Gheorghe Tomozei - Atlantida

Plajele memoriei cu nisipuri de ceară,
Se îmbogăţesc cu o ultimă întruchipare a ta.
Îndepărtată, încetând să doară
Ca o statuie de ceară, ori poate de nea…
Altă dată la moartea unei iubiri
Inima mi se umplea de un vid răcoros
Păream un ţărm uitat de aripile subţiri ale ultimului albatros
Un lut amar, prădat de diamante…
Vocea se spărgea în cioburi de aer
Sângele cald se retrăgea în plante
Şi rămâneam să sun, să răsun
Clopot fără de vaer….
Târziu, ca nişte marinari laşi care
Se întorc pe corabia părăsită bântuită de vânturi
Umbra, glasul, proprii paşi,
Reveneau peste-ale punţii şovăielnice scânduri.
Şi corabia se-avânta peste mări cu pânze vii
Peste apele moarte…
Adăugând o zare nouă ştiutelor zări,
O chemare spre mai departe….
Dincolo de dezastre, de naufragii, priveam stâncile-n flăcări
Printre care alba-mi corabie trecu
Şi spuneam cu ochii arşi de miragii:
” Nu….nu tu ai fost marea dragoste,
Nu……………………..”
Dar totul e altfel, e altfel acum.
Mă simt doborât de ciudate poveri
Gesturi, cuvinte, culori topite-n fum
Le port cu mine spre nicăieri.
Ca o piramidă ce fuge-n deşerturi cu criptele goale
Ca o câmpie chemându-şi florile moarte-n pământ
Rătăcesc prin anotimpurile lumii, egale,
Fără linişte sunt.
Un ocean voi fi iar tu, împietrită,
Îmi vei fulgera trupul, vei rămâne-n adânc
Atlantida pe care n-o zăresc,
Deşi în mine-o strâng….
Alunec corabie beată peste nisipuri,
Ard peste pietre, ocean de corali părăsit
Transfigurat, răsar în mii de chipuri
Şi eşti cu mine veşnic, te strig neauzit…
Marea iubire e-n urmă, ori poate undeva înainte….
“Sigur am să te uit, îmi spun”..
Vârsta mea străbătu o presimţire a nopţii
Vine o dimineaţă nouă, fierbinte
“Dar dacă ai fost tu?”….

Gheorghe Tomozei - Bibliotecile fericite

     
Şi eu vă spun că am văzut

biblioteci fericite

cu turnuri de cărţi răsărinde

din mlaştini de covoare

cu ogive închipuind uriaşi crini amnezici,

cu tâmple de icoane.

Halebarde păzeau stranele de lemn

lustruite de bărbi înţelepte. Firidele

erau pline cu sextante şi lunete astrale

iar îmbrăcăturile vechilor tomuri

încă mai duhneau a sânge animal

bine încopciate în buloane de-argint

şi în broboanele pietrelor rare.

Am văzut biblioteci fericite

cu cărţi din care creştea iarba,

cărţi de apă, de piatră şi naftă,

cărţi volatile şi carnivore, cărţi

din care ieşeau locomobile şi

ghilotine, cărţi în care Romeo şi Iulia

chiar se iubeau tăvălind cinstitele,

uriaşe in-folii, cărţi-arce

pline de lighioane (girafe-ntre ele)

cărţi bolnave cu teribile răni putrefaote

şi cărţi tămadă.

Cărţi în care e frig, în care ninge,

în care se surpă cascade

cărţi ghiftuite cu cadavre de cai,

prăzi de războaie şi imperatori,

cărţi scrise de îngeri pe cartilagii florale,

cărţile tiranilor, cu litere împuşcate

şi, grozăvie! cărţi scrise chiar de poeţi

ba, încă şi mai mult, scrise cu poeţi

(trupuri mumificate, miniaturizate

de vraci niponi şi aduse la proporţiile

lăcustei; strivite-apoi printr-un tertip

al tipografilor-călăi dintr-un alt veac,

cel viitor), cărţi friabile, gata să se rupă

la cel mai mic pipăit, împăroşate,

cu genele câte rămân în ipsosul cald

la facerea măştii mortuare (vezi Eminovici M.),

pline de alge strivite şi ieftine cerneluri.

Există şi asemenea cărţi în ospiciile

bibliotecilor fericite; cu pielea coperţilor

toată numai fisuri, numai riduri şi cearcăne,

cu transpiraţie de mahorcă stătută,

cărţi îmbrăcate în coji de pâine

şi-n mâl fecundat de insecte vorace.

Adesea ele sunt tipărite în sticlă vulgară

şi se vede prin ele şi-atinse se sparg;

alteori sunt tipărite pe ploaie

ori pe cărămizi de pământ. Poeţii

încep prin a scrie cu mormintele lor

şi sfârşesc înainte de propria naştere,

nevăzuţi, neştiuţi. Ei îşi mănâncă tomurile

de le e foame, de le e sete îşi beau scrisa,

cu cărţile lor fac copii, cu ele se-mbracă

stârnind dezgust şi mirare în

bibliotecile fericite..

