D. Iacobescu - El Dorado

Amurg pe-o mare de topaz...
Porneşte nava-n joc de spume,
Iar cei plecaţi spre-o nouă lume
Stau înlemniţi ca-ntr-un extaz.

Adio!... o copilă pală,
Cu gesturi mute de delir,
În unde zvârle-un trandafir,
Smulgând petală cu petală.

Iar cerul ftizic scuipă sânge;
Un glas pierdut în valuri plânge;
Se-nalţă adieri bolnave.

Un marinar uitat în port
Priveşte urma mândrei nave
Sarcastic ca un cap de mort.

D. Iacobescu - Scenetă

În depărtări se-nchide cetatea de lumină
Şi rănile de seară prin umbra ei se scurg;
În balamuc nebunii, uitaţi într-o grădină,
Stau înecaţi în vraja acestui trist amurg,
Privind cum unul joacă un dans de balerină.

În salturi delicate, ridicol de naive,
Îşi leagănă papucii c-un tremur întrerupt,
Pe faţa lui surâde triumful unei dive,
În timp ce spectatorii, prin pantalonul rupt,
Admiră în tăcere picioarele-uscăţive.

Iar unul dintre dânşii, plecându-se, îi strânge
Un mic buchet de iarbă şi de măceş uscat,
Cum, însă, dansatorul refuză încurcat,
Galantul se repede şi-l bate pân' la sânge.