Benjamin Fundoianu - Rugă simplă

O, ploaia primăverii care-a căzut din timp!
lasă să-mi spăl în tine picioarele desculţe,
lasă să-mi spăl în tine sufletul meu desculţ!

O, ploaia răcoroasă care-a căzut din timp!
am întâlnit-o-n drumuri, oblică, pe moşie,
cu stropii grei de soare ca boabele din spicuri.
Oameni — sau poate-amurgul — în linişte ara
ţelina, spintecată la nesfârşit, fugea,
şi boii lingeau ploaia din cer, în arătură.
Ploaie, spală pământul de baliga cuminte,
cruţă pământul, ploaie, de uraganul rău,
bun, în deşertul mării, setoşilor de umblet,
umflă sămânţa bine şi fă-o să plesnească;
sămânţa de lucernă, de popuşoi, de orz,
orz pentru cai, lucernă la vaci şi popuşoiul
fă-l, ploaie, pentru oameni cari te aşteaptă-n tindă,
cu porci uscaţi de-amiază, cu vişini, cu pustiu
şi cu neveste-n care ţipă copiii surzi.
Şi pune frunze-n vişini: ca să se urce-omida,
fă grâul: să nu moară guzganii de pământ,
şi sălcii: să se poată bivolii scărpina.
Lasă-n ocol să fete vacile roşcovane,
lasă să se iubească, din spate, prin ogrăzi,
scurţi şi cu botul umed, cânii de vânătoare.
Lasă să se reverse podgoriile lumii!
Fă să se coacă via şi dă-ne vinul nou,
ce osteneşte capul şi limpezeşte trupul.
Iar mie, dă-mi femeia pământului tău negru,
albă ca şi lumina pământului tău negru,
bună ca şi nutreţul pământului tău negru.
Şi-n urmă, prăbuşeşte-mi lumina din văzduh,
îngroapă-mă sub toată lumina din văzduh,
agheazmă blestemată, ploaie de primăvară.

licenta

licenta

licenta

Benjamin Fundoianu - Cântece Simple: Mărior VI

Şi va veni o seară când voi pleca de-aici,
fără să ştiu prea bine unde mă duc şi nici
de vine putrezirea, sau încolţirea vine:
Tăcerea se va pune ca un pământ pe mine.
Ştiu, o să vii în seară ca de-obicei, s-aduci
pe tine umbra rece a frunzelor de nuci.
Vei înţelege-ndată că-s dus, din nemişcare,
la capul meu rămasă, ca-ntâia lumânare.
N-ai să întrebi pe nimeni de ce-ţi sunt de prisos
genunchii copţi, cerceii şi sufletul frumos.
Taci! Pentru noi privelişti se cer alte cuvinte,
Mai bine-n tine, surde, aducerile-aminte,
tumult. Dar ca un ţipăt într-însul: te iubesc-
şi aş iubi o piatră cu scrisul ovreiesc.
Toamna, în cimitirul urban din bariere,
pune tristeţea-n lespezi a stupilor cu miere,
şi în priviri, cârceii pământului rotund-

şi nu pot mai departe de moarte să m-ascund

1922

Benjamin Fundoianu -Cântece simple: Mărior V

Dac-ai veni pe bancă cu-n roman
în mână,
surâsul tău m-ar căuta în parc
prin fila cărţii.

Romanul tău, cu litere nemţeşti,
e Werther -
l-ai părăsit pe când îşi încărca
pistolul.

Surâsul tău mă caută ca-n râu
o undiţă -
şi vrăbii lângă tine slovenesc
romanul.

Sunt lângă tine şi tu nu mă vezi -
sunt poate golul
în care te apleci, sunt, poate, golful
de linişte.

Sunt umbra ta culcată pe nisip -
sunt umbreluţa
cu care scrii distrată pe nisip -
sunt muzica pe care-o iei de mână.

