Ion Caraion - Morţii

Suntem câmpul pe care-l plouă ploile.
Suntem iarba pe care-o pasc oile
şi lumina pe care-o dă soarele.
Suntem izvoarele.

Suntem viitorul şi rădăcinile
şi somnul în care intră grădinile
şi ochii şi urechile şi mierea şi laptele.
Suntem faptele.

Suntem armele care nu ruginesc,
sângele-adânc şi munţii când cresc
şi fântâna şi rugăciunile.
Suntem genunile.

Suntem cei ce nu uită şi-aşteaptă.
Prispa cu dragoste şi plânsul în şoaptă
Şi toate-ntrebările.
Suntem mustrările.

Ion Caraion - În singurătatea luminii

Munţii îşi presară frunzele pe cer.
Dor de nemurire, creşti în pieptul meu!
S-a făcut întuneric în Dumnezeu.
Pentru ultima oară, stingher,
florile ca nişte ceasornice
întorceau privirile către soare.

Se va aprinde o lampă şi-n depărtare
va striga un copil.

Ion Caraion - Biografie

Ion Caraion s-a nascut la 24 mai 1923, in comuna Rusavat (azi Viperesti), satul Palici, judetul Buzau. Numele sau real este Stelian Diaconescu.

Intre 1935-1942 urmeaza cursurile Liceului "B.P.Hasdeu" din Buzau, unde, din 1941, impreuna cu Al. Lungu, redacteaza revista de poezie "Zarathustra".

Debuteaza, in 1943, cu volumul de versuri "Panopticum" (Editura "Prometreu"); urmeaza cursurile Facultatii de Litere si Filozofie si lucreaza la ziarul "Timpul" .

Din 1945 este secretar general de redactie la revista "Lumea" (director G. Calinescu), iar in 1947 este numit sef de presa la Editura Fundatiilor Regale (directorul editurii: Al. Rosetti).

Editeaza impreuna cu Virgil Ierunca revista de poezie in cinci limbi "Agora", in care publica prestigiosi poeti si eseisti din tara si strainatate (revista a fost interzisa). Publica doua virulente articole: "Criza culturii" si "Criza omului" in ziarul "Jurnalul de dimineata".

Intre 1950 si 1955 face inchisoare, este dus la Canal si in minele de plumb de la Cavnic si Baia Sprie (in urma unei condamnari politice).

Pana in martie 1958 este redactor al publicatiilor "Limba si literatura", apoi este condamnat din nou, pana in 1964.
"Redebuteaza" in 1966 cu volumul de versuri "Eseu".

Scrie si publica intr-un tempo uluitor pentru a "recupera" anii ce i s-au furat de inchisoare. In 1981 familia Caraion primeste azil politic in Elvetia si se stabileste la Lausanne, unde scriitorul editeaza revistele internationale "Don Quijote" si "Correspondence" . Se stinge din viata, la Lausanne, in 21 iulie 1986. 

Ion Caraion - Logos

Ajung cei ce nu se grăbesc.
Biruie cine ştie s-aştepte.
Mereu e altfel. Cunoaşterea e suferinţă.
Viaţa îşi urmează cursul ca o apă curgătoare.
Ai adormit pe flori sălbatice,
Sângele vântului picură prin copaci.
Plecăm din nou din lucruri, din ceţuri şi din şoapte,
Am văzut răsărituri şi apusuri de soare, răsărituri şi apusuri de lună.
Totul e unic. Mereu e altfel.
Cunosc paloarea şi nebunia,
aşa cum îmi cunosc braţele acestea obosite de aduceri aminte.
Viaţa şi-a urmat ei însăşi ca o apă curgătoare...
Osemintele lunii întreabă de noi prin văzduh.
O gură s-a aplecat să bea apă din noapte..
Şi din clipa aceea ai aşteptat sfârşitul ca pe-o ademenire...
Ţi-au fost dragi păsările, apele şi arborii,
Dar n-ai avut nici păsări, nici arbori, nici ape...

Ion Caraion - Numai oamenii

Zăpada a învăţat să fie zăpadă buruienile să fie buruieni vântul să fie vânt. 
Numai oamenii n-au învăţat să fie oameni.

Ion Caraion - Îndepărtare

Prim uşa deschisă – brâu gros de umbră –
plopii izbucneau către cer.
Şi degetele-i alergau pe clape,
tremurătoare ca frunza plopului.

Paşii cuiva s-au oprit în noapte
Din ochii ei ca fumul de ţigară
zbură un fluture

timp cu coviltirul sur.

... şi am iubit-o pe femeia aceea
Care nu m-a întrebat nimic niciodată.

