o lama de brici. Ingrid se aruncase pe spate, în patul pe care era asezata, râzând cu lacrimi, cu tot corpul tresaltând de o veselie nebuna. De-atunci, în fiecare zi baiatul îi facea câte-un dracusor de hârtie pe care, în pauze, pe drumul spre casa, în camera ei sau chiar la cinema, unde fusesera de vreo doua ori împreuna, i-1 umfla brusc, în fata, spre amuzamentul ei mereu la fel de mare. Erau dracu-sori de toate marimile, de la unii puchinosi de abia-i vedeai pâna la diavoli cât un cap de copil, cu coarne obraznice de marimea unor cutite de bucatarie. Pe fiecare foaie de hârtie, având grija ca scrisul sa ramâna în interior când figura se umfla, Victor caligrafiase frumos "Te iubesc, Ingrid!"
Anul înainta catre iarna, o iarna adânca si grea, în care zapezile nu se mai terminau. La ora cinci se lasa deja seara, o înserare nostalgica de un albastru intens si delicat. într-o astfel de seara, pe când pe ferestre ningea napraznic, Ingrid se-ntrerupse deodata din sporovaiala. Tacura amândoi multa vreme, apoi fata se-ntin-se pe pat, îsi ridica rochia si-i spuse lui Victor: "Vino." si Victor, la fel de-nfricosat ca atunci, vazu din nou lumina de purpura ce razbatea printr-o fanta subtire din corpul fetei, de parca tot interiorul trupului ei ar fi fost de purpura topita. "Ţii minte?" soptise Ingrid. "Vreau sa vad si eu acum". Zeci de dracusori de hârtie, transparentizati de lumina scazuta a veiozei, privira avid, de pe gheridonul pe care erau asezati în ordinea marimii, trupurile goale ce se-mbratisau peste cearsafuri.
Victor si Ingrid erau acum prieteni "oficiali", în pauze se-ntâlneau pe culoar, lânga un calorifer, si se tineau de mâna, fara sa le pese de ce-aveau sa spuna colegii. Spre casa, înfruntau vijelia împreuna. Cautau piatete ferite de vânt, unde ningea tacut în lumina câte unui felinar.
Se sarutau disperat, sprijiniti de câte-o fatada de bloc vechi, patrundeau în holuri întunecoase si, descheindu-si hainele grele, simteau iarasi cu degetele, ce-naintau tot mai mult pe sub haine, pielea fierbinte dupa care tânjeau atât, umezeala si dulceata si intimitatea trupurilor adolescentine. Nu mai avura, întreaga iarna, ocazia sa faca dragoste: matusile (ca si portelanurile) pareau sa se multiplice în casa lui Ingrid de la o saptamâna la alta.
În vacanta de iarna, Ingrid pleca într-o tabara în munti. Primi de la ea o singura scrisoare, trimisa în prima zi de tabara. Fata iesise deja pe pârtia de schi si descria zapada spulberata în soare în timpul unei coborâri vijelioase. Avea un instructor colosal, un adevarat campion. si colege simpatice. în finalul scrisorii Ingrid îl saruta si abia astepta ca ei sa se revada. Victor avu o strângere de inima citind scrisoarea. El nu schiase niciodata. Nu dansase niciodata. Nu avea bani niciodata. Nu-si imagina nici un viitor cu Ingrid. Dar nici fara ea. Ramas pe gânduri, împaturi mecanic scrisoarea, pe o diagonala, apoi pe alta, si iarasi un pliu, si apoi altul, pâna când umfla dintr-o singura suflare un dra-cusor scris pe toate partile, ce rânjea la el batjocoritor.
Trecura câteva zile, apoi o saptamâna de când fata trebuia sa se-ntoarca din tabara. Victor nu primi nici un telefon. Suna el, în cele din urma, si-i raspunse o matusa. Fata era de mult în oras, iar acum plecase la cinema. Baiatul nu mai suporta de-atunci serile. Cum începea sa se-ntu-nece mergea la fereastra, lipea fruntea de geam si privea amurgul galben de iarna pâna îl sufoca nefericirea. Iesea atunci si ratacea prin cartiere necunoscute. Ajungea uneori atât de departe, si casele erau atât de stranii - ornamente de ipsos pe ziduri crapate, gata de prabusire, geamuri acoperite cu ziare îngalbenite - încât baiatul se simtea în alta viata, sau într-un vis. într-o seara se regasi în cartierul copilariei sale. Recunoscu imediat vila straveche si patrunse în umbra ei de cavou. Ce glacial era aerul înauntru! Ce umbra deasa si ce lumina tulbure se reflecta în pereti! Victor urca încet scara interioara, încolacita în jurul marelui hol. Dezolarea si spaima de-atunci îl învaluira. Primul etaj îi paru din nou capatul lumii. Cu o sfortare de care nu s-ar fi simtit în stare urca totusi mai departe, iar acum statea pe palierul celui de-al doilea etaj unde totul era neschimbat, neschimbat! Usile celor ce locuiau acolo îi pareau tot asa de uriase. Contorul de gaze era la locul lui, la fel si bancuta, pe care Victor se aseza si statu multa vreme nemiscat. "Ingrid", spuse într-un târziu, si era ca si cum ar fi fost singurul cuvânt care s-a auzit vreodata pe acel palier, în acea lume.