Sunt lângă tine şi-mi încarc pistolul -
tu nu mă vezi;
continui fila unde l-ai lăsat
pe Werther.

din vol. "Privelişti" 1930
 

Benjamin Fundoianu - Urâtul

În casa de tăcere cu iederi şi urzici,
plină cu somn de bufniţi cârne, cu ochii mici,
nimeni nu ştie toamna când a intrat în casă,
şi anii de când surpă pereţii, ca să iasă.
Un clopot surd la masă şi la culcat cheamă;
avea şi-atuncea spartă arama, şi coclea,
şi-l ascultam, cu gura pe lespede, cum geme,
să ţie-n loc moluzul şi curgerea de vreme.
Motani de porţelană, cu ochii verzi, au tors
plecarea-n lume-a celor ce nu s-au mai întors;
dar s-auzeau, în seară, cu geamăt de lăuze,
clapele-ntârziate pe mâini, ca nişte buze.
Poate e mama care moţăie-n jilţ, aici -
coase ciorapi de lână moale, pentru bunici.
Dacă-ar cădea odată ploile roşcovane,
prin mădulare-ar curge din nou, ca prin burlane,
şi-ai fi în casă singur, pustiu şi monoton -
ca-n insula vreunui sălbatic Robinson

1921

Benjamin Fondane - Biografie

B. Fundoianu alias Benjamin Fondane (pseudonimele literare ale lui Benjamin Wexler), (*15 noiembrie 1898, Iaşi - d.2 octombrie 1944, lagărul de exterminare german KZ Auschwitz-Birkenau, în Polonia) este un critic, eseist, poet şi teoretician literar franco-român, evreu.

Perioada românească
B. Fundoianu a debutat în 1914, la 16 ani, în revista de orientare simbolistă şi modernistă Viaţa nouă, editată de Ovid Densuşianu. Este începutul unei susţinute activităţi de poet, publicist, eseist, om de teatru. Împreună cu regizorul Armand Pascal întemeiază teatrul de avangardă Insula. Citeşte mult, cu fervoare, cu o receptivitate şi o siguranţă a judecăţii critice ieşită din comun. Impresiile despre literatura franceză le strânge în volumul de note de lectură Imagini şi cărţi din Franţa. Este tot atât de interesat de fenomenul cultural şi literar românesc ca şi de cel european, în special francez. În 1923 se expatriază, stabilindu-se la Paris, dar păstrează legăturile de prietenie cu scriitorii români şi publică constant în revistele de avangardă din România. Astfel publică în revistele avangardei Integral, Unu, Contimporanul). De altfel, unicul volum de poezii publicat în timpul vieţii şi dedicat "virtual" lui Ion Minulescu, "primul clopotar al revoltei lirice româneşti", intitulat Privelişti, îi apare în 1930, după plecarea din ţară. A tradus în franceză versuri din creaţia lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea şi Ion Minulescu.

Perioada franceză
Integrat unui alt spaţiu cultural, poetul va publica în Franţa sub numele de Benjamin Fondane. Rămâne acelaşi comentator pasionat şi receptiv al vieţii literare, iar semnătura lui va apărea frecvent în revistele literare, mai cu seamă în revista Les Cahiers du Sud.

Viaţa sa pariziană este marcată însă de singurătate, dezrădăcinare (vezi poemul Exodul), de dificultatea de a scrie în franceză, deşi va ajunge să stăpânească franceza scrisă într-un timp relativ scurt. Determinantă pentru evoluţia spirituală a lui Benjamin Fondane a fost întâlnirea, în 1924, cu filozoful rus Lev Şestov, precum şi cu scrierile lui Friedrich Nietzsche şi Soren Kierkegaard. Personalitatea lui avea să se exprime cel mai convingător în activităţile de interpret şi teoretician al poeziei moderne. În acest domeniu gândirea lui a atins punctul de maximă originalitate. Cel mai important volum de eseuri, apărut postum, se intitulează La conscience malheureuse („Conştiinţa nefericită”). Monografia Rimbaud le voyou („Rimbaud vântură-lume”), Faux Traité d'Esthétique( Fals tratat de estetică) şi Baudelaire et l'expérience du gouffre (Baudelaire şi experienţa abisului), sunt alte trei opere de meditaţie, de punere în cauză a statutului artei, al poeziei, în special, ca necesitate spirituală a lumii moderne.

