Rodian Drăgoi - Cineva măsoară lumina din mine

Înnebunesc copacii de-atâta dimineaţă
şi drumurile curg încet spre râu

cineva măsoară lumina din mine
câmpia bate din aripi de grâu

apoi se dezbracă de cuvinte cuvintele mele
rădăcinile zilei rămân în calendar

pădurile intră în casă
cine a făcut întunericul atât de amar?

Rodian Drăgoi - Scrisoare către Dimitrie Stelaru

De mii de ani nu ţi-am mai scris Dumitre
cenuşa dintre noi a dat în floare
îţi scriu acum şi ştiu c-o să mă ierţi
sunt străbătut de-o rană călătoare

de când te-ai dus m-am înnoptat şi-aud
cum te caută planetele pe care ai trăit
acum e primăvară vin mugurii pe jos
spre satele pe care le-ai iubit

sălbatec ninge-n casa în care te aştept
s-a-ntunecat şi vinul strigându-te duios
mi-e-aşa de frig de parcă tot aş sta
lângă un foc cu flăcările-n jos

şi umbra mea e leoarcă de sudoare
spre palida ta casă alerg pe-un drum beteag
aş vrea să deschid uşa dar nu mai pot să intru
o namilă de greier s-a aşezat în prag.

Rodian Drăgoi - Cad pene de înger pe umerii mei

Cad pene de înger pe umerii mei
În mine-acum se face seară
şi-ncepe să ningă sălbatec în miei

tu iartă-mă că am rămas aceeaşi greşeală
cad pene de înger pe umerii mei
cu ochii respir moartea unei ape
cămaşa mea refuză să-mbrace o părere
prin părul nimănui ard păsări despletite
şi jarul din mirese neîncetat mă cere
luna îneacă fântânile în iarbă
încă un cuţit singurătatea-şi ascute
pe limba mea pădurea acum o să se culce
o piatră fierbe-n sine şi-mi face semne mute

Rodian Drăgoi - Visam să scriu o carte cât o corabie

Visam să scriu o carte cât o corabie
Iubito părul tău
şi cea mai lungă noapte de iarnă
acoperă oraşul în care eu
visam să scriu o carte cât o corabie
despre prietenul meu
de mii de ani
înhămat la o căruţă cu lacrimi

Rodian Drăgoi - Lumina se face mai mică

Nu mi-e frică de moarte
mi-este frică de viaţă

viaţa mă uită încet
moartea încet mă învaţă

nu mi-e frică de nimeni
numai de mine mi-e frică

întunericul ca o fiară se-ntinde
lumina se face mai mică

Rodian Drăgoi - Duminică în Berceni

Aici la mine în cartierul Berceni
e duminică

plouă şi sunt singur precum un pantof
abandonat în mocirlă

vecinul meu de la etajul opt
e tot singur

până acum s-a spânzurat
de trei ori dar nu a murit
nici o dată

Rodian Drăgoi - Urletul lupilor clatină stelele

Miroase a pâine şi ceru-i senin
ascultă iubito cum florile vin

şi totuşi ai sosit cuvintele îţi sunt asudate
până în zori vom trăi poemele toate

luna stă în genunchi şi spală podelele
urletul lupilor clatină stelele

acum nici păsările nu mai au contur
la noapte iubito voi veni să te fur

Rodian Drăgoi - Singurătatea stă în fotoliu şi citeşte ziarele

Absenţei tale i-a albit părul şi are riduri
se-aud cum înfloresc sălciile pictate pe ziduri

de mii de ani te aştept în zadar
pentru tine păstrez atâtea duminici într-un sertar

peste mine se dărâmă greşelile tale
în loc de cuvinte îţi vorbesc cu petale

dar nu mai aduceţi întuneric mi s-au rupt buzunarele
singurătatea stă în fotoliu şi citeşte ziarele

drumuri aspre dorm într-un călător nevăzut
pe unde o fi trupul ce l-am purtat anul trecut ?

cu pleoapele sting ultimele lumânări
şi lacrimile mamei mele îmbătrânesc prin gări


Din volumul CĂTRE IARNĂ, Ed. Albatros, 1984

Rodian Drăgoi - Pe sub pământuri nechezat de cai

Eu eram mai tânăr
tu erai mai ceaţă

fulgii de zăpadă
chiuiau prin viaţă

eu îmbătrânisem
tu nu mai erai

şi pe sub pământuri
nechezat de cai

Rodian Drăgoi - Ninge peste un trup în care nu e nimeni

Ninge peste un trup în care nu e nimeni
pe drum trece o bătrână urmărită de riduri

părul tău încă verde adie prin arbori
un copil desenează o viaţă uriaşă pe ziduri

prin pădure trec vânători cu arme nevăzute pe umăr
vuieşte spaima şi vântul începe să bată uşor

eu scriu cu sângele unei păsări încă necunoscute
prietenul meu se ridică cu casă cu tot într-un nor.

Rodian Drăgoi - Prăpastia dintre noi

Stau în genunchi pe buza ei crăpată
ninge cu fulgi enormi dintr-un perete

visului meu i-a mai căzut o roată
iar ţie-ţi mor cuvintele de sete

de când te-ai dus eu doar pe mine mă mai am
nici umbra ta nu-ncearcă să vină înapoi

numai miresmele grădinii îmi bat cu pumnii-n geam
cu genele-am să mătur zăpada dintre noi

Rodian Drăgoi - Fotografiile erau ca nişte răni vorbitoare

Pustiul făcuse în sufletul meu un popas
fotografiile erau ca nişte răni vorbitoare

mi-era frig fără tine şi noaptea era noapte
de la izvor şi până la vărsare

dar a venit poştaşul tocmai când
mi-era dor de tine ca de o neîmblânzită ninsoare

şi deodată am fost sfâşiat de miresme
de parcă mi-ai fi trimis un copac înflorit în scrisoare

Rodian Drăgoi - Toată noaptea mi-am plimbat suferinţa cu tine

Cerul miroase a greiere tăiat cu coasa
aud cum frigul îmi înconjoară casa

tu eşti îmbrăcată într-o lacrimă subţire
întunericul curge pe drum în neştire

în jurul vocii tale se-ngrămădesc lumine
toată noaptea mi-am plimbat suferinţa cu tine

melancolia e o ţară care nu figurează pe hartă
dacă rup o floare miresmele mă ceartă

pădurea trece prin lacrima ta ca printr-o uşă
pe masa mea de scris creşte prea multă cenuşă

Rodian Drăgoi - Şi vântul privirii miroase a ploaie…

Sâmburii se dezbracă de fructe,
Stelele cad în seminţe de fum,
Pe buze îmi curge-o tăcere amară,
Prin trup mi se plimbă un drum.

Şi nopţile scuipă blesteme-n ţărână
Cînd plânsul copacilor adânc se îndoaie,
Când eu mă înfăşur în propriul meu suflet,
Şi vântul privirii miroase a ploaie…

Rodian Drăgoi - Doamne ce mult întuneric a rămas pe cuţit

Tata a tăiat mieii şi-a obosit
Doamne ce mult întuneric a rămas pe cuţit

eu implor frigul să rămână afară
cuvintele mele sunt şuviţe de sânge

nici o fereastră nu poate să m-audă
plouă sau mama se-ascunde în vreun nor şi plânge ?