Ion Caraion - Ala-Bala

   

În jurul nostru

ca praful pe-o oglindă

oamenilor li se termină glasul.

La vârsta aceea

nu-mi dau seama

cum era el, tata.

Ala-bala dăduse la o parte

perdeaua

ca să se vadă în casă.

Ar fi putut să înceapă ceva,

dar eu am ştiut că nu.

Noi luam din puşculiţă încă un glas

luam din sufragerie  o mustrare

din grădină un căţel

şi ne jucam şi nu ştiam cine în cine trage cu praştia.

Pe urmă tata şi-a căutat cumpătul prin curte

şi noi l-am găsit

dar nu i l-am dat.

Pe urmă liniştea şi-a cumpărat un şoarece

şi a mâncat din el

până a orbit.

Pe urmă Ala- Bala a tras perdeaua la loc.

Ion Caraion - Nevinovăţie

 

O caisă şi-un cais

alergau prin paradis.

Panica primordială

încolţi sub o petală

tresări sub un cubelc

‘’ea nu pealcă, eu nu pelc

Nu de flică, da’ ne calcă!

Eu nu pelc, nici ea nu pealcă''

(şi – oamenii dintâi, buimacii,

le-au făcut semne cu macii)

Ion Caraion - Mâinile cu faţa în jos

 

Ştiu că sunt ierburi în pietre

Şi cuvinte care rup ca schijele.

Cum să mă despart de mine?

Am văzut un om care nu mai era.

Patru tauri negri şi câinele pleacă mai departe.

Şi pe lângă nişte cruci care se bat, trece trenul

Dimineaţa cu picioare de minge

În sentimentele ei ca nişte bărci

Se-apropie de pescari şi-i atinge.

Eu nu mai plec. Mâinile ţăranului – poeme cu faţa în jos –

Vor aştepta până la sfârşit soarele cu munţii de os.

Ion Caraion - Sentiment regăsit

Am cunoscut femei cu semne rămase
dintr-o dragoste în care pieriseră toate cuvintele.
Eşti aici, lângă mine, cum ar fi dintele
nenorocirii într-un serai de mătase.

Poate că dincolo de tine e moarte,
Oraş cu toate străzile triste
Se scutură frunzele-n vis, de
aseară şi ceasul
ceasul pleacă’-mpleticindu-se-n ciubotele sparte.

Poros ciubăr de lapte zvârlit în faţa porţii
Aud cum cresc vâtuii, seminţele şi piatra
Şi-aşa solzos e cerul... Acum se scoală-n vatra
de somn a catastrofei
(discret ca o lectură) pădurile şi morţii.

Ion Caraion - Eu am văzut

   
Luasem cu mine un copac să ne plimbăm

luasem o pasăre să facă diezi

am văzut de la ce cai erau potcoavele căzute

am avut o mie de braţe ca Bariareu

eram Pilat din Pont şi mă spălam pe toate mâinile

de câteori se tăcea mai departe

conştiinţa lua chip de răspântie

erau vite şi proverbe

eu eram singur

copacul acesta va tulbura lumea

să ne grăbim să coborâm sub pământ

viscolea cu adevăr

eu eram singur

terori extaze elevaţii

lasă că o să murim noi lasă că o să înviem noi

un nisip leneş încălzea cântecele

apa se alinta în boneţelele zeilor

lasă că o să murim noi

femeile arborii şi stelele de deasupra creştetelor

au văzut de la ce cai erau potcoavele căzute

dar

ca şi când nu m-ar avea

ca şi când n-ar fi avut paşi

ţineau o dietă a tăcerii

eu eram singur

şi degeaba mă spălam pe toate mâinile

că viitorul a luat forma ruinelor mele.

Eram Pilat din Pont şi-am avut o mie de braţe.