Creaţia poetică originală franceză a lui Benjamin Fondane a fost adunată în volumul antologic Le mal des fantômes (1980), publicat târziu, după dispariţia lui tragică, alcătuit din cîteva cicluri separate de versuri Ulysse, l'Exode, Titanic, Au temps de poème, Poèmes épars. Ideile de rătăcire, de exil printre oameni, de paradis pierdut, de univers al copilăriei ca stare de graţie sunt centrale poeziilor sale. Nu întâmplător este asimilat adeseori evreului rătăcitor ca tip universal al intelectualului, în speţă al filosofului neliniştit, interogativ, care caută soluţii pe care nu le va afla nicicând.

În timpul ocupaţiei germane a Franţei este arestat de către Gestapo împreună cu sora sa mai mare Lina, în urma unui denunţ cu privire la faptul că erau evrei. Amândoi au fost închişi în lagărul de la Drancy, de unde câţiva prieteni, între care Emil Cioran, care va evoca episodul în volumul său, Exerciţii de admiraţie, Stephane Lupasco, Paulhan, au obţinut eliberarea sa, dar nu şi pe a Linei, care nu avea încă cetăţenia franceză. Fondane refuză să părăsească lagărul fără sora sa, Lina. Ei au fost deportaţi la Auschwitz în mai 1944. Din nefericire, urma Linei s-a pierdut şi cei doi nu s-au mai regăsit. Fondane va fi gazat după câteva luni, la 2 octombrie 1944, la Birkenau.

Opere în limba română

Privelişti, poeme, Ed. Cultura Naţională, 1930
Făgăduinţa lui Petru, povestire, Ed. Chemarea, Iaşi, 1918,
Imagini şi cărţi din Franţa, Ed. Socec, 1922


Opere în limba franceză

Ulysse, Les Cahiers du journal des poètes, Paris, 1933
Rimbaud le Voyou, Ed. Denoel et Steele, 1933
La conscience malheureuse, Ed. Denoel et Steele, 1937
Faux Traité d'Esthétique, Ed. Denoel et Steele, 1938
Baudelaire et l'expérience du gouffre, Ed. Seghers, 1947 (postum)

Benjamin Fundoianu - Piatra-Neamţ

Poate-ai rămas pe bancă să visezi
în toamnă
sufletul frunzelor care-a căzut
călcat de ploaie
Poate-ai rămas aici, cu umbreluţa
să numeri prundul
ori stropii tari de ploaie, ca atâtea
ciocuri de păsări
Nici tu nu ştii ce vrei, nici tu nu ştii
în toamnă
poate-ai rămas pe bancă să visezi
prundul şi ploaia
Poate-a crescut neliniştea în tine
nici tu nu ştii
şi ţipă ploaia-n tine, ţipă toamna
ţipă neliniştea
Cu fruntea-n mâini şi cotul pe genunchi
nu-ntoarce capul
Toamna-i în tine ca-ntr-un porumbar
de ziuă
Ascultă toamna! nu întoarce capul
şi nu privi
Stau lângă tine şi tu nu mă vezi
pe bancă.

Benjamin Fundoianu - Natură moartă

o sticlă de porto și un banjo
trupeșe gutui din Van Gogh pe o masă
inima în topire lămpile -
ăst han troienit pe-o vâlcea din Tyrol -
unde sunt palmierii și nisipurile
prospectele de călătorii
a fost de ajuns ca un tren s-o ia razna de șine
am făcut 8 km noaptea pe jos
viforul era un matelot în ștreanguri
tovarășii mei din tren erau iugoslavi
niște studenți
vorbeau de ciorba lor de sfeclă
vorbele noastre erau păsări moarte de ger

o sticlă și un banjo pe perete -
fiică a hangiului accent austriac
arbust din Adlersberg fruct de zăpadă
cutezanță de a te pârgui printre catastrofe
țâșnire a gleznelor
ghicesc acolo pielea ta tulbure ca o privire
inima mea sau pendula
drăguțul tău ce ți l-aș lua-n cuțit
n-am omorât niciodată pe nimeni
alcoolul mi se urcă la cap sau gleznele tale