În bibliotecile în care cartea de gresie

întrece preţul cărţii de smarald iar cartea

de salcie desfide cartea-lotus.

Eu am văzut biblioteci fericite.

Gheorghe Tomozei - Ierbar de nervi

Beau apă
din palmele sparte de piroane.

Beau din aer
ca dintr-un râu din care încă nu s-au scos
peștii.

Tinerețea mea? Cartus
pierdut în iarbă.

Muzica? Ceva deasupra morții.
Pictura? Muzică-n asceză.
Dragostea? Floare afazică.

Beau
un vin răspicat.

Lumina-ngreunată de morți neștiute
o umple ploaia – ca un tipar de bani.

Nu-mi voi trăda
solitudinea.

Veniți să vedeți noaptea
cu ochii mei de un verde antic,
încredințați-vă acestor două mâini
cu care conviețuiesc,
lăsați-vă striviți de cartea mea
care e un ierbar
de nervi!

Gheorghe Tomozei evoqué par Cleopatra Lorintiu 3/3

Gheorghe Tomozei evoqué par Cleopatra Lorintiu 2/3

Gheorghe Tomozei évoque par Cleopatra Lorintiu1/3

Gheorghe Tomozei - Călătorie în icoane tracice

Marea Messembriei şi pietrele ei,
şi femeile cu trupul de acum,
ce se cojeau de pământ, şi-am pătruns
prin năvoade cu miros de sare
şi sudoare de dragoste
printre stâlpii de chiparos ars, ai caselor
moarte, năclăiţi de smoala corăbiilor,
în vechime, în viscolul
icoanelor Traciei...
Cădeam din icoană-n icoană. Am văzut
un războinic palid, înfipt, întreg, într-un balaur
din rănile căruia ţâşneau tulipe,
şi am văzut o madonă cu chip de prescure,
cu o singură pleoapă, închisă
de parcă, strivind-o, asupră-i ar fi respirat
un bărbat,
despicată în două
de o lovituă de bară.
Mai era şi o femeie cu veşmânt de iarmaroc valah,
dincolo de care,
prin cioburile zugrăvelilor stratificate,
se zărea un mag podidit de frunze si păsări.
Piciorul femeii întâlnea coastele lui
şi oasele lui sterpe se îngropau în
carnea ei de pământ alb...
În preajmă, ca într-un cuibar cu ouă
în care cad raze de lună
se prăfuiau capetele unor bătrâni, cu aure rotunde,
strânşi la ceasul de taina al cinei
în jurul unei mese de han.
Din ţeasta celui care
avea să trădeze, tâşnea iarba înaltă,
iar cel mai tânăr dintre ei
surâdea
neînţeles, depărtat, cu gesturi singure.

Prin fibrele lemnului plesnit,
scris pe elineşte de carii
şi-nceţoşat de-o lene-nduioşată,
osteni pe cai roşii şi cai albaştri
tropăiau pe creneluri de cetăţi
în căutarea tânărului prelins în sângele unui copil,
vegheat de boi minusculi şi de oi voioase...
Oglinzi compunându-se absurd, năruindu-se,
fierbând în culori, sparte de potcoave,
sporind distanţa dintre om şi moarte,
lâncezind pe sângele unor lumi vechi
icoanele ne ardeau, ne rodeau chipul.
Ne-am rupt din ele, cu vopseaua curgând din urechi,
apoi ne-am privit în lespezi,
ne-am spălat de adorare, uimire şi teamă,
îngrijoraţi de clipele
pe care încetasem să le mai trăim,
şi-am gândit cu inima strânsă la imaginile
noastre de pe ziduri şi gesturi, întrebându-ne
cum vor vibra
sub ochiul viitorimii.
Ne despovăram
de viscolul depus în noi, clătinându-ne încă
între aur şi verde...
Cei care vor coborî
în fotografiile noastre, ne vor găsi
ca acum.

 

Gheorghe Tomozei - Altaïr

   

Peste oraşe, flăcări vibrânde. Nimb de forţă,

lumina recompune statui, pe bulevarde.

O omenească torţă conture vii împarte,

iar eu – sunt cel ce arde,

sunt însăşi noua torţă.

Cotidiene fulgere din stâlp în stâlp le-alung,

aprind în aer nevăzute ruguri,

când firele-mi se leagănă-n văzduhuri,

continuându-mi degetele mâinii –

şi în cuptoare roşii-apoi ajung,

stârnind pe lespezi dansul, cu talpa goală,-al pâinii…

Sunt sângele mişcării. Focul tânăr

cu ochii arşi de fum, de flăcări nins;

dar uneori, mi-apasă greu, pe umăr

arcade de scântei şi îngenunchi

şi pentru-o clipă numai, pare-nvins,

electricul meu trunchi…

Cândva, am să asfint de tot. Ştiu clipa.