Şcoala reîncepu si Victor o revazu pe Ingrid.Era frumoasa si fericita. Dupa cursuri o astepta în fiecare seara un automobil. Un barbat tânar îi deschidea portiera si ea urca si se ghemuia pe bancheta. si masina se dizolva în noapte.
Cu Victor se purta prietenos, familiar, ca si când ar fi fost întotdeauna doar colegi, doar buni camarazi. Se-ntâlneau uneori pe culoare, schimbau câteva vorbe... "Ţii minte?", ar fi vrut s-o întrebe Victor, dar era ca si când fata uitase, din nou, tot ceea ce el n-ar fi uitat niciodata.
Anul glisa pe osiile sale catre primavara. Victor strabatuse în lung si-n lat tinuturile stranii ale nefericirii. Scrisese poeme foarte lungi si înghetase pe strazi pustii. Nu-ntelegea cum iesise viu din iarna. într-o zi, cautând ceva prin adâncul sifonierului parintilor sai, gasi un pachetel ciudat. Era o punga de hârtie uzata în care parintii îi pastrasera toti dintisorii de lapte, dulci la pipait si lucitori ca sideful. îsi amintea cum i se clatinau si cum si-i scosese pe rând, legati cu câte o atisoara de clanta usii. Tata trântea usa, iar dintele ramânea atârnat de sforicica, mânjind-o cu un pic de sânge. Pipai între degete, visator, osisoarele lustruite. Le atinse cu limba. Erau dulci si caldute. Fusesera odata trup din trupul lui.
Deodata primi un telefon de la Ingrid, primul dupa luni de zile. "Vino la mine. Trebuie sa vorbim", îi spusese, si aproape nimic altceva, închisese fara sa spuna la revedere. Victor iesise aproape-n aceeasi clipa. Afara era o vreme umeda. în tacuta casa a fetei, ma tusile si bibelourile vegheau prin colturi. Pe gheridonul din camera ei nu mai era nici un dracusor de hârtie. Dar ea statea pe pat si-i disparuse cu totul aerul triumfator si fericit din iarna. Barbatul pe care-l iubea o parasise si Ingrid purta acum, în adâncul de purpura al trupului ei, un pachetel de foite embrionare pliate complicat. Mai mult nu putu sa-i spuna. Lacrimile îi siroiau pe toata fata. "Vino!", îi striga isteric, descheindu-si bluza cu degete tremuratoare. "Ce-mi pasa de el? Cine e el ca sa-mi pese?" Victor se ridica si se-ndrepta catre usa, fara sa mai vada cum Ingrid se prabuseste, cu sânii goi, pe pat, cum musca perna umplând-o de saliva, cum se zbate, cum zgârie cu unghiile cearsaful.
Ajuns acasa, baiatul statu multa vreme la fereastra. Privea calcanul casei de vizavi, coscovit si batrân, ce abia se mai tinea în picioare, prins cu scoabe ruginite. O lumina galbena se-ntindea în toata curtea interioara. "Ingrid", spuse, cu fruntea sprijinita de geam. Dupa o vreme se aseza la masa lui încarcata de carti. Lua o foaie mare dintr-un bloc de desen si scrise pe spatele ei "Te iubesc, Ingrid". O plie si o-mpaturi, tot mai marunt si mai complicat, pâna ce lucrusorul ascutit, înca de nerecunoscut, îi umplu palmele amândoua. Sufla din rasputeri în orificiul sau, pâna când capul dra-cusorului si coarnele lui ascutite, si limba ivin-du-se batjocoritoare din bot se umflara brusc, si Victor tinea acum în mâini cel mai mare diavol de hârtie pe care-1 facuse vreodata. Deschise trusa de acuarele si, cu o rabdare maniacala, se apuca sa-1 picteze în stacojiu, sa-i faca ochi negri, hipnotici si interiorul gurii de purpura. Coarnele i le vopsi în negru stralucitor. Un strop de lacrima atinse însa una dintre ele, decolorând-o. Baiatul scoase din sertar punga de hârtie cu maruntii dinti sidefii, propriii lui dinti de copil, si-i lipi, în doua siruri ordonate, pe falcile diavolului. Ramasera, privindu-se-n ochi, Victor si diavolul de hârtie, pâna ce asfintitul îsi prelungi limbile de flacara în odaie
autor Mircea Cărtărescu
Site Humanitas http://www.libhumanitas.ro/de-ce-iubim-femeile-2.html
Site Adrian Pintea http://www.adrianpintea.ro/