nimeni nu e scutit de accident
noapte fără cămașă pe ea pe acoperișul zgâlțâit
păsări din mările australe
poate nițel prea albe
ești atât de singur încât ți-ai uitat rolul
despre ce voiai oare să vorbești pământul se clatină
iată că el deja îți strigă-n trup -
o sticlă și-un banjo
și-această voce a nimănui
acolo-i trecutul meu cu care nu mai am ce să fac
sângele lui ciuruiește zăpada -

e-un înecat ce nu mai vrea să-l scoți la mal
privire de sus, în care păsările se rotesc
de și-ar pierde acolo capul -
liniște s-o tai cu diamantul
timpul parcă dă cu banul în gol
pe stâncile devenirii stau ciute suspendate
nu se trăiește-aici decât din vânătoare
nu se moare de întâmplare
de pahar sau neprihănire de poveri sau măciucă
toate drumurile sunt megafoane
fiece piatră un sertar ce deschide-un abis
nu vrei să vii cu mine în Montmartre
e tot un tyrol pentru turiști englezi
vino vom deschide un bar american
în care vom asculta cântecul de cocteiluri
încăierările se vor lăsa cu morți
gusta-vei din scârba numită plăcere
ne-om bate pentru frumusețea-ți perfidă și castă
surâsul tău o să presare morți
fiică de hangiu accent austriac
care păstrezi pe chip un nu știu ce din alpi
și până și-n obraji
această fericire ce emană
dintr-o butelcă și dintr-un banjo.


din unu, II, nr.9, ian. 1929
(traducere de Ștefania Mincu, din ant. Avangarda literară românească, ediția a 3-a, 2006, Pontica) 

Benjamin Fundoianu - Lui Ilarie Voronca

...În noaptea asta am văzut copaci smulgându-se din brazdă,
focul rupsese coaja mării
și aerul își pitulase țeasta-n nisip,
așa,-n neștire.

...A fost aievea sau a fost părere?
Aș fi voit s-aprind o lampă,
să caut, bâjbâind prin mușchi;
era acolo lumea vegherii, a minunii,
apele se culcau pe burtă,
slove de flăcări ridicau în slavă Coasta de Cerneală,
eu rătăceam fără vedere prin Pașii gărilor pierduți,
și-i întrebam pe oameni spre care țel mă-ndrept,
ce mă-ndemna să plec, să-mi las culcușul
și să-mi hrănesc cu sloiuri nerăbdarea?
Evreu, de bună seamă, dar totuși un Ulisse,
zadarnic jupuisem de piele universul,
pâini voiajau prin aer cu ochi întredeschiși,
spațiul nu se putea mânca,
sângele clănțănea în gol și -l presimțeam poros ca lutul,
un pește uriaș izbea mereu cu vârful cozii lumea
și urletu-i era slinos, prelung.

...E-aici sfârșitul lumii, cu mine, pe balcon?
Strigai după-ajutor cu glas pierdut,
dar pentru ce să plâng, de ce să gem?
O fericire neștiută îmi cuprinsese, lin, mijlocul,
strigam că-s liber, fericit, dar groaza
îmi arunca un soare crud,
ce putrezea când l-atingeam cu mâna.
Ce-aș fi putut să fac decât
să izbucnesc în râs, cu poftă?
SINGUR! Eram deodată-n lume singur,
eu numai și cu râsul meu,
singur eram și mă căzneam să aflu unde-i Dumnezeu.
Sertarele-n sfârșit deschise, toate.
Unde se-ascunde? Sfâșiam
mucavaua ce-nvelea neantul.
Unde se-ascunde, unde se strecoară?
Unde să dau de cel
ce pleoapa-mi apăsase-atâta vreme?

din Ulisse (1933)
(traducere de Virgil Teodorescu, din ediția Poezii, 1965)

 

Benjamin Fundoianu- Lui Armand Pascal, în moarte...

Eram un grandios poet născut să cânte bucuria,
dar în chilia mea suspin.
Buchetele cu apa mării se ofilesc și mor în cupe,
cărarea inimii se-ndreaptă către Père-Lachaise;
e porumbaru-acolo, dară fără porumbei;
acolo moartea e atât de pură -
Armand, ai fost incinerat aici.