Dar pot s-o întârzii, s-o-ndepărtez,

din trup smulgându-mi, în amurg, cântând,

pumnalele de wolfram, sângerând.

Pot să mă sting purtând în trup, ascunsă,

a dăruirii linişte

străină de adevărata moarte.

… Iar de mai pot s-aprind măcar o frunză

devin, în spaţii, steaua Altaïr

şi-ard mai departe, mai departe, mai departe!…

Gheorghe Tomozei - Învăţătură

  

Învăţătură

Autor / Poet: Gheorghe Tomozei

Comentarii (0) | Adaugata de mihella

Să beai un ceainic plin cu galbeni fluturi,

înhamă casa la bătrâna salcă

şi aminteşte-ţi vechile săruturi

care, desculţe, carnea gurii-ţi calcă.

Cu litere ce curg din cărţi te spală

şi mâna-n iarba moale ţi-o răstoarnă

cât arde-n zări statuia verii, goală

şi cât respiri, nepodidit de iarnă…

Gheorghe Tomozei - Casa cuvântului

  

Până să termini discursul

dedicat inaugurării templului,

templul

e o

ruină…

Cuvântul începe

cu propria lui ruină,

se continuă cu acoperişul semeţ

şi-l încheie

talpa-ngropată în lut,

temelia.

Casa cuvântului

o porneşti

construind

şarpele casei.

Casa cuvântului se-ncepe

de la ruină

în sus…

Gheorghe Tomozei - Joc

  

Curg animale jupuite din cărţi,

cineva face focul sub ultima zăpadă

În vreme ce chiromantul bătrânei cetăţi

îi citeşte viitorul, în palma întinsă,

Afroditei din muzeu,

cu mult prea groase pulpe pentru gustul

meu…

Gheorghe Tomozei - Legenda daliei

  

A fost demult… şi Daliei, crăiţa,

i s-a pierdut, de bună seamă, viţa.

Doar basmul ne-aminteşte câteodată

că fata a rămas nemăritată.

Se vede c-a fost tare mofturoasă,

şi-a fost bogată foarte şi frumoasă…

Era înaltă şi-avea trup subţire

şi-şi alesese, în sfârşit, un mire

cu care-a hotărât să facă nuntă.

Mai pune-o funtă şi mai pune-o funtă,

e prea săracă rochia purpurie,

spre alta ochiul parcă mă îmbie,

că e cu flori mai proaspete şi-i nouă

(ce-ar fi de le-aş purta pe amândouă?).

Mai pune-o funtă şi mai pune una….

Când a sfârşit, murea în zare luna.

S-au risipit în patru zări nuntaşii

şi mirele-a plecat, s-au dus şi naşii…

Doar Dalia bolborosea-nainte,

nemulţumită încă de veşminte.

Când s-a lăsat pustiu peste palate

era-mbrăcată , abia pe jumătate…

Acuma, ca în vremea zânei Dochii,

e-nveşmântată-n patruzeci de rochii,

trufaşă trândăveşte în grădină,

dar mirele întârzie să vină…

Gheorghe Tomozei - Ora închiderii

  

Ninge cu mălaiul meiului

peste Bucureştii Mateiului

şi-i vremea laşei tăceri

când prietenii se trag spre muieri

şi nimeni nu se înfruptă

din vinul cu beregata ruptă

iar ţigările nu mai taie

aerul, cu dulci evantaie.

În risipire, pe căi trudite

ne depărtăm cu chipuri ferite

să nu ni se vadă

firele de zăpadă,

ochiul amână

icoana mâinii, cu un gest mai bătrână

şi ştim că de la ultima întâlnire

suntem mai săraci cu-o iubire,

mai bătrâni cu un prieten ce nu e

şi albi de ninsori amăruie,

mai bătrâni cu-o neiubită femeie

despicăm odaia şi-o cheie

în broasca vibrând se întoarce

mişcându-ne-n sânge vechi arce

când cade mălaiul meiului

în Bucureştii Mateiului…

Gheorghe Tomozei - Ninge, ningere, ningerime

  

Ninge suav,

ninge blând .

ninge feroce;

ningere cu funii de spânzurători

ningere carnasieră

cu toiege de orbi

(toiegele orbilor,fluturii)

ninge cu capete avortate, de floare,

ninge cu ziare zdrenţuite,

ninge cu muzici de cimbale,

ninge gros, grohăit,

ninge ca-n schituri şi ninge lasciv,

ninsoarea se-ncleiază de-a dreptul pe oasele

bărbaţilor singuri, din trenuri singure,

ninge cu sfărâmături, cu fisuri, cu găuri de răni,

ne ninge de-a dreptul peste amintiri; ningerea

perforându-ne ţeasta, ne ning trupurile ce ne-au trădat,

ninge ca-n săli de bal şi săli de disecţii

ninge ca-n odaia risipitorului

ce lasă, murind, lumina aprinsă şi zăpada aprinsă

de parcă ar vrea să vadă cum moare,

ce moare.