Ion Caraion - Antichitatea durerii

  
Erau scame, o ceaţă
era-n faţa ochilor azi-dimineaţă
Mein Gott! Meine Frau!
Ca pe-un scripete
suiau coborau
mutele sumbre
torenţialele ţipete
Totdeauna au venit la mine arătări, umbre
de oameni care fuseseră şi nu mai erau
totul a durat
cât ne-am spus minciuni
când ne-am spus adevărul
se spulberă prietenia şi dragostea
rămase
un pământ ars
dar tu spuneai adevărul chiar şi când minţeai
iar eu minţeam chiar şi când spuneam adevărul
dintr-o experienţă a zădărniciei
dintr-o zădărnicie a experienţei
doi trecători
nedumeriţi ca iubirea
refuzul de a vedea
pe cel ce se arată şi ţi se arată
refuzul de a comunica
n-aveam ce să ne comunicăm
dacă nu ne vom bate
dacă nu vom muri mulţi, foarte mulţi
vom muri toţi
de partea rea a istoriei
fulgeră
un arbore ca o rugăciune
lucruri se ascund şi revin
din invizibile lumi
o săgeată nu ştiu încotro
şi de cine trimisă
cântă apa neagră
am numai ce n-am
al nimănui e totul
din nou tăcând în mine
tăceri imemoriale -
izvor de oameni
fericirea nu e pentru oameni
zadarnice răni zadarnice sume
arbori mergând
nicăieri
e ieri
Cine ştie unde-ai fost în acea noapte
La care prispă La care munte
La ce rege
Ori cu cine-ai vorbit Ori ce vechi noime, ce taine mărunte
v-aţi încredinţat unul altuia, ce legăminte
O! Timpul n-are timp să rabde.
Care zăbavă nu minte?
Care aşteptare nu-nşală?
Viaţa-i o magazie când plină, când goală -
prin care se vorbeşte şi nu se înţelege
nimic. Un ornic bizar.
Care apoi şi iar
nu-i încă şi dacă?
Se-apleacă Se ridică se-apleacă
pletele salciei, vedenii. S-au depărtat.
Strigoi şi fantome din nu ştiu ce leat
betegi, betege,
fără pace, fără soartă, fără tâmple
Unii îşi vâră Altele şi-au scos
bobii din lingură...
braţele din umeri... Din broasca uşilor, cheia...
Totul s-a întâmplat cum trebuia să se-ntâmple
Petele n-au faţă şi dos
Vedeniile n-au vine
Cine ştie unde-i fi fost în noaptea aceea
şi cu cine
Noaptea ca un gong pentru totdeauna stricat
Eu însă eram singur
şi te-am aşteptat -
Primăveri... Toamne...
Polare zăpezi rebele...
Întotdeauna am venit la gară, Doamne,
mai devreme decât pleca trenul.
Şi te-am aşteptat la toate trenurile vieţii mele,
să te-ntâmpin.
Mă vedeau cum bat câmpii-n
zadar - copiii, acarii, vântu'limbut.
Tu n-ai venit. Sau ai trecut
fără să cobori.
Habar n-am în care tren ai fost ori
unde şi la ce ti-i fi dus...
Câte lumi n-au răsărit. Câte n-au apus,
până să se-nsereze de tot şi timpul să se termine şi
să se facă urât!
Acuma, că-i aşa de târziu, încât
nu va mai trece niciun tren şi nu va mai fi niciun an,
mi-nchipui c-ai fost în fiecare din ele
însă erai obosit ca un elan
pe care-l fugăresc la pol haita de iele
şi spaima şi frigul,
că aţipiseşi, că visai şi de aceea
n-ai mai apărut la geam, n-ai mai coborât
n-ai mai pus pe nimeni de pază la digul
dintre mocirlă şi stele
dintre urât şi urât
Cum îşi aşteaptă femeia
iubitul din războaie,
te-am aşteptat în toate trenurile vieţii mele -
în soare, în ploaie,
până m-am destrămat...
Însă tu n-ai mai găsit semnul, aleea
(Nici adevărul nu-i adevărat),
dramul de drum
pe care-apucând să dai de timpu-ntâlnirii.
Ca strigoii mitologicei Asirii,
îi fi călătorind şi-acum
prin cine ştie ce năpraznice ierni ori toamne,
prin cine ştie ce vraişte, ce vreme, ce putred
ce taină.
Trezeşte-te, Doamne,
să n-ajungi în ţară străină!
Tibrul curge în eternitatea Romei
Era întuneric peste tot
Cetatea-i o scuipătoare
împodobită cu ţeste
Noaptea ninge şi dănţuie
N-am nevoie de o sută de oameni
Ci de-un om
Şi mi-ajunge
Mie căruia dragostea nu i-a ajuns niciodată
O! Dacă aş avea o sută de oameni
O! Dacă aş avea o mie de oameni
şi încă nu mi-ar ajunge
Cât mi-i de sete...
Cât mi-i de dragoste...
disputa zeilor cu insolenţa şi cu electricitatea
e teribilă
morţii vor amesteca ziua şi noaptea
într-o aceeaşi uitare, într-un
acelaşi noroi
şi alte legende vor continua despărţirea
Un neam a fost dat la câini
şi chiar nimeni să nu plătească?
Îmi târam aripa
ca un cal de păpădie...
aş vrea să mă prefac în piatră
un misticism, un narcisism
agonizant ca pustiul
- nu în strigoi...
Se aprinseseră luminile
în toate
odăile poeziei