Iată viața ta imensă care topește siguranța -
știi să vâslești, știu bine, dar cât de lung e fluviul,
eram striviți de-această lumină inumană -
de ce să cânți în gura mare? Cu beregata plină
de nerăbdarea melodiei?

Și dacă-i mâniem pe zei?
Cu tine până la sfârșit aș fi putut iubi minunea,
dar te-a luat viața drept o țintă vie
și chiar în moarte tu ești pururi viu!

N-am alergat spre tine ca un prunc?
Din inimă, o jumătatea, cea pură, ți-o dădusem ție.
Spitalul, spaimă albă, galben
în parcul cu bolnavi, glasul tău, treaz;
lasă-mă lângă vocea ta;
splendid, te hârjoneai cu cerul ce-ți sta-n față;
aș vrea să dorm lângă mâinile tale.

Perdeaua se lăsa, sfârșitul se-apropia grăbit, și totuși,
aplauda într-una viața, aplauda necontenit,
în larma de autobuze, sfărâmături și întâmplări,
aplauda, fără oprire;
de ce să nu te-arăți la rampă
de câte ori te cheamă spectatorii?
Eram singur, peste corpul meu măturau sala,
mă simțeam atât de murdar, că te lăsasem să pleci!

Prietene, prietene, venisem din mare depărtare împreună,
ca brațele crucișe de foarfecă-mbinați,
ca sâmburii-ntr-un fruct;
frângând în jumătate pâinea, visul,
noi ne-am iubit mereu, ne-am înfruntat,
sângele fiarei ar fi fost supus de tinerețea noastră,
și leului noi i-am fi smuls mănușa,
aveam cu ce să cucerim ceva mai mult decât o lume,
să bicium oceanul îndărătnic.

Făptura ta de apă dulce și bolovani sălbăticiți
alăturea de mine-n mizerie a fost,
alăturea de mine-n imposibil,
mizeria era nendurătoare,
dar noi trăiam atât de bine strânși laolaltă-ntr-o păstaie!

Aveai ochi blânzi, copile,
auzi tu, de acolo de unde ești, oceanul?
Ești cel puțin la fel de viu ca mine,
ești râsul meu, ești amintirea mea,
sunt plin de moartea ta,
te port mai sus de umeri,
urăsc moartea, urăsc viața,
nemăsurată milă mi-e de oameni,
mă urăsc și mă iubesc,
tu iartă-mă că-s viu și scriu poeme,
m-am rupt bucăți, dar n-am murit,
mi-e gura mucezită și amară,
zac scufundat în glod până la brâu,
în murdărie.


(traducere de Virgil Teodorescu, din volumul Poezii, 1965)

Benjamin Fundoianu - Cântece simple: Mărior III

Din nou ne chemă iarna la sobă, să vorbim.
Ciori au bătut văzduhul ca nişte cuie şi-mi
place-n urechi tăcerea cum scârţâie...Pesemne,
iar au pornit, în uliţi, căruţele cu lemne.
Amurg. De-ar bate-n uşă deodată cineva,
desigur că i-aş spune: intră! Şi ai intra.
Tăcerea-n noi şi-n seara căzută-ntre covoare,
ar fierbe ca un cântec călduţ, de samovare.
N-ai întreba nimica şi-ai aştepta răspuns.
Ţi-aş spune: o luminădin mine s-a ascuns.
Vrei să ţi-i pun la sobă pantofii de mătasă
Ţi-aş spune: ai picioare ca iepuri mici de casă;
şi vorbele-ar rămâne limpezi şi grele-n noi,
ca ciorile surprinse de moarte într-un sloi.
Şi mi-ar fi poate frică să nu ghicesc ce-nseamnă
făptura ta, împinsă aicea dintr-o toamnă,
cu capu-n mâni visată, deştept, de-atâtea ori!...
Am bănuit că-i iarnă afară după ciori,
şi-aş fi voit să-l dărui cuiva, ca să-l ascunză,
sufletul, cât o umbră crescută sub o frunză.

1922