Ninge cu dinţii de lapte

ai îngerilor…

Gheorghe Tomozei - Calendar

  
Cădere din miercuri în joe,
fumegă preajma aloe,
curgere din joe în vineri
ca-n tulburi, foştii ani tineri,
vinere pe-o sâmbătă dată
ca pe un ciob de agată…
Iată-mă acela sunt carele
duminicii-i spală picioarele
cu-ntârzieri vinovate la glezne
şi pe os de miresme.
Cu degetele mâinii sporite nefiresc
i-ating genunchii de măr domnesc
şi până s-alerg să-i cer mâna
de la mumă-sa, săptămâna,
cu cuvinte
de neauă fierbinte,
ale vorbirii mele de din străbuni
se face luni…

Gheorghe Tomozei - Rit

  

Acest tipar de carne-mi mai îndură

dogite oase, vreascuri de strânsură

şi nervii , ierbi de marmură în temple.

Tot ce-i april în mine se-nseptemvre…

Târziul e-al iubirii nentâmplate

şi-al hanului în care n-ai rămas,

al diligenţei ce-n potcoave bate

sub ulmii vechi, fântâna de popas.

Şi-mi se smereşte, singur, versul până

să fie vers şi cu bătrână mână

încerc să-l fac să fie, să rămână,

duminecă să-mi pară-n săptămână…

Septemvre, copt, în fânul strâns căzu

devălmăşindu-şi blânda sare cu

o lacrimă ce plouă

şi eşti tu…

Gheorghe Tomozei - Vulgata

  

Aproape că-mi părea dulce bătrâneţea

mâinii mele drepte

îngropate-n hârtii

până la osul frunţii.

Simţeam pe suflet

gustul înţelepţiei şi al duratei

când uriaşul idol de lut

mi-a umplut cu barba lui

ferestrele

spunându-mi în

vulgata

zeilor:

Stau numai o clipă,

să nu te sperii,

stau numai până

te naşti!

Gheorghe Tomozei - Poveste

 

Dacă Pară s-ar da peste cap

de trei ori, dintr-o dată

s-ar preface neapărat

într-o gingaşă fată.

Mărul domnesc de-ar face la fel

o odraslă de crai s-ar ivi,

cu păru-auriu şi tras prin inel,

logodnic al fetei din miazăzi.

Naş le-ar fi Pepene împăratul,

cu-mpărătiţa lui Nuca,

fiica lui cneaz Gutuie Întunecatul

cu barba cât e uluca.

Strugure ar fi vornicel

care nimeni nu e să-i semene,

neştiind să aleagă, de fel,

pe cea mai frumoasă dintre Cireşele gemene.

Floarea-soarelui, ca soră-a miresii

ar îngriji de pocalele goale

şi de podoabele mesii:

frigărui şi sarmale.

S-ar chercheli Dovleac logofăt

rostogolindu-şi chelia, ici-colea

şi n-ar mai şti drumu-ndărăt

pân’la muierea lui, Fasolea…

Vezi câte minuni în poveste încap

şi cum s-ar nunti până-n zori,

dacă poamele s-ar da peste cap

de trei ori?

Gheorghe Tomozei - Tribul roboţilor

  

E tribul roboţilor.

Ei îşi sculptează pereţii peşterii

cu oasele celui din urmă

computer.

Pietriş de roţi dinţate

le sună sub paşi

şi-apoi se strâng în jurul

focului mic, al ultimului

bec de lanternă,

aruncă-n frigare

ultima halcă

de fier ruginit

şi ling de pe cuarţuri

cu limbi de ceasornice,

urmele ultimului om.

Noaptea

ei încă îi mai visează

pe oameni…

Gheorghe Tomozei - Ochi de inel

  

Să-nveţi să mori de la vânt,

să mori cum moare apa

în cristalele încă vibrând

îngropate cu pleoapa.

Cu începutul de moarte, să te deprinzi,

al lumânării de seară

ivind din mâl de oglinzi

peşti lungi cu solzi de ceară.

Să înveţi cum se moare, să-nveţi

mereu un alt chip de-a apune,

frunze, ploi şi cetăţi,

toate de gropniţe-s bune.

Cum moare mireasma să mori,

geruind pereţii de sticlă

subţiri, cu vapori

de singurătate şi frică.

Să mori într-un fel

încercat doar de tine,

curgând printr-un ochi de inel .

al logodnei